Cannes 2013. Ziua P - Anca Puiu

„Jimmy P. sau Psihoterapia unui indian din America”, m-a tentat întâi de toate ca o potenţială alegere pentru „Festivalul de Psihanaliză şi Film” care sper (împreună cu perseverenta şi răbdătoarea Miruna Berescu) să continue! Doar o terapie serioasă durează vreo 7 ani, nu?

În plus scenariul lui Arnaud Desplechin (pe care l-am întâlnit acum câţiva ani la Institutul francez din Bucureşti) porneşte de la cartea lui Georges Devereux, despre cazul veteranului Blackfoot, din cel de-al doilea război mondial, Jimmy Picard (portoricanul Benicio Del Toro), şi are o prefaţă a unei alte somităţi în domeniu, ultrapasionată de cinema, Elisabeth Roudinesco. Devereux (1908-1985) (interpretat atât de nuanţat şi ataşant de Mathieu Amalric, un Steve Buscemi al Hexagonului), e născut la Lugoj, îl chema György Dobo, maghiarizat din Deutsch, şi cum pseudonimul de Lugosi fusese deja luat de Bela, cel mai faimos Dracula de la Hollywood, şi-a strecurat românescul „evreu” în noul nume, ceea ce ar merita psihanalizat, mai ales că, între timp, a devenit catolic francez. Bănăţeanul rămâne însă un extraordinar poliglot, specialist şi pionier al etnopsihanalizei. Scenariu e o călătorie într-o minte tulburată, care nu mai face distincţia între vis şi realitate , schizofrenie ar fi diagnosticul ştiinţific, descriind coşmaruri complexe,  pe care fostul soldat băştinaş le are în engleză, şi momente pline de duioşie, o iubire subtilă şi una primitivă, dar ataşantă, cuvinte dintr-o limbă rară şi o lume la care n-ai acces, pentru că există, ca în contractele de colaborare, clauza de confidenţialitate dintre doctor şi pacient. Un posibil premiu de scenariu sau poate şi unul pentru actorie...

La Un certain regard şi o posibilă Camera d’Or 

„Bends” o poveste intensă şi frumos construită de delicata Flora Lau, care ne descrie un Hong Kong nebănuit, cu existenţe paralele: o nevastă bogată care trece printr-o experienţă nedorită după ce-i dispare bărbatul, şi un şofer a cărui tânără şi depresivă soţie stă să nască al doilea copil (deci e pasibilă de o amendă zdravănă venind din China Mare) şi unde un loc la o maternitate e o adevărată aventură, şpaga fiind universal valabilă, iar de băut, tot seculara Heineken e pe primul loc, doar că ei sau James Bond, Silva n-au, că doar e mândria berii româneşti!

Şi un documentar în afara oricărei competiţii „Seduşi şi abandonaţi” al lui James Toback, despre Cannes-ul din interior, cu Alec Baldwin, care la rândul lui, ca fetele noastre premiate chiar de el anul trecut: Cristina Flutur şi Cosmina Stratan, era pentru prima dată pe Croazetă, de unde n-ar mai fi vrut să plece. Scopul ar fi să adune bani pentru un remake fictiv : „Ultimul Tango la Tikrit” cu Nave Campbell, care pentru neîndurătorii finanţatori pare insuficient de pe val. Nu e ca Jessica Chastain (acum înţelegem de ce e în toate distribuţiile în ultima vreme.)  

Am dat de Bertolucci, care a descris pe larg filmul care a făcut scandal: „Ultimul tango la Paris”, în scena dintre Brando şi splendida lui nevastă moartă: Veronica Lazăr, a doua româncă din generic, după protagonista Maria Schneider. O descoperire a anilor care nu se mai întorc şi din care avem misterioasele poze alb-negru: Edward G. Robinson.  Sau Mihai Mălai Mare Jr, care apare ca director de imagine la Coppola: „Twixit”. Apoi Polanski, Scorsese...

Dar şi remarce despre cum ar vrea să moară corifeii cinematografului, ceea ce mi-a amintit de replica tăioasă din anii '30 , a unei scriitoare cărei i se cereau mereu câte un happy-ending. Pentru toţi până la urmă se termină prost. Sau poate nu? Oricum creatorii au şansa să rămână nemuritori, deci merită efortul enorm. Producătorii însă par să facă jocurile, ca la ruletă, şi de asta m-am bucurat pentru încă un P. Producătoarea Puiu, Anca Puiu, la Producers on move. Aşteptăm premierele! De la întâlnirea Europa Cinema am aflat că pe continentul nostru sunt 1200 în 12 luni! Trebuie lungită ziua neapărat!   

Olandezul „Borgman” e un fel de remake nerecunoscut al sinistrului „Funny Games” al dublului palmat Michael Haneke. Începe ceva mai amuzant, dar devine de un cinism de speriat, prin urmare remarcele de pe culoare că e sympa , îţi dau fiori. Precis va intra în selecţia TIFF-ului autohton.