Misterul privirii care ne dă ameţeli şi poate chiar să ne omoare. Ce este, de fapt, deochiul: „Nu sunt altceva decât o psihoză negativă“
0Încă din antichitate, deochiul a fost considerat unde din cele mai mari primejdii la care puteau fi supuşi pruncii. Popoarele vechi şi moderne au crezut şi cred în privirea ochilor care au putere magică şi periculoasă. Psihologii vorbesc despre deochi ca despre un banal gând negativ
Plinius cel Tânăr, consul roman în anul 100 e.n, a pomenit în scrierile sale despre deochi. În repetate rânduri a vorbit despre vrăjitorii ilarieni a căror privire ameţea şi care putea să ducă chiar şi la moarte. Acelaşi consul roman scria „E de însemnat că aceşti oameni au câte două pupile în fiecare ochi”. Fiindcă locuitorii Pontului aveau ochi mari, migdalaţi şi serioşi, mulţi filozofi clasici s-au ocupat în detaliu de acest popor renumit pentru că erau covinşi că au puterea de a deochea.
De asemenea, anticii credeau că anumite femei din Sciţia puteau omorâ cu privirea. Cu convingerea că pruncii abia născuţi sunt predispuşi deochiului, în Peloponez moaşa acoperea faţa copilului abia născut cu un văl şi îl murdărea pe frunte cu puţin mâl luat dintr-un vas unde a fost lăsată apă la stătut.
Arabii şi turcii israeliţi au şi ei convingerea deochiului şi au temerea că numai copiii cei mai frumoşi sunt atinşi de deochi, dar şi culturile agricole şi animalele.
„Aşa crede şi poporul român şi dintru ale sale e greu a-l scoate. Încă mult timp va trebui să treacă la mijloc până ce se va putea duce la cunoştinţă şi pricepere că cele maimulte dintre mijloacele ce le întrebuinţează el spre vindecarea unei sau altei boli sunt bazate numai pe tradiţie sau închipuire, nicidecum însă pe mijloacele adevărate şi binefăcătoare”, S. Fl. Marian, „Naşterea la români” (1915)
În studiul etnografic publicat de S. F. Marian, volumul dedicat tradiţiilor privind naşterea, precizează că în tradiţia populară de acum un secol, deochiul era considerat o mare primejdie pentru sugari, alături de boli precum: „plânsorile, răul copiilor, ceasul rău cu sperietură, roşeaţa, bubele ducli, părul porcului, junghiul, gălbenarea şi babiţele”.
„Românii, ca şi romanii, credeau asta după cum lesne putem judeca după următorul vers al lui Vergiliu: Nescio quis teneros oculus mihi fascinat agnos (Nu ştiu ce ochi mi-au ameţit mieluşeii”, S. Fl. Marian.
Din studiile efectuate de reputatul etnograf român reiese că cei mai predispuşi deochiului, potrivit tradiţiei populare, erau copii grăsuţi, frumoşi şi voioşi. Nu oricine s-ar fi uitat lung la un copilaş bucălat reuşea deochiul, ci numai cei care aveau sprâncene împreunate, ochii albicioşi sau privirea pătrunzătoare.
Copilul deocheat trebuia repede scuipat, altfel se îmbolnăvea grav şi chiar putea să moară.
Bătrânele din vechime ştiau desscântece de deochi, versuri pe care le învăţau şi tinerele mame ca să-şi protejeze odraslele. Româncele din Transilvania aveau grijă să pună pe cineva să scrie o cărticică pe care copiii să o poarte legată cu o sforicică la gât. Denumită Număruş, cărticia conţinea descântece.
În partea Munteniei, pentru a nu fi deocheaţi, copiii cu vârsta de până la un an nu erau lăsaţi niciodată să se uite în oglindă.
Cel mai cunoscut remediu pentru deochi în percepţia poporului român rămâne descântecul. Toate zonele ţării aveau versuri care mai de care mai bogate. Majoritatea au rămas păstrate doar în culegeri ale etnografilor. Majoritatea acestor descântece cuprindeau şi blesteme asupra celor care ar fi îmbolnăvit un prunc cu „privirea rea şi misterioasă”.
Psihologii zilelor noastre cred că prin descântec se produce o apropiere, un alint între copil şi mamă (de regulă, mama e cea care face descântecul), lucru care are efect calmant asupra micuţului aflat în suferinţă. Evident, niciun medic nu va accepta varianta deochiului, ci va merge pe diagnostic clar şi tratament prescris.
Blestemelor şi deochiului li s-au atribuit întotdeauna o semnificaţie divină, ocultă, dar ele nu sunt altceva decât un fel de psihoza (sugestie) negativă şi care se prind de oamenii naivi cu caractere mai slabe.
Uneori chiar starea de frică ajută la materializarea lor, a celor două fenomene (în limita realului !).
“Subconştientul din noi e ca un copil sensibil care trebuie apărat de influenţele negative, sugestive din afară. Deci totul stă în forţa minţii noastre de a ne crea o barieră contra fricii, să fim stăpâni pe situaţie printr-o stare de echilibru şi de încredere în eu-ul nostru. Dacă însă simţiţi nevoia de ajutor, apelaţi la persoanele voastre de încredere sau la psihologi, în nici un caz să nu cădeţi în plasa misticismului şi să apelaţi la ţigăncile şarlatane care se ocupă cu aşa zisele farmece”, blogspotul "Psihologi la zi".
Cele mai cunoscute descântece:
(Descântece culese din Transilvania)
Deochiul e iute ca vântul
Negru şi greu ca pământul.
Doi ochi răi că te-au văzut,
Doi ochi răi te-au deocheat.
Trei ochi buni ţi-au ajutat:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
De la mine eşti născut, de la mine-şi fie leacul
Fugi deochi
Dintre ochi
Ca volbura peste cale
Şi ca vântul peste mare!
Fugi deochi
Dintre ochi
Din tâmplele capului
Din faţa obrazului
Şi din zgârciul nasului...
Descântec din Bucovina:
De-i deocheată Maria
De fată mare
Curată, necurată
Cu ochi de vârcolac
Plesnească-i ţâţele
Să-i curgă sângele
Să mire dihania,
Cum s-o mirat ea de Maria...
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
