Babe comuniste, mâna sus!

Puţine dintre ecranizările marilor opere literare au reuşit să se ridice la împlinirea artistică a scrierilor de la care au plecat. Nume de referinţă în istoria cinematografiei şi-au pus semnătura pe pelicule care, dincolo de notorietatea firească la care ajunge un film care colindă lumea, pe marile şi pe micile ecrane, au rămas cu un pas în urma paginilor scrise.

”Moromeţii” lui Stere Gulea este una dintre fericitele excepţii. Succesul repurtat în 1988 i-a conferit o aură ce se dovedeşte invincibilă în faţa timpului, dar care, pe nedrept, a plasat într-un con de semi-umbră opera şi personalitatea unuia dintre cei mai importanţi şi mai atipici cineaşti români. Pentru că Gulea este singurul dintre regizorii contemporani care, într-o lăudabilă plurivalenţă, pe lângă rigoarea cu care şi-a urmat destinul artistic a probat de-a lungul timpului o constantă şi semnificativă implicare, din rândurile societăţii civile, în tematica majoră a României post-ceauşiste: membru-fondator al ”Alianţei Civice”, membru al ”Grupului pentru Dialog Social”; autorul unui documentar de referinţă, o tulburătoare profesiune de credinţă, despre ce a fost fenomenul ”Piaţa Universităţii – Romania”, 1991. Să reţinem ca pe un detaliu semnificativ şi deloc întâmplător faptul că Stere Gulea este singurul regizor român care s-a simţit atras de literatura eternei contestare Herta Muller, ”Vulpe – Vânător”, filmul fiind un sever şi dureros rechizitoriu împotriva Securităţii, pe fondul evenimentelor premergătoare revoltei timişorenilor, din decembrie '89.    

Mi s-au părut potrivite şi necesare sumarele notaţii din rândurile de mai sus pentru a-i feri pe cei grăbiţi, sau doar mai puţin familiarizaţi cu personalitatea lui Stere Gulea, de eroarea de a judeca în pripă un film care trebuie descifrat în complexitatea şi profunzimea lui. Pentru că greu de imaginat eroare mai mare decât să cataloghezi ”Sunt o babă comunistă” drept filmul unui nostalgic. E limpede că Gulea şi-a asumat un pariu extrem de riscant; că felul în care curge întreaga pledoarie a personajului principal pentru vremurile senine  ale ceauşismului (din punctul ei de vedere), şi deplinul acord cu care foştii tovarăşi de muncă din uzina în care îşi câştigau pâinea îi ţin isonul, consoneze în totalitate cu felul în care tot mai mulţi dintre cei care ce nu-şi mai găsesc azi un rost pe lume evocă cu dor şi drag figura fostului dictator. Ceva lipseşte din viaţa acestor oameni, ceva îi face să se simtă marginalizaţi şi fără nicio perspectivă – prezentul le pare ostil, respingător, iar trecutul a fost rapid epurat de toate păcatele pe care mulţi le-au suportat la limita disperării. Cât de mulţi? Care a fost raportul real între cei într-adevăr chinuiţi până la supliciu de un regim dictatorial şi cei care afişau o proximă nemulţumire, într-un reflex joc de mimă sunt întrebări pe care nici atunci şi nici azi nu ni le-am pus şi nu ni le punem cu seriozitatea cu care s-ar cuveni. Pentru că dacă am face-o am descoperi că ”nostalgicii” de azi sunt departe de-a se rezuma la foştii nomenklaturişti – cei mai mulţi, majoritatea o formează masele largi de ”oameni ai muncii” pentru care locul de muncă (pâinea cea de toate zilele), apartamentul la bloc primit de la stat, cele două săptămâni de concediu în care sindicatul le asigura cazarea şi masa reprezentau summumul a ceea ce puteai să-ţi doreşti de la viaţă. În rest, vorbe, palavre bune doar pentru cei care nu trebuiau să se scoale cu noaptea în cap, să se ducă la muncă. Era bine, dom'le! Era mai bine!

Stere Gulea  cunoaşte foarte bine această stare de spirit şi îşi construieşte filmul cu o obiectivitate şi onestitate desăvârşită. Nu-şi asumă nicio clipă rolul de ”judecător”, nu se pronunţă asupra corectitudinii (politice, istorice) idealurilor oamenilor care îi populează filmul, tot ceea ce consideră nu numai că îi este permis, dar este dator să o facă, este să surprindă cu obiectivitate o lume ce nu poate fi ignorată. Pentru mulţi dintre spectatori, spectacolul vieţii acestor oameni provoacă hohote de râs, întreţine o nesfârşită bună-dispoziţie; pentru alţii, vreau să cred nu puţini, subiect de tristă şi apăsătoare reflecţie. Sunt prea multe şi prea grele simptomele unei stagnări într-o realitate din care nu am reuşit să scăpăm, sunt prea puţine motivele să credem că drumul nostru spre o lume la care aspiram este inconturnabil şi ireversibil. Formal suntem cetăţeni ai Europei, ai lumii libere şi democratice. În realitate, mulţi, tot mai mulţi dintre concetăţenii noştri îşi plasează idealurile în lumea la care aspiră şi pe care, măcar în oraşul ei, eroina filmului lui Gulea vrea s-o reînvie.

În vitrina cu trofee ale filmului românesc s-au adunat pe parcursul anilor tot mai multe şi mai prestigioase premii. Cele mai multe dintre filmele de astăzi au suscitat interesul şi s-au impus cu teme care au dezvoltat până la deliciu particularitatea, inconfundabila Românie. Cazuri care în alte ţări ţin de domeniul fabulaţiei şi care la noi poartă amprenta cotidianului. După Silviu Purcărete (”Undeva la Palilula”), cronologic, Stere Gulea este al doilea regizor care cu ultima lui premieră ne propune o perspectivă sistemică: este o probă de maturitate la  care nădăjduiesc că vor aspira cât mai mulţi dintre regizorii noştri.

Care sunt datele care definesc întotdeauna un film semnat ”Stere Gulea”? Rigoarea cu care este articulat scenariul şi mâna sigură cu care urmăreşte desfăşurarea cinematografică a naraţiunii; suportul esenţial pe care îl caută şi îl are în imagine, colaborarea cu Vivi Drăgan Vasile ajungând deja la o stare de totală identificare; metamorfozarea muzicii într-unul dintre personajele filmului, compozitorul Vasile Şirli fiind aproape un alter-ego al regizorului. Dar lucrul care mi se pare că dă măsura de excepţie a lui Stere Gulea este felul în care îşi face distribuţia şi ştiinţa cu care lucrează cu actorii. Este greu şi nedrept să evidenţiez pe doar pe cine din ”Sunt o babă comunistă”. Sigur, sunt roluri a căror partitură conferă o dimensiune mai largă şi altele care se rezumă doar la o secvenţă. Nu cred că cineva poate indica un singur interpret care să nu se fi achitat cu maximă inspiraţie de ceea ce a trebuit să facă. De la vedete de anvergura lui Valeria Seciu, Costel Constantin, Mircea Andreescu la Ana Ularu, Coca Bloos, Costică Drăgănescu şi absolut toţi ceilalţi nu se poate comenta decât sub semnul excelenţei.

Simt nevoia să mă opresc măcar în câteva rânduri asupra Luminiţei Gheorghiu (Emilia) şi a lui Marian Râlea (Ţucu). Nu ca să spun că sunt nişte mari actori, că orice cinematografie de pe glob produce filme special scrise pentru artişti de asemenea anvergură, că aplauzele de la premieră (minute în şir) sunt premii de valori inestimabile, mai preţioase decât orice alt premiu care depinde de capriciile unui juriu sau altul. (Mă îndoiesc că Marian Râlea va uita vreodată imensa nedreptate de care s-a făcut vinovat juriul UNITER la una din ediţiile precedente). Ci ca să subliniez ce rol covârşitor are în cariera unui artist, oricât de dotat de la Dumnezeu, întâlnirea cu un regizor care ştie să vadă actorul şi ştie să-l conducă pe culmi la care nimeni până atunci nu s-a gândit. Cred că ”Sunt o babă comunistă” reprezintă, atât pentru Luminiţa Gheorgiu (la 25 de ani de la ”Moromeţii”) ca şi pentru Marian Râlea, o astfel de întâlnirea. Nu se repetă prea des în viaţă.