Închiderea ICR

Totul se petrece sub ochii noştri. Cu dl Andrei Marga la conducere, ICR-ul se îndreaptă către obştescul sfârşit. Se putea întâmpla altfel, dar – vorba aceea „românească” – merge şi aşa.

Ar trebui pus între paranteze, o vreme, discursul politizat despre ICR. Da, e adevărat, conducerea ICR a fost schimbată în iureşul politic din vara trecută. E adevărat, noua conducere – în frunte cu dl Andrei Marga – participă intens la războiul politic. Dar ICR ar trebui privit şi analizat ca instituţie, pe bază de fapte şi rezultate. Or, din acest punct de vedere, încep să se vadă clar goliciunea, lipsa de perspectivă, incapacitatea managerială.

Să enumerăm câteva fapte. Abia numiţi, doi directori din centrala ICR au şi plecat. Aşa-numitele concursuri pentru ocuparea unor posturi au creat un mare scandal. Directorii unor filiale din străinătate au fost schimbaţi, deşi aveau rezultate bune (consemnate şi în evaluările anuale ale instituţiei – dacă ar da în judecată ICR, ar avea mari şanse să câştige procesul). De altfel, noul şef a început cu schimbarea peste noapte a oamenilor, înainte de a defini strategia şi obiectivele – ceea ce numai „management” nu se poate numi. S-au înfiinţat filiale în diverse oraşe din ţară – fără buget, fără personal, chiar şi fără sedii – la conducerea cărora au fost numiţi nişte oameni fără să ştie cineva pe ce criterii (în timp ce dl Marga anunţă pe site-ul ICR că „regula este concursul”). Nu e clar care e misiunea acestor filiale din ţară. „Strategia” ICR Gorj, de pildă, ocupă o pagină A4 scrisă în limbaj de lemn, în care se spune că o să „valorifice pe plan intern şi internaţional” patrimoniul cultural din regiune, în frunte cu sculpturile lui Brâncuşi şi arta de la Horezu. Nu puteau fi valorificate fără o filială a ICR?... Alte filiale s-au şi „pus pe treabă”, înjghebând la repezeală câte o serată literar-artistică banală, pentru a-şi justifica existenţa şi a avea ce să raporteze „la centru”. Or, asemenea şuşe se puteau organiza şi fără ICR. Ca să nu mai vorbim de faptul că unele primării sau Consilii Judeţene chiar au programe culturale proprii, unele foarte bune, fără binecuvântarea d-lui Marga sau a Guvernului. Toate acestea – şi altele – arată că, la ICR, nu se poate vorbi de „management prost”. Pur şi simplu, cuvântul „management” nu are ce căuta în acest context: totul e o improvizaţie heirupistă.

Apoi, o instituţie de un asemenea tip trebuie să comunice (cu atât mai mult cu cât trăieşte din bani publici, faţă de care dl Marga nu încetează să-şi manifeste grija verbală). Or, site-ul ICR nu prea mai conţine informaţii despre programe şi proiecte. E dominat de un fel de editoriale-manifest ale Şefului, pline de generalităţi şi îndemnuri din categoria „să facem totul!”, amestecate cu „momente vesele” precum astfel de cogitaţiuni: „Este limpede: concertele reprezentative trebuie plasate în săli reprezentative, expoziţiile de calibru în muzee”. Un asemenea mare Adevăr nu poate fi spus decât de un profesor de logică şi filozofie, desigur... Dar nu e cazul să insistăm asupra erorilor de comunicare ale instituţiei: au fost analizate punct cu punct, impecabil, de Iulia Popovici într-un articol din Observator cultural. În fapt, „ieşirile” publice al şefului ICR nu sunt decât exerciţii de propagandă (şi aceea prost făcută), răfuieli cu vechea conducere, răbufniri de orgoliu. Anul acesta sunt planificate două evenimente majore: participarea României, ca ţară invitată, la Salonul cărţii de la Paris şi la Târgul de carte de la Göteborg. Sunt foarte curios ce va ieşi, căci programele planificate au fost date peste cap. Iar la Göteborg, chiar directorul ICR Stockholm, dl Dan Shafran (care a făcut lucruri excepţionale până acum) a spus într-un interviu că, practic, nu mai poate face mare lucru, căci i s-au tăiat fondurile, iar „centrala” nu-i mai răspunde la apeluri. Iar partenerii străini – francezi şi suedezi – nu pricep nici în ruptul capului de ce se întâmplă toate astea, de ce colaborările planificate de multă vreme sunt, acum, întoarse pe dos.

Să sintetizăm: „managementul” e heirupist, partenerii străini sunt în derută, „noul ICR” e criticat (cu argumente!) chiar şi în presa care, altminteri, e prietenoasă cu „linia politică” a d-lui Marga, foarte mulţi artişti şi oameni de valoare refuză să mai colaboreze cu ICR. Practic, Institutul Cultural Român e închis. Închis în sine însuşi şi în paradele gongorice ale şefului său. Pentru o instituţie care trebuie să promoveze dialogul cultural, acesta e, în fapt, sfârşitul.