FOTO În ochiul fotografului
0
Mergem în fiecare zi pe stradă, aṣa că, vrem, nu vrem, îi privim spectacolul, în care suntem noi înṣine actori. Trecem pe lângă mame cu copii în braṭe, oameni care caută prin gunoaie, corporatiṣti care păṣesc cu siguranṭă, spre clădirile lor de metal ṣi sticlă, minoritari care cântă “fier cumbăăăăr” – sunt între ultimii, căci cererile patronilor lor ne vin deja pe internet, personalizate!
Când vrem să traversăm, ne loveṣte în faṭă fluxul de metal topit, al bolizilor grăbiṭi.
Un oraṣ. În care vedem de toate. Ṣi uităm instantaneu ce am văzut, purtaṭi de gândurile noastre, spre un ṭel anume. Ochiul nostru este un aparat fotografic, iar creierul conṭine memory card-ul experienṭelor noastre vizuale. Atâta doar, că nu le putem împărtăṣi cu ceilalṭi. Decât, cel mult, transformate în vorbe, meṣteṣugite sau nu. De aceea îi iubesc pe fotografi: ei văd ce vedem ṣi noi, dar, spre deosebire de noi, ei pot arăta tuturor această realitate, filtrată prin inteligenṭa lor vizuală.
Aceste gânduri mi-au trecut prin cap, în ultimele zile, când m-am dus să văd două expoziṭii. V-o recomand mai întâi pe cea a fotografului Alex Levac, întrucât o mai puteṭi vedea până pe 25 octombrie, la Muzeul Ṭăranului Român, unde acompaniază Festivalul filmului evreiesc la Bucureṣti (bjff.ro), la care intrarea este liberă, iar producṭiile, cel puṭin interesante.
Acest fotograf s-a născut la Tel Aviv, în 1944 ṣi, iată, la 65 de ani de la fondarea statului Israel, el a fost ales de Ministerul afacerilor externe, pentru expoziṭia itinerantă “Ṭara noastră”, tocmai pentru că: „Niciun alt fotograf nu este atât de implicat în experienṭa israeliană”, cum argumenta juriul ce i-a acordat artistului Premiul Israel, în 2005.
Mie, evenimentul mi se pare de două ori interesant pentru noi. Întâi, pentru că statul a ales să fie reprezentat cultural în străinătate de un fotograf, e adevărat, de top, care a fost însă implicat într-o controversă, ce a pus autorităṭile într-o lumină puṭin favorabilă. La noi, omul ar fi fost stigmatizat. La ei, e exportat.
În 1984, patru teroriṣti palestinieni au deturnat un autobuz israelian ṣi i-au luat ostateci pe pasageri. Alertate, forṭele militare speciale au intervenit, supervizate fiind la faṭa locului chiar de ṣefii armatei ṣi de directorul puternicului serviciu secret Shin Bet. Negocierile îndelungate nu au dus la niciun rezultat, aṣa că s-a tras asupra autobuzului. O pasageră ṣi doi teroriṣti au fost împuṣcaṭi, iar ceilalṭi doi au fost arestaṭi. Alex Levac, fotograful ziarului Hadashot, a fotografiat momentul. Ulterior, cei doi teroriṣti au fost executaṭi pe ascuns, de forṭele militare israeliene, iar opinia publică a fost anunṭată că ei muriseră în timpul atacului.
Ziarul Hadashot a reuṣit să publice ṣtirea capturării în viaṭă a celor doi palestinieni, ocolind cenzura militară prin subterfugiul reproducerii unui articol din “New York Times”. Apoi a apărut pe prima pagină a ziarului ṣi bomba vizuală, fotografia făcută de Alex Levac.
Acesta a fost începutul unui imens scandal public ṣi al unei investigaṭii judiciare, care a durat doi ani. Ṣefii militari acuzaṭi, ale căror depoziṭii au sfârṣit prin a-l implica ṣi pe prim-ministrul, au scăpat de pedepse, doar prin graṭiere prezidenṭială.
Vă reamintesc că i-am putut vedea “în persoană” pe protagoniṣti, foṣtii ṣefi ai serviciului de securitate naṭională din Israel, la festivalul Cinepolitica de anul acesta, în extraordinarul documentar Gatekeepers - Cerberii, nominalizat la Oscar în 2013. Regizorul Dror Moreh a reuṣit să-i intervieveze, la 10 ani de la evenimente, pe pensionaṭii ṣefi implicaṭi în operaṭiune ṣi în ulterioara tentativă de muṣamalizare.
Vă puteṭi închipui un documentar în care să vorbească onest, cu mare luciditate, Virgil Măgureanu, Costin Georgescu, Radu Timofte ṣi alte capete luminate ale serviciilor noastre secrete, despre una din marile afaceri ale tranziṭiei româneṣti, ca ṭigareta, răpirea jurnaliṣtilor sau dispariṭia -ṣi reapariṭia- lui Haissam ?
Aṣadar, la un moment dat, Levac, făcându-ṣi meseria, nu s-a supus regulilor autorităṭii, iar peste 30 de ani autoritatea îi trimite opera peste tot în lume, fiindcă e reprezentativă. Aṣa se face diplomaṭie culturală inteligentă.
Dincolo de aceste circumstanṭe, se află însuṣi faptul artistic. A privi instantaneele alb/negru ale lui Alex Levac reprezintă o încântare. Căci artistul are capacitatea ṣi răbdarea de a surprinde acele momente, ce par să conṭină toată istoria unui personaj sau a unui loc. Surprinde, adică, trecutul ascuns în prezent ṣi semnificaṭia psihologică, filosofică sau antropologică, ascunsă în spatele unei atitudini, al unui gest, sau al unei priviri. Se regăseṣte poate aici interesul tânărului student Levac pentru filosofie, pe care a studiat-o la Tel Aviv, înainte de a cerceta tainele artei fotografice la Londra.
Nu îl cunosc personal, dar îmi închipui că un om care a ales să trăiască mai mulṭi ani în spaṭii multiculturale, cum sunt Brazilia, Londra, Los Angeles ṣi Ierusalim, este un fotograf îndrăgostit de diversitatea lumii, fie ea etnică, religioasă, sau culturală.
Acest fotograf, care trebuie să aibă rapiditatea ṣi precizia unui ceasornic, când lucrează pentru ṣtirile ziarului său, îṣi permite să aibă răbdare, când lucrează pentru plăcerea lui ṣi să observe cum se întâlnesc vechiul ṣi noul, în ṭesătura actualităṭii, cum se potenṭează reciproc culorile vieṭii, în spaṭiile publice, redate de el în alb ṣi negru. Totul, scăldat în privirea calmă, uṣor ironică, a artistului.
Acelaṣi gust pentru aventură ṣi interes pentru marea varietate a lumii am regăsit-o ṣi la cel considerat a fi fost cel mai mare fotograf interbelic român, Iosif Berman, în expoziṭia organizată de Muzeul Naṭional Cotroceni.
Angajat de la 20 de ani, prin concurs, de C. Mille, la cotidienele de stanga “Adevărul” ṣi “Dimineaṭa”, Berman va deveni nu doar decanul fotoreporterilor români, ci ṣi fotograful familiei regale, dar mai ales “omul cu o mie de ochi”, deschiṣi spre toate aspectele realităṭii.
S-a născut în 1892, într-o familie de evrei din Bucovina ṣi, ca ṣi tatăl său în Războiul de Independenṭă, a plecat ṣi el la razboi, în prima conflagraṭie mondială. A ajuns până la Don ṣi a vrut să imortalizeze revoluṭia bolṣevică, dar a ajuns prizonier de mai multe ori. Cliṣeele i-au fost distruse, dar s-a întors cu o soṭie din Rusia, pe care a iubit-o toată viaṭa. Au locuit trei ani la Constantinopol, de unde a continuat să trimită fotografii ziarelor sale.
Revenit în Bucureṣti, devine ṣi fotograf al Casei Regale. Dar nu a lăsat posterităṭii doar chipurile pline de demnitate regală ale familiei de Hohenzolern ṣi ale importanṭilor politicieni ai vremii, ci s-a interesat de toate categoriile sociale, de la înalta societate, la clasa medie ṣi la lumea mahalalelor, a bandiṭilor ṣi a excluṣilor social. Căra aparatul, plăcile fotografice ṣi trepiedul, oriunde mergea. Iar ochiul său surprindea momentul semnificativ. De aceea, fotografiile rămase de la el alcătuiesc o adevărată istorie ilustrată a epocii, de la evenimentele la care participau regele Ferdinand, regina Maria, regele Carol al II-lea ṣi principele Mihai, la viaṭa high life-ului, a muritorilor de rând, dar ṣi a oraṣului.
Datorită renumelui său, Iosif Berman este invitat, chiar implorat într-o scrisoare - cum arată dr. Ṣtefania Ciubotaru în catalogul expoziṭiei- de marele sociolog Dimitrie Gusti, să îi însoṭească, pentru a documenta campaniile monografice organizate în diferite zone ale ṭării, la sfârṣitul deceniului al treilea, al secolului trecut.
Berman este solicitat de cele mai importante agenṭii de presă ale lumii, iar în 1934 prestigioasa revistă National Geographic ilustrează un articol scris de soṭia unui diplomat american, despre (vai!) fascinanta Românie, cu fotografiile achiziṭionate de la fotograful român.
Istoria a fost însă necruṭătoare cu el. Deṣi s-a învârtit în cele mai înalte cercuri, fiind prieten cu potentaṭii vremii, cu scriitorii ṣi cu marii artiṣti ai ṭării, s-a descoperit neajutorat ṣi singur, în faṭa legilor antisemite, ale guvernului Goga-Cuza. I s-a interzis să mai fotografieze, aparatele i-au fost confiscate, iar numele său a fost ṣters din spaṭiul public. Berman intră în depresie, refuză să-ṣi trateze boala de rinichi ṣi moare, la vârsta de 49 de ani. A putut fi înmormântat decent, numai datorită unui cec trimis de ziarul New York Times.
Curiozitatea minṭii ṣi calitatea specială a privirii sale au lăsat posterităṭii o operă pe care cultura română a descoperit-o abia în ultimii 15 ani. Pentru a aduce pe simeze fotografiile acestui artist remarcabil, Muzeul Naṭional Cotroceni a colaborat cu deṭinătorii de colecṭii, anume Biblioteca Academiei Române, Muzeul Municipiului Bucureṣti, Muzeul Naṭional al Satului ṣi cel Naṭional de Istorie a României ṣi fiica fotografului, Luiza Berman.
Cei care au ratat expoziṭia de pe dealul Cotrocenilor se vor bucura să afle că de astăzi, Biblioteca Naṭională a României dedică ṣi ea o expoziṭie “vânătorului de nori”, care a fost Iosif Berman.
Se încarcă comentariile...
