Iernile de altădată în Sulina. Imagini desprinse din versurile lui George Coșbuc FOTO

Mai multe imagini din trecut dezvăluie cât de frumoase erau iernile din Sulina, atunci când copiii se urcau pe sănii și se dădeau pe orice luciu de apă înghețat. 

Copiii de altădată ai Sulinei, vechiul oraș cosmopolit, se bucurau de venirea iernii. De multe ori, Dunărea îngheța, iar ei rămâneau captivi zile în șir în îndepărtatul colț de țară.

Nimic nu le strica gustul copilăriei și își luau săniile și se dădeau pe derdelușul din fața curții până înghețau cu totul. Pe lângă ei, alergau și câinii de prin ogrăzi.

Între timp, gârla care era cândva mijlocul orașului Sulina a secat cu totul, dar au rămas amintirile celor care se dădeau cândva pe derdelușul copilăriei.

Sulina în anii 80 FOTO Liviu Simioncencu

Cât de grea era iarna altădată

Au fost ani când oamenii Deltei erau prizonierii Dunării îngheţate din iarnă până în primăvară. În anul 1880, Dunărea a rămas îngheţată până la sfârşitul lunii martie. Un alt an foarte greu pentru oamenii Bălţii a fost 1863, când fluviul a îngheţat în primele zile ale lui decembrie şi a rămas aşa până spre sfârşitul lui februarie. Aici, crivăţul aduce iernile foarte reci, iar verile uscate, care transformă pământul în praf.

Oamenii deltei nu disperau. Trăgeau la mal lotcile şi corăbiile. Singure, palele morilor de vânt se învârteau după cum bătea crivăţul. După ce apa fluviului îngheţa, localnicii începeau să taie din gheaţă. Pe atunci, în Tulcea erau câteva zeci de gheţării, scrie Nicolae Ariton în cartea sa „Misterele Dunării“.

„Înarmaţi cu topoare, fierăstraie şi căngi, tăiau gheaţa în blocuri paralelipipedice, cam de 1 m lungime şi 10 kg greutate. Acestea erau încărcate în căruţe şi transportate la gheţării, unde erau stivuite precum lingourile de aur la Banca Naţională. Diferenţa era că spre deosebire de buncărele băncii, gheţăriile erau nişte gropi adânci de aproximativ 2 m, cu pereţi căptuşiţi cu stuf şi acoperite cu maldăre groase de stuf, acoperişuri executate după toate regulile dulghereşti, adică cu şarpantă din brad sau stejar, iar stuful era bătut în cel puţin trei straturi, fiind preferat cel recoltat din bălţile de la Sf. Gheorghe“, scrie autorul.