Celebra actriţă Jacqueline Bisset: „Iubesc România pentru că îmi aminteşte de copilărie“. Vedeta ne-a dezvăluit detalii inedite din viaţa ei

Jacqueline Bisset (70 de ani), prezentă la Bucureşti pentru a participa la evenimentul „Les Films de Cannes à Bucarest“ (24-30 octombrie), explică de ce îi place atât de mult România. Ne-a povestit că a avut o copilărie cu o educaţie strictă şi că tatăl ei îi repeta mereu: „Nu te concentra asupra felului în care arăţi“. De aceea, de-abia după ce a devenit o actriţă cunoscută, Jacqueline Bisset a devenit conştientă de propria frumuseţe.

Au trecut mai bine de 48 de ani de când actriţa de origine britanică Jacqueline Bisset a debutat în film. Decorată de statul francez şi cu o istorie impresionantă de 80 de roluri, Bisset păstrează o căldură visătoare în tot ce spune de parcă n-ar fi ceea ce numim „vedetă“. De fapt, nici nu prea-i place să gândească în termenii ăştia: „Lumea crede c-am avut o viaţă plină de strălucire, dar nu-i deloc aşa. Şi nici n-am aspirat la asta. Sunt o fiinţă destul de terestră“ – şi-n timp ce spune asta, îşi schimbă piciorul ca de balerină de pe o parte pe cealaltă, în fusta scurtă galbenă. Gleznele îi sunt bine strânse în nişte botine. Are aceeaşi frumuseţe şi atitudine ca atunci când a ajuns prima dată în America, să semneze cu celebrele studiouri Fox – momentul debutului său în carieră – şi umbla pe străzi în „hainele londoneze ale anilor ’60: fustă scurtă şi cizme, şi lumea mă fluiera pe străzi“. 

„Weekend Adevărul“: Aţi venit în România pentru a participa la „Les Films de Cannes à Bucarest“, unde a avut loc proiecţia specială a filmului „Bun venit la New York“ / „Welcome to New York“ (2014), de Abel Ferrara, film care a fost prezentat la Cannes şi în care jucaţi alături de Gérard Depardieu. Filmul e inspirat din fapte reale, cu trimitere directă la fostul şef al FMI, Dominique Strauss-Kahn, la soţia sa, jurnalista Anne Sinclair, şi la scandalul sexual în care Strauss-Kahn a fost implicat. Aţi simţit această presiune a poveştii?

Jacqueline Bisset: E o polemică aprinsă în jurul filmului, e-adevărat. Mie, însă, mi-a plăcut să lucrez cu Ferrara. A fost genul de proiect pe muchie încă de la început. Într-un fel, m-am simţit tot timpul ca şi cum aş fi la margine de prăpastie şi asta a fost o provocare. O interpretez pe soţie şi, deci, personajul meu trece printr-un ghem de probleme şi încearcă să le facă faţă. E dificil şi fascinant în acelaşi timp să trebuiască să joci un personaj care e mereu în reacţie la ceva. Ea nu acţionează, ea aşteaptă să vădă acţiunile celorlalţi şi ele o lovesc în plin. Ca actor, asta îţi solicită multă energie.

Care credeţi că a fost momentul când v-aţi apropiat de România şi-a început să vă placă să reveniţi aici?

Când am fost prima dată la ţară. Se întâmpla în apropierea Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), unde am fost invitată în anul 2011. Era atât de frumos, ca într-un vis. Am văzut atunci dealuri înţesate de flori sălbatice  –  era luna iulie – şi-am simţit parfumul lor... Iubesc România pentru că îmi aminteşte de copilărie. Deşi nu ştiu să spun exact ce anume de aici o face, să pun degetul pe un detaliu, n-am analizat atât de profund (râde).  Şi cred că e şi faptul că aici nici lucrurile şi nici oamenii nu sunt din plastic, ca în multe alte locuri ale lumii, dacă pot spune aşa. România este reală, românii sunt autentici şi simt asta. Pentru mine, România e o colecţie de descoperiri frumoase, înduioşător de frumoase.

Decorată cu Legiunea de Onoare

Numele: Winnifred Jacqueline Fraser-Bisset

Data şi locul naşterii: 13 septembrie 1944, în Weybridge, Marea Britanie 

Starea civilă: Necăsătorită

Cariera: 

Peste 80 de roluri în filme.

A debutat în „Fundătura“/ „Cul-De-Sac“ (1966), regizat de Roman Polanski.

Devine celebră datorită rolului iubitei lui Steve McQueen în filmul de acţiune „Locotenentul Bullitt“ (1968). 

Împarte platoul cu numeroase celebrităţi, de la Paul Newman, la Frank Sinatra, Anthony Quinn, Charles Bronson, Marcello Mastroianni, Nick Nolte, Mickey Rourke sau Anthony Perkins. 

Este nominalizată în repetate rânduri la Globurile de Aur şi obţine unul în anul 2013, pentru rolul din miniseria BBC „Dansând pe muchie“ / „Dancing on the Edge“.

În 2010, îi este acordată distincţia Legiunea de Onoare din partea statului francez. Preşedintele Nicolas Sarkozy o numeşte „o legendă a filmului“. 

Este naşa de botez a actriţei Angelina Jolie.

Locuieşte în: Los Angeles

CHINUL SPĂLATULUI CEARŞAFURILOR

Îi povesteaţi regizorului Cristian Mungiu de curând că tocmai v-aţi vândut casa copilăriei din Marea Britanie, după mulţi ani.

A fost o despărţire grea. Era o căsuţă din lemn, veche de 400 de ani. De zece ani tot mă gândeam s-o vând, fiindcă n-o mai foloseam deloc, însă încă nu mă împăcasem cu ideea de a renunţa la ea. Am încercat, mai întâi, s-o închiriez. Dar era prea greu de administrat treaba asta. Şi a venit un moment când am conştientizat că nu pot continua să tot fug şi, acum şase ani, am luat decizia. Piaţa era bună când am scos-o la vânzare, dar în scurt timp s-a prăbuşit – ştiţi, criza economică pe care a trăit-o toată lumea (râde) –, aşa că am reuşit s-o vând abia anul ăsta.

Deci aţi copilărit într-o căsuţă din lemn. Nu seamănă deloc cu imaginea glamour pe care o are lumea despre dumneavoastră astăzi.

Vedeţi, mulţi îşi imaginează c-am avut o viaţă plină de strălucire. Or, nu-i deloc aşa. Şi nici măcar nu aspir la asta. Spaţiul în casa copilăriei mele era foarte mic. Era inconfortabil, dar şi foarte dulce. Viaţa era destul de grea. Nu aveam televizor, nu aveam niciunele dintre invenţiile zilei de azi, ce găseşti în fiecare casă. Îmi amintesc chinul spălatului cearşafurilor, împreună cu mama, trebuia să învârtim la roata din lemn. Nu mai spun ce poveste era cu uscatul lor! Le scoteam în grădină, unde era plin de viespi şi de păsări care le murdăreau. O nebunie... Asta m-a făcut ca, mai târziu, să am o relaţie bazată pe multă recunoştinţă cu maşina mea de spălat. Şi cu uscătorul de păr (râde).

Cum era atmosfera din casă?

Şi mama, şi tata, care era doctor, ştiau să cânte la pian – tata jazz, mama pian clasic. Totul avea un aer romantic şi acustica acestei căsuţe îmi plăcea – tavanul era foarte jos, şi el, şi pereţii din lemn contribuiau la calitatea acusticii. Mai târziu aveam să descopăr că orice disc pe care-l ascultasem în casa părinţilor suna incredibil. În oricare alt loc îl duceai, devenea banal – chiar am avut un şoc când am ascultat aceleaşi discuri într-un apartament. Obişnuiam să dansez prin casă ascultând muzică şi Wagner şi muzică de balet, compozitori ruşi după care mă topeam. Casa asta m-a făcut să înţeleg puterea sunetului. Un lucru atât de minunat, vocile, tonurile care se amestecau acolo... Astăzi îmi e greu să stau în preajma oamenilor care au un ton al vocii ascuţit (râde).

„VOCEA MAMEI ERA DE ŞEFĂ“

Vocile părinţilor cum sunau?

Tata avea o voce ca o catifea, mama era un caracter capricios şi, de cele mai multe ori, vocea ei era de şefă (râde). Spre bătrâneţe, a devenit mai caldă. 

Mama dumneavoastră, franţuzoaică la origine, a trebuit să plece din Paris spre Anglia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când au venit germanii. Se vorbea în casă despre asta, a fost războiul o influenţă asupra familiei?

Cred că şi mamei, şi tatei le-a plăcut războiul, nu în sensul propriu al cuvântului, ci acel spirit revoluţionar, faptul că se simţeau în mijlocul lucrurilor. Mama a lucrat la BBC în acea perioadă, totuşi nu mi-a povestit niciodată în detaliu ce a făcut acolo. Mulţi dintre cei care au trăit perioada spun că a fost una efervescentă, că simţeai că lupţi pentru ceva. Mama era încântată de dinamica lucrurilor şi ştiu că a fost o vreme vie pentru ea.

„NU VOIAM ÎN RUPTUL CAPULUI SĂ IES PE CÂMPURI“

În copilărie vă jucaţi? Ce vă plăcea să faceţi?

Să citesc. Culmea, mama era nevoită să joace cu mine jocul lui „Hai, afară din casă!“. Pentru că mie nu-mi plăcea, mai ales iarna, era atât de frig, nu voiam în ruptul capului să ies pe câmpuri. Fratele meu ieşea. În cele din urmă, reuşea să mă convingă să mai şi ies, dar o făceam neavând încotro şi singurul lucru la care mă gândeam era că nu vreau să fiu acolo. Mai erau momentele dinaintea prânzului, când trebuia să mă duc să aduc legumele din grădină şi pe-acolo era plin de melci şi de viermişori. Ajunsesem să urăsc momentul prânzului, fiindcă mereu urma un: „Du-te afară şi adu legumele!“. Partea bună e că acum chiar ştiu ce înseamnă mâncare organică (râde). Nu-mi dădeam seama, la acel moment, că, de fapt, trăiesc o copilărie foarte sănătoasă.

Aveaţi camera dumneavoastră?

Nu, o împărţeam cu fratele meu. Însă aveam mărul meu, în grădină. Un copac destul de jos şi de zdravăn, în care te puteai căţăra şi pe ale cărui ramuri te sprijineai foarte bine. Aşa că verile mă urcam în măr şi citeam. Citeam enorm. Nu-mi amintesc niciun titlu, nu reţineam asta, ştiam doar poveştile.

„NOI, ACASĂ, NE USCAM PĂRUL ÎN FAŢA FOCULUI“

Spuneaţi că ajutaţi mult în casă, a fost şi o disciplină pe care aţi dobândit-o aşa, în copilărie?

M-a ajutat fiindcă acum nu mi-e teamă de muncă, nu mi-e teamă să-mi asum o responsabilitate.

Aţi spune că aţi avut parte de o educaţie strictă?

Tata era un om foarte riguros. De pildă, nu ne lăsa să facem nimic cu părul nostru, să-l vopsim sau să-l coafăm. Nici pe mine, nici pe mama. Aşa că multă vreme habar n-am avut cum să-mi îngrijesc părul. El pleca dimineaţa la 8.30 să facă operaţii şi se întorcea pe tot parcursul zilei câte o perioadă de timp scurtă acasă, să îşi preia mesajele, să mănânce, să se odihnească. Aşa că nu ne rămânea niciun strop de timp pentru treburile femeieşti. Acum îmi vine să râd. În perioada în care începusem să fac modelling, toată lumea îmi spunea: „Jacqui, nu se poate aşa ceva, chiar nu ştii să-ţi prinzi o clamă, să-ţi ridici părul într-un coc?!“. Şi adevărul e că habar n-aveam! Noi, acasă, ne uscam părul în faţa focului, ăsta era obiceiul.

Totuşi, e o imagine frumoasă.

Este, dar nu era deloc uşor. Ţi se înroşea faţa şi-ţi ardeau obrajii, iar la final părul stătea apretat, în toate părţile (râde).

„TATA A LĂSAT-O PE MAMA PE MÂINILE MELE“

Aţi decis să luaţi viaţa în plin destul de devreme, la 18 ani. Cum s-a întâmplat?

Nu prea am apucat să decid nimic, de fapt, asta e realitatea. Mama s-a îmbolnăvit grav –  a suferit de  scleroză multiplă şi demenţă până când s-a stins, la 82 de ani – şi a trebuit să fac faţă acestui lucru. Începeam să simt că părinţii n-or să rămână împreună, divorţul se apropia şi lucrurile deveniseră dramatice. A trebuit atunci să mă concentrez pe cum pot să fac ca totul să fie bine. Studiam la Londra şi aveam doar 19 ani când am întrerupt şcoala şi m-am apucat să caut locuri de muncă, să fac bani. Am lucrat şi-n restaurante. La un moment dat, cineva mi-a sugerat că aş putea să câştig nişte bani făcând modelling. Nu eram chiar în plină formă. Eram mult mai rotundă decât sunt acum. O vreme am pozat, însă mi-am dat seama că nu-mi doresc cu adevărat să fac asta, ci să iau nişte cursuri bune de actorie şi poate să mă fac actriţă. Aveam însă nevoie de bani ca să mă pot înscrie la cursuri. Aşa că am continuat să muncesc cât să pun deoparte banii.

Părinţii au divorţat până la urmă.

Erau amândoi inteligenţi şi buni. Dar erau tipuri diferite de inteligenţă. Din păcate, tata – e un gând prezent şi azi în mintea mea – a lăsat-o pe mama în mijlocul bolii. Practic, a lăsat-o pe mâinile mele, să mă ocup eu de ea. Şi asta am făcut. Nu-l învinovăţesc, doar că o parte din mine este încă surprinsă. Era un doctor excepţional şi aveam o relaţie apropiată. Am acceptat lucrurile aşa cum au venit, însă nu pot să nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu mama dacă n-aş fi fost acolo. Consider că este parte din destinul meu această călătorie de mai bine de 40 de ani – mama a trăit cu boala până s-a prăpădit şi eu am fost alături de ea. Această experienţă mi-a dăruit ceva ce altfel n-aş fi putut dobândi: o bază solidă pentru viaţă. Când ai 19-20 de ani, nu te gândeşti că timp de zeci de ani vei avea grijă de mama ta. Uneori, simţeam că trebuie să recuperez, să mă reconectez la vârsta mea, în acelaşi timp, paradoxal, tot această experienţă m-a făcut şi să iubesc mai mult viaţa. Să zic: „Hai să facem o petrecere, trebuie să ne bucurăm cu totul de viaţă!“. Există această parte foarte tânără în mine chiar şi azi. Uneori, chiar nepermis de mult (râde).

Roman Polanski: „Eşti o mare introvertită, ţi s-ar potrivi să te faci actriţă“

Cu regizorul Francois Truffaut, pe platoul de filmare

Cum aţi început să descoperiţi actoria?

Mergeam foarte mult prin cinematografele din Londra. Aveam pe atunci un iubit francez şi mergeam împreună. Îi plăcea să mă tachineze, erau filme dificile, mergeam în grup cu mai mulţi studenţi şi, după vizionare, el zicea: „Acum Jacqueline o să ne explice filmul!“. Nu-mi plăcea treaba asta, fiindcă mai mereu nu-nţelegeam nimic din film (râde). Aşa am văzut o mulţime de filme extraordinare, franţuzeşti, italieneşti, suedeze... Filmele de la începutul anilor ’60. Bergman, Truffaut, Noul Val... Îi sunt recunoscătoare iubitului acum: în acest fel, m-a făcut să capăt educaţie cinematografică. Aproape că făceam o reverenţă în faţa acestor filme, a actorilor. Nu erau chestii pufoase, erau filme serioase, pline de dramă şi de viaţă. Aş putea spune că multă vreme am fost ca un porumbel stând pe marginea ferestrei şi privind la filme. Eram atât de naivă şi de entuziastă!

Atunci, în sălile de cinema londoneze, aţi început să vă gândiţi la actorie?

S-a întâmplat, de fapt, în şcoală. Aveam un profesor de latină fascinant şi nu mă puteam abţine şi-l întrebam un milion de lucruri. Deci, părea că vorbesc mereu. Într-o zi mi-a spus: „Eşti aşa o guralivă, ţi s-ar potrivi să te faci actriţă. Eşti o extrovertită“. Nu l-am luat în serios. Trei ani mai târziu, l-am cunoscut pe Roman Polanski la o cină, stăteam chiar lângă el. Şi Polanski mi-a zis: „Eşti o mare introvertită, ţi s-ar potrivi să te faci actriţă“ (râde). Aşa că întrebarea a devenit mai degrabă: sunt o extrovertită sau o introvertită? (Râde)

De care vă simţiţi cel mai aproape?

Sunt un amestec. Majoritatea oamenilor mă percep ca fiind rezervată, dar asta doar până ce încep să mă cunoască de-a binelea. Revenind, aceste două întâlniri au fost o combinaţie magică ce a dat naştere unui drum.
Pe-atunci, nici nu cuprindeam cu mintea noţiunea de actriţă. Dar pas cu pas...

„MI-AU TREBUIT MULŢI ANI SĂ SPUN CĂ SUNT ACTRIŢĂ“

Aţi fost la audiţii, cum aţi făcut?

Din fericire, n-am trecut prin procesul clasic al torturii de a merge la audiţii ani şi ani la rând. Mă duceam, dădeam audiţia şi, de cele mai multe ori, luam şi rolul. Asta nu înseamnă şi că simţeam că sunt actriţă. Mi-au trebuit mulţi, mulţi ani până am putut să spun cu inima plină: „Sunt actriţă“. De obicei, spuneam că joc în filme. Nu-mi place când îi aud pe oameni care n-au făcut mare lucru că spun că sunt actori. Sau, mai rău, că sunt artişti. E un proces care necesită timp ca să poţi să ajungi să spui asta. Actor, actriţă sunt cuvinte pe care trebuie să le câştigi.

Faptul că eraţi frumoasă v-a ajutat sau mai degrabă v-a încurcat în carieră?

O să vi se pară ironic, dar nu eram conştientă de asta. Chiar nu eram. Nu fusesem crescută aşa. Tata îmi spunea: „Eşti ca mama ta, eşti ca fratele tău, mergi înainte, nu te concentra asupra felului în care arăţi“. Cred că a împins asta un pic prea departe, fiindcă nu mă simţeam frumoasă şi ajunsesem să am tot felul de complexe. Oamenii îmi spuneau: „Nu prea ştii cum arăţi, aşa-i?“. Ziceau: „Nu te comporţi ca o femeie frumoasă“. „Ce face o femeie frumoasă?“, întrebam. „Arată asta, are o aură“, venea răspunsul. Am început să-mi dau seama că sunt frumoasă datorită actoriei. În industria filmului, eşti obligat să începi să te priveşti.

Odată cu actoria, aţi început şi să fiţi interesată de imagine, să faceţi lucruri pentru asta?

E o poveste simpatică. În perioada începuturilor mele actoriceşti, era la modă părul drept. M-am dus la coafor cu o prietenă, să ne îndreptăm şi noi părul. Ne-au pus nişte folie pe păr, apoi ne-au dat să semnăm o hârtie că ne asumăm responsabilitatea. „Pentru ce?“, ne-am gândit noi. Ei bine, ni s-a ars atât de tare părul de la acel tratament, încât o vreme am fost nevoită să port peruci, iar prietena mea arăta de parcă avea o andivă în loc de păr. Vă daţi seama, combinaţia de a fi la Hollywood cu părul vraişte era un vis (râde).

„Frank Sinatra îmi spunea: «puştoaico»“

Alături de Frank Sinatra, cu care a jucat în filmul „Detectivul“

„Weekend Adevărul“: Aţi plecat în Statele Unite, unde v-aţi şi început cariera. Ce imagine vă amintiţi despre primul moment când aţi ajuns în America?

Jacqueline Bisset: Era un alt univers. Clădiri scunde. Peste tot firme luminoase pe care clipea scrisul „Topless Bar“ (n.r. – bar de striptease). Maşini uzate, aşezate în rânduri, unele lângă altele. Mi-am zis: „Nu, nu se poate să fie aici Los Angeles-ul!“. A durat ceva vreme până să descopăr oraşul. Mă cazaseră la un hotel unde totul era portocaliu, din podea până-n tavan. Aveam un pat king size (n.r. – pat matrimonial foarte mare), nu mai văzusem niciodată unul atât de mare! Apăsai un buton şi draperiile glisau, lăsând la vedere panorama. Şi nu ştiam pe nimeni. Niciun suflet. Nu aveam cui să dau un telefon. Ieşeam pe stradă îmbrăcată cu hainele de la Londra, în stilul anilor ’60, fustă scurtă şi cizme, şi lumea mă fluiera pe stradă (râde). Abia mai târziu, la şcoala de actorie, am început să cunosc tot felul de oameni şi mi-am făcut câţiva prieteni.

Cum a fost prima experienţă într-un film?

Un fiasco (râde). Am stricat totul şi-am fost trimisă înapoi în Anglia. Ce s-a întâmplat a fost că, fără să ştiu nimic, la sfatul agentului meu, am acceptat să filmez pentru cineva cu care studioul Fox era în relaţii proaste. Un an am stat în Anglia. Apoi, cei de la Fox m-au chemat din nou în Statele Unite şi am semnat un contract pe doi ani. Era în anul 1967.

„IATĂ-MĂ, DINTR-O DATĂ, LÂNGĂ FRANK SINATRA!“

Un an mai târziu, în 1968, aveaţi să atrageţi atenţia presei internaţionale, fiind distribuită în filmul „Detectivul“, în care o înlocuiaţi pe celebra Mia Farrow şi jucaţi alături de Frank Sinatra. Aţi ştiut când v-au zis de rol că o să fiţi în locul Miei Farrow?

Nu am avut nici cea mai mică idee. Povestea s-a întâmplat aşa: mă pregăteam să plec pentru câteva zile la Paris, când cei de la Fox m-au sunat şi mi-au zis: „Nu poţi pleca, ai o întâlnire cu producătorul unui nou film, «Detectivul», în câteva minute“. Iniţial, m-am înfuriat, m-am dus spre studio destul de enervată. Când am ajuns, mi-au spus că vor să joc în filmul ăsta în care e şi Frank Sinatra. Nici n-am apucat să mă dumiresc bine că deja eram la machiaj, mi se căuta o perucă (râde)... Din acea zi, telefonul a început să-mi sune încontinuu şi, timp de trei săptămâni, de când a fost lansată ştirea, nu am mai avut timp să fac nimic altceva.

Când v-aţi dat seama că trei sferturi dintre actriţele de la Hollywood ar fi dat orice să fie în locul dumneavoastră într-un film cu Frank Sinatra?

Eram atât de inocentă... Nu mă puteam gândi decât că: „Iată-mă, dintr-o dată, lângă Frank Sinatra, idolul tatălui meu!“.

Atmosfera era plăcută la filmare?

Era o forfoteală continuă. Toată lumea se agita, îmi spunea că trebuie să fiu perfectă, că lui Frank Sinatra nu-i place să aştepte şi n-o să tragă mai mult de o dublă, maxim două. Era isteria din jurul unui star. Iar eu eram atât de lipsită de experienţă...

V-a fost dificil în relaţia cu Frank Sinatra pe platou?

El a fost foarte protector cu mine. Îmi spunea „puştoaico“. Îmi amintesc că filmam o scenă şi scenaristul s-a comportat acru. Nu-i plăcea ce făceam. Atunci, Frank Sinatra i-a zis: „Lăsaţi-o în pace pe puştoaică, are instincte bune!“. A fost momentul care a restabilit echilibrul pe platoul de filmare, iar eu îi sunt şi azi recunoscătoare lui Sinatra.

„LA LOS ANGELES M-AM ÎNDRĂGOSTIT NEBUNEŞTE“

Cu Steve McQueen, pe platoul de filmare pentru „Bullitt“, în 1968

Cum aţi făcut faţă presei? Era o experienţă nouă, de asemenea.

După filmări, de Crăciun, m-am dus în Anglia. Şi când am ajuns, grădina apartamentului unde locuiam era plină de ziarişti. Cred că atunci am realizat pe deplin că lucrurile pentru mine s-au schimbat şi că asta va face parte din viaţa mea. Am făcut faţă bine presei, dar cel mai greu mi-a fost să accept programul, fiindcă voiam să fac lucruri şi pentru mine şi nu-mi doream să fiu ca o minge aruncată dintr-un colţ în altul. Sunt un om răbdător în general – deşi, când simt că mi se termină răbdarea, ştiu că e mai bine să ies din cameră, cum se spune. În privinţa fotografiilor a fost o altă nouă realitate: toată lumea are un aparat de fotografiat şi nu acceptă un „Nu“. Uneori sunt greu de gestionat momentele când, să spunem, abia te sprijini de-un gard şi zeci de oameni se-apleacă peste tine doar ca să facă o poză.

S-a întâmplat să stârniţi invidii în rândul actriţelor de la Hollywood?

Am fost norocoasă fiindcă nu prea interacţionam cu ele. La Los Angeles m-am îndrăgostit nebuneşte de un actor care a şi fost iubitul meu timp de şapte ani. Locuiam împreună într-o casă lângă ocean, aveam o pisică. Şi nu prea socializam. Stăteam acasă, găteam, ne plimbam pe plajă, iar în restul timpului munceam. Aşa că, într-un fel, am fost departe de viaţa aceea a starurilor.

„O JUMĂTATE DE NOAPTE AM EXERSAT RÂSUL“

Aţi jucat şi sub regia lui Roman Polanski, în filmul „Fundătura“ / „Cul-De-Sac“, film în care aţi şi debutat oficial, în 1966. Eraţi direct în mâinile unui regizor mare. Aţi avut emoţii?

La acele filmări am învăţat să râd. Eram pe o terasă şi Polanski voia să repetăm scena pe care urma să o filmăm a doua zi. Eu trebuia să râd la o scenă. Polanski mi-a zis: „Jacqueline, vreau să fie un râs isteric“. Iar eu nu ştiam cum se face! Am devenit atât de tensionată, încât orice încercare eşua. Începea să se lase seara, actorii voiau şi ei să plece acasă, vântul era din ce în ce mai rece, iar Polanski îşi pierduse şi el răbdarea. Atunci, colega mea de platou, actriţa Françoise Dorléac, mi-a şoptit: „Pot să te învăţ eu să râzi“. O jumătate de noapte ne-am plimbat pe străzi şi am exersat râsul, pornind de la o vocală – fie „hahaha“, fie „hihihi“, fie „hohoho“. Vă daţi seama, noroc că locul unde filmam era destul de pustiu. A doua zi dimineaţă, la filmare, eram ca un copil, voiam să le arăt tuturor râsul meu.  Şi când să se-ntâmple, Polanski zice: „Uită de râs, o să dăm drumul la aparatul de radio“ (râde). Am dat drumul la radio şi în platou a ţâşnit o muzică stridentă.

Aţi spune că sunteţi o timidă?

Destul, da... Îmi amintesc că în adolescenţă eram îngrozită de gândul că toată lumea se uită la mine, nu-mi place să fiu singură. Tata m-a învăţat o lecţie importantă. Mi-a dat întâlnire şi a întârziat, lăsându-mă singură să-l aştept într-un bar. Aproape am făcut un atac de panică atunci. Când a ajuns, mi-a spus: „Crezi că toată lumea se uită şi se gândeşte la tine? Oamenii au treburile lor şi gândurile lor, la vieţile lor. Fii atentă la ale tale şi la ale lor, şi toate astea or să dispară“.

Sunteţi recunoscută pentru o carieră impresionantă – peste 80 de roluri. Aţi colaborat inclusiv cu regizorul francez François Truffaut, ale cărui filme spuneaţi că vă fascinau în adolescenţă. Cum a fost întâlnirea cu Truffaut?

Truffaut era modest, într-un fel... Avea felul lui de a fi şi vorbea mereu despre filmele lui, dar avea o modestie a inteligenţei, era foarte citit şi deloc interesat de lucrurile de suprafaţă. Una dintre imaginile amuzante pe care le păstrez despre Truffaut este momentul când a venit să mă aştepte la aeroportul de la Nisa, înainte de a începe filmările. Aeroportul era aproape gol când am aterizat. Iar Truffaut stătea acolo cu un buchet de gladiole roşii care erau aproape cât el de înalte, perfect drept. Teribil de formal (râde). Nu prea vorbea despre el, când lumea îl întreba ceva răspundea: „Uitaţi-vă la filmele mele, totul despre mine e acolo“.

„Mi-ar fi plăcut la nebunie să-l pot cunoaşte pe Picasso“

Care sunt trei oameni care v-au influenţat?

O rusoaică cu care am crescut, era mama unei prietene din copilărie. Avea o piele albă, albă şi mi-a sedus întreaga familie. Îmi doream să fiu ca ea. Era căsătorită cu un pictor, avea trei copii, petreceam mult timp la ea acasă. Până azi, o parte din mine îi este îndatorată pentru că mi-a arătat cum să fac oamenii să se simtă bine. Apoi, profesorul meu de latină. Pentru că a fost primul care m-a îndrumat spre actorie. Dar şi pentru că mi-a arătat că inteligenţa poate lua toate formele. Purta nişte pantaloni vechi din lână şi o jachetă din tweed uzată. Era în vârstă, se apropia de 80 de ani, era un tip foarte ciudat şi totuşi era atât de seducător. Atunci m-am gândit pentru prima dată că inteligenţa poate fi seducătoare şi, mai ales, într-un fel blând... Albert Schweitzer, care a fost idolul meu, deşi nu l-am cunoscut. Era un doctor care a plecat în Africa să aibă grijă de leproşi. Un bărbat frumos care are puterea să plece şi să locuiască în mijlocul junglei ca să facă un bine... Şi, bineînţeles, balerina Margot Fonteyn. Mi-ar mai fi plăcut la nebunie să-l pot cunoaşte pe Picasso. Sunt sigură că era un tip egoist şi dificil, dar asta nu-mi schimbă cu nimic dorinţa. Şi pe scriitorul Henry Miller. Eram atrasă de chipurile lor, de ideea de imperfecţiune, de emoţia puternică pe care o exprimă.

Acest interviu a fost publicat în „Weekend Adevărul“.