Poveşti emoţionante cu oameni care au trăit pe viu Revoluţia. „După 30 de ani încă mai am de-a face cu aceşti securişti“

Ultima conferinţă susţinută la Universitatea de Vest pe tema Revoluţiei ce a pornite la Timişoara a avut loc astăzi cu o sala plină! Participanţii la evenimente au povestit despre cele trăite acum 30 de ani.

Universitatea de Vest din Timişoara a încheiat seria evenimentelor legate de comemorarea Revoluţiei din 1989 cu o conferinţă specială. Pentru a vorbit despre ce s-a întâmplat în urmă cu 30 de ani au fost invitaţi László Tőkes, omul în jurul căruia s-a aprins flacăra revoluţiei anticomuniste din România, profesorul de istorie Adrian Kali, participant şi rănit în timpul manifestărilor de la Timişoara, revoluţionarul Corneliu Vaida, cât şi generalul Viorel Oancea, primul şi singurul militar care s-a declarat de partea revoluţionarilor, înainte de fuga cuplulului Ceauşescu. 

Conferinţa a condusă de e diplomatului şi universitarului Vasile Popovici. 

“Nu am dorit să facem o istorie conceptual, nu am vrut să vă prezentăm nişte informaţii pur istorice, care se pot citit în bibliotecile noastre. Am dorit să facem o istorie emoţională a revoluţiei. Să vă aducem oameni care să ne vorbească exact despre ce au trăit, ce au făcut şi cum au ajuns în revoluţie”, a spus Vasile Popovici.

Omul care a aprins flacăra revoluţiei

Primul care a luat cuvântul în faţa unei săli pline a fost László Tőkes. Acesta a făcut o introducere despre cum a ajuns pastor la biserica reformată din Timişoara.

“Trebuie să vă spun că în 1986, episcopul reformat de atunci din Oradea, m-a mutat la Timişoara, deoarece în decursul activităţii mele am fost considerat un opozant din interiorul bisericii. Înainte să vin la Timişoara am avut doi ani de excludere din cler, am fost şomer. Dar după presiunile provenite din lumea democratică, episcopul m-a preluat din eparhia Cluj, de unde am fost exclus, şi m-a detaşat la Timişoara, cu gândul că aici este periferia vieţii reformate maghiare, aici nu o să aibă probleme cu mine. Dar voia lui Dumnezeu a fost cu totul altul. Nu mă străduiam să devin un revoluţionar, pur şi simplu am încercat să-mi fac datoria, să-mi îndeplinesc chemarea preoţească într-o bisericuţă ruinată la acea vreme. Am început să reorganizez comunitatea, aceasta s-a trezit pe parcurs. Biserica s-a umplut cu credincioşi, am reorganizat activitatea bisericească propriu-zisă, catetizarea copiilor, am fost ocupat cu tineretul, am ţinut programe cultural, religioase, am reorganizat conducerea, care era umilită şi aservită unui predecesor de-al meu care era un <preot roşu>. În condiţiile comunismului ateist, am putut practica credinţa noastră. Între timp au sosit primele atenţionări, că prea mult mă preocup cu tinerii, că nu ar trebui să predict un mod deschis, să nu fac politică de pe amvon. De fapt nu am făcut politică, ci prin prisma cuvântului Domnului, am interpretat lucrurile vieţii, dimenisunea umană prin prisma Dumnezeiască. Ştiţi bine că bisericile maghiare au constituit opoziţia virtuală a ateismului din România, orice spuneam contravenea liniei oficiale ale învăţăturii comuniste. Am stârnit nemulţumirea organelor de securitate, ba chiar şi ale conducerii bisericii”, a spus László Tőkes. 

Împotriva sistematizării satelor

Una din activităţile ce depăşeau cercul bisericii locale era faptul că Tőkes a ridicat vocea asupra politicii de sistematizare a satelor (dărâmarea lor) din Transilvania, pe care a pornit-o regimul comunist. 

“Prima dată am salocitat conducerii bisericeşi să intre în legătură cu organelele competente, să facă un plan de acţiune pentru salvarea localităţilor şi implicit a bisericilor noastre, care urmau să fie demolate. Asta a provocat mânia securităţii, am şi fost sancţionat. E adevărat că am atins ilegalitatea şi când am fost coautor al revistei Contrapuncte – cum e tradusă în limba română, care era scoasă în samizdat. Am făcut un studiu vast despre situaţia bisericii reformată, despre situaţia ei dezastruoasă. Mi-am asumată o activitate ieşită din rând. Aşa că am stârnit interesul securităţii, a fost aici un securist care s-a ocupat de <Cazul Tőkes>, Radu Tinu”, a continuat Tőkes. 
 

În sala de la UVT a fost prezent însuşi Radu Tinu, fost adjunct al securităţii comuniste, omul care s-a ocupat, în acea vreme, personal de cazul Tőkes.

“După 30 de ani încă am de-a face cu aceşti securişti”

Laszlo Tőkes a făcut o paranteză şi a amintit că tocmai săptămâna trecută, instanţa i-a dat dreptate în procesul pe care l-a intentat împotriva foştilor ofiţeri de securitate Ioan Talpeş şi Filip Teodorescu, care au afirmat despre el că a fost spion al Ungariei. 

“Este înspământător că după 30 de ani trebuie să mă lupt cu susţinătorii principali al unui regim odios, ucigaş – cum scrie în Raportul lui Tismăneanu. După 30 de ani încă am de-a face cu aceşti securişti. Este nedemn pentru toată România. Dar în a doua instanţă am câştigat procesul, o să vedem după recurs cum vor evolua lucrurile. Sper ca puterea judecătorească să dobândească atâta independenţă încât să decidă de la sine în astfel de cazuri”, a adăugat László Tőkes, în aplauzele audienţei. 

”Am fost foarte îngrijorat pentru aceşti oameni care au fost în mare pericol”

Fostul pastor a revenit la cronologia evenimentelor din decembrie 1989. 

“În ziau de 10 decembrie, am anunţat de la amvonul bisericii că va avea loc evacuarea mea forţară. I-am invitat pe credincioşi să participle la acest eveniment, în mod paşnic, să fie martori la o acţiune abuzivă împotriva mea şi a familiei mele. Spre marea mea mirare, oamenii au acceptat invitaţia, s-au şi adunat câţiva în dimineaţa de 15 decembrie. Întâmplător a sosit şi un ataşat de la Ambasada Americană, pentru a se informa despre situaţia familiei mea. Mi-au adus de mâncare, şi-au exprimat solidaritatea faţă de mine. Din când în când am ieşit la geam şi le spuneam oamenilor să plece acasă, să nu-şi rişte viaţa, siguranţa lor. Dar nu s-au lăsat convinşi, au persistat. Am fost foarte îngrijorat pentru aceşti oameni care au fost în mare pericol. Printre ei s-au strecurat şi securiştii. Dar am fost mândru de ei. Eu nu ştiam ce o să se întâmplă, nu voiam să risc viaţa nimănui. În schimb, de la oră la oră numărul demonstranţilor a crescut. În primă fază a fost o demonstraţie de solidaritate faţă de mine, dar în continuare această demonstraţie de solidaritate s-a transformat într-o demonstraţie anticomunistă. Punctul de cotitură a fost atunci când a fost oprită circulaţia tramvaielor, Ion Monoran, Borbely Zoltan şi Zăgănescu, cel care a scandat prima dată lozinca anticomunistă”, a povestit László Tőkes. 

Apoi, rolul pastorului reformat se încheie, el fiind luat de securitate şi dus în satul Mineu (judeţul Sălaj). 

Profesorul de istorie care a trăit revoluţia din plin

A urmat pofesorul de istorie Andrian Kali, care a publicat şi trei cărţi despre evenimentele din decembrie ’89. 

“Maicămea, fiind jumate nemţoică, jumate unguroiacă, se uita la televiziunea maghiară. Pe 11 decembrie, eu voiam să văd o emisiune de rock, iar maicămea voia să vadă emisiunea Panorama. Acolo l-am văzut pe László Tőkes, nu ştiam de el nimic. Dar spunea nişte lucruri despre care mai auzisem la Europa Liberă. Asta a fost prima mea întâlnire cu László Tőkes. Pe 15 decembrie, am plecat de la serviciu, m-am urcat în tramvai, iar când am ajuns în Piaţa Maria, am văzut că erau adunaţi oameni. Era întuneric. Am coborât. Erau oameni, dar nu ne cunoşteam, pentru că aşa era sistemul. A făcut să nu avem încrede unii în alţii. Am asistat la un incident, un tip a fost arestat, s-a auzit o vocea care striga <salvaţi-l pe fratele nostru>. Au încercat să urce acea persoană într-o Dacia neagră. S-a făcut o busculadă, în faţa statuii a fost acea fază cu regizorul Ştefan Iordănescu, care i-a dat un cap în gură la un securist. Tipul lovit a fost tras pe linia de tramvai. Sigur că încălcam legea atunci. Zona s-a umplut apoi de băieţi…Am plecat acasă, iar dimineaţa am mers din nou la serviciu”, a început Adrian Kali.

“Asemenea manifestaţii vedeam la televizor”

În 16 decembrie, după terminarea orelor de muncă, Kali a făcut din nou acelaş drum, cu tramvaiul, spre Piaţa Maria. 

“Erau mai mulţi ca în ziua precedent. Am coborât. Am prins faza cu pastorul care a spus să plecăm acasă. Noi eram siguri că are securişti în casă. Am intrat în biserică să verificăm. Când am ieşit, eram un grup de rockeri în faţă, unul dintre noi, Tibi, a spus că el vrea să facem ceva. Aveam plete, blugii aceia soioşi, adidaşii, vai de mamam noastră cum arătam. Tibi s-a urcat într-un copac şi a început să strige <Libertate! Libertate!>. Atunci toată lumea a începu să strige. S-au oprit tramvaiele, s-a făcut coloana. Un grup de persoane ne-am dus spre Consiliul Judeţean de Partid. Am vrut să mergem prima dată la studenţi, dar era sâmbătă. Am decis să mergem la Continental. Trebuie să spun că asemenea manifestaţii vedeam la televizor, că se întâmpla aşa ceva în Cehoslovacia, Polonia şi în alte părţi. La Consiliu, lumea a încercat să spargă semnul partidului, iar în clipa următoare a venit o maşină de pompieri, fără avertisment a început să stropească. Apoi, au venit scutierii. Era un zgomot infernal. Băteau cu bastoanele în scuturi, strigau să plecăm. A fost o luptă de câteva minute, cu pâmânt aruncat, cu ce-ai găsit acolo. Un prieten a primit o sticlă în cap, aruncată din spate. M-a umplut şi pe mine de sânge. Coloana s-a împărţit apoi în două. Una a mers spre căminele studenţeşti, cealală s-a întors în Piaţa Maria, la biserica reformată”, a mai povestit Kali. 

A plecat cu grupul care a ales să se ducă spre Complexul Studenesc. “Studenţii nu au ieşit. Au fost câţiva, restul erau la chef. Ne-am dus după muncitori. La fabrica de mănuşti am strigat <Români, veniţi cu noi>, dar ei au închis poarta, nu a ieşit nimeni. Ne-am mutat la Banatul, am strigat şi acolo, dar tot nimic. Acolo am fost atacaţi din nou de o maşină de pompieri, dar am sărit pe el…deja aveam experienţă. Dar apoi m-am dus acasă, hainele îmi erau ude de la jeturile de apă”, a mai spus revoluţionarul.

Împuşcat cu două gloanţe

A ieşit din nou a doua zi, duminică, în 17 deccembrie, ziua în care forţele de ordine aceau să deschidă focul.

“Am fost la servici şi duminică. Pe drum s-au văzut urmele. La ora 11.00 ne-au trimis acasă. Am mers spre Iosefin, să mă întâlnesc cu maincămea, dar am ajuns în Piaţa Maria. Zona era curăţată şi asigurată, aici au lucrat extraordinar. Oamenii puteau să mearg doar pe o parte. În spatele bisericii erau două TAB-uri. Am trecut prin centru, am văzut cum se sparg magazinele, dar m-am lipit de o coloană care se îndrepta spre miliţie, pentru a cere eliberarea celor arestaţi. Pe podul de la Mihai Viteazu s-a auzit o împuşcătură, în spatele meu a căzut cineva. Era deja groasă treaba. Am ajuns pe strada Pestalozzi, unde a apărut deja şi elicopterul care a început să ne lumineze. Era zgomot, lumea striga. Am văzuzut o flacără lungă, ablastră, am sărit jos. Au tras prima rafală, am surzit. Am strigat să nu tragă. Apoi am primit primul glonţ, a doua lovitură am simţit-o din plin. Am simţit efectiv ca un burghiu în mine. Am simţit că îmi curge sângele din gură. Am luat-o la fugă, dar mi s-a făcut rău. Aveam senzaţia că mă înec. Cei din spate râdeau de mine că alergam ciudat. Nu ştiau că-s împuşcat. Am căzut şi atunci au văzut că sunt plin de sânge. Cu greutate a oprit o maşină. Lângă mine a mai fost adus unul împuşcat în picior. Am urcat în maşină, omul a băgat viteză, iar când am ajuns pe strada Cluj, din stânga se vedeau TAB-urile armatei. Am ajuns la Spitalul Judeţean”, a continuat Adrian Kali.

“Brancardierul ţinea lanterna, eu ţineam cu forcepsul carnea”

Amintirile de la spital nu sunt cele mai plăcute. “Am stat şase într-un pat. Pe partea cealaltă era un tip singur, fusese împuşcat în picior iar de acolo glonţul i-a ricoşat în cap. La un moment dat, au intrat un medic African, care mi-a spus că am două gloanţe, că nu am ce să caut acolo, că trebuie să mă duc la chirurgie toracică. S-a întâmplat atunci ceva. A intrat o femeie cu un registru, iar în acel moment, tipul care stătea singur pe pat, a scos buletinul, a rupt fila cu poză şi a început să o mestece. Am fost urcat într-o salvare, iar când am ieşit din spital s-a tras efectiv asupra salvării. Am ajuns cu bine la Spitalul Victor Babeş. A văzut medicul că am gaura în spate, m-au cusut şi apoi m-a trimis în salon. Pe 20 decembrie m-au operat, au scos al doilea glonţ. Operaţia a fost aşa: un medic, pacientul, adică eu, şi un brancardier. Brancardierul ţinea lanterna, eu ţineam cu forcepsul carnea şi doctural a scos glonţul. Pe 22 decembrie am ieşit din spital”, a mai declarat Adrian Kali.

Cum a trăit acele zile pe stradă

Corneliu Vaida a ajuns primul purtător de cuvânt al Armatei, la Timişoara. În zilele revoluţiei era muncitor la fabrica de autoturisme. 

“Mama era credincioasă reformată, mergea aproape zilnic la biserica din Maria. Eu însă am fost botezat ortodox. Ştiam ce se întâmpla acolo, maicămea locuia în apropiere. În 15 nici nu m-am apropiat, dar în 16 a sunat maicămea să-mi spună să nu cumva să mă duc pe la ea, că e scandal la Tőkes. Evident că mi-am luat geaca şi am pornit. Nu am ajuns departe. O patrulă de miliţe m-a oprit şi m-au întors acasă. Pentru că am protestat, am primit un pat de armă în burtă. M-au băgat într-un Aro, unde eram coleg cu un cetăţean în ebritate. În Piaţa Mărăşti, opreşe maşina, mă dă pe mine jos şi iau pe un alt cetăţean. M-am dus acasă la un prieten. A doua zi dimineaţa, în 17 decembrie, era ziua mea de vizită la copil, eu fiind divorţat, cu intenţia să-l duc la Teatrul de Păpuşi. Fiu-meu a strigat Jos Ceauşescu, pentru că auzise strigătele oamenilor. L-am dus acasă. Iar apoi am ieşit din nou în stradă. Am decis să mă duc cu un prieten la Consiliul Judeţean, unde am auzit că se întâmplă ceva. Când am ajuns la interecţia străzilor Pestalozzi şi Pârvan, erau soldaţii de la infanterie şi patru TAB-uri”, a povestit Vaida.
 

“Am scris cu spray pe tot felul de pereţi”

Corneliu Vaida a asistat apoi la uciderea unei femei de către forţele de represiune. 

“A venit un grup mare dinspre fabrica de bere. Au venit două TAB-uri să ne hărţuiască. Am auzit spatele meu un urlet, am întor capul şi am văzut o femei căzută şi peste ea trecea TAB-ul. Şi acum ţin minte că avea o plasă cu două franzele. La blocurile de vizavi era plin de oameni la balcoane şi ferestre. Le-am cerut sticle şi benzină. Am primit doar o plasă de sticle goale. Am aruncat cu sticlele în TAB-uri. Apoi am plecat acasă. A doua zi, în 18 decembrie, am fost la servici, unde am aflat că a fost împuşcat colegul nostru Mihai Apro. Am ieşit un grupă de zece tineri, dar am fost întorşi de un fruntaş de la gărzile patriotice. Acum e un liberal de vază. Dan Popa îl cheamă. Am avut la mine în geantă un spray cu un pigment roşu pe care noi îl foloseam pentru depistarea fisurilor de pe metale. În 18 şi 19 am scris cu acel spray pe tot felul de pereţi, ba chiar şi pe zidul de pe Grădina Botanică. Am ajuns la Consiliul Judeţean cu intenţia de a scrie ceva pe zid. M-au ridicat unii dar mi-am dat seama că sunt expus, că mă pot aresta. Dar nici nu puteam să mai dau înapoi. Atunci am decis să scriu ceva echidistant. Am scris: <Poporul a învins>. Au venit apoi ceilalţi, mi-au luat sprayul din mână şi au umplut peretele Judeţeanului cu Jos Ceauşescu, Libertate şi altele”, a mai povestit Corneliu Vaida.

Primul militar care a trecut de partea revoluţionarilor

Pe 22 decembrie, în jurul orei 10.00, în balconul Operei, baza revoluţionarilor timişoreni, şi-a făcut apariţia maiorul

Viorel Oancea, de la U.M.01955. A fost primul şi singurul militar care a trecut de partea revoluţionarul înaite de fuga lui Nicolae Ceauşescu.

Acesta a povestit că a porni revoltă în micuţa unitat militară în care lucra, cerând Armatei, retrasă în cazărmi pentru a pregăti ofensiva împotriva manifestanţilor, să nu tragă în populaţie. 
 

“Am vorbit cu câţiva ofiţeri din unitate şi am spus că noi suntem decişi să apărăm manifestanţii. Pe 21 decembrie, dimineaţa, am raportat care e poziţia noastră. Generalul Cârneanu a venit la noi în unitate şi m-a chemat în biroul comandantului. Ce mi-au auzit urechile, nu se poate reproduce. Nu mi-a fost uşor. Când am coborât îmi tremurau genunchii. Dar toată unitatea era adunată jos şi generalul nu a putut pleca până a ascultat ce-am avut de spus. A plecat ameninţând. I-am spus soţiei să plece de acasă cu copii. Iar în jurul orei 10 a trecut o maşină cu megafoane care anunţa instaurarea stării de necesitate. Ne-a fost frică să nu intervină în forţă în Piaţa Operei. Aveam două camioane mari, am pregătit armele şi eram decizi să plecăm în piaţă. La 12 şi ceva urma discursul lui Ceauşescu, iar noi speram că îşi anunţă demisia”, a povestit Viorel Oancea.
 

Acesta a continuat să povestească. “Am urcat în balcon, m-au controlat, apoi am luat cuvântul. Lorin Fortuna m-a întrebat dacă pot să zic Jos Ceauşescu. Am spus că nu e nicio problemă. M-am prezentat şi am spus cele trei puncte pe care le-am spus şi celor de la Marea unitate. Voiam să se ştie în toată ţara că mai sunt şi nebuni, nu stau doar în casă. M-au condus apoi la unitate gărzile înarmate de la Operă. Am stabilit cu ei că dacă mă arestează la unitate, vine garda înarmată şi mă salvează. Am revenit la unitate, unde m-a aşteptat cel de la contrainformaţiile militare, de la securitatea armatei. Mi-a spus că dacă spuneam că apărăm graniţele ţării, eram comandat de divizie. M-au la comandantul Rotariu, unde a sunat generalul Guşă, care era şeful Statului Major al Armatei. Era în Timişoara. M-a făcut în toate felurile, că onoarea mea militară a fost pătată. I-am spus că am ieşit împotriva lui Ceauşescu, alături de popor. După multe înjurături primate, a rămas că o să văd eu…Între timp, Ceauşescu a plecat. Mi-am dat seama ce a implicat treaba asta, dar am mers mai departe”, a mai spus Viorel Oancea, care în 1992 a fost ales primar al Timişoarei, după ce a candidat din partea Alianţei Civice.

“Curajul invitaţilor ne-a mişcat pe toţi”

Universitatea de Vest din Timişoara a încheiat astfel anul dedicat celor 30 de ani de la Revoluţie.

 “Ne mândrim cu faptul că de-a lungul anului am fost singura universitate ce a comemorat Revoluţia din 1989 cu un deosebit interes. Sute de studenţi şi membri ai comunităţii au avut parte de conferinţe, cursuri, expoziţii de fotografie, dar şi de dezbateri intrigante alături de invitaţi de cinste. Ultima conferinţă susţinută pe tema Revoluţiei ce a pornite la Timişoara acum 30 de ani a avut loc astăzi cu o sala plină! Curajul invitaţilor ne-a mişcat pe toţi! Mulţumim pentru prezenţă atât acum cât şi atunci domnilor: László Tőkes, Corneliu N. Vaida, Viorel Oancea şi Adrian Kali. Îl felicităm şi îi mulţumim diplomatului şi universitarului Vasile Popovici pentru facilitarea acestui proiect ce şi-a lăsat amprenta asupra tuturor”, a spus Mădălin Bunoiu, prorectorul Universităţii de Vest din Timişoara.

Citeşte şi:
 

Procurorul care a instrumentat dosarul Revoluţiei: „Aproape 30 de ani, puterea politică a blocat aflarea adevărului distrugând sau ascunzând probe“

Moştenirea otrăvită a comunismului, după 30 de ani. „Nu doar că mint acum, şi atunci erau nişte profesionişti de doi lei“

Momentul în care s-a deschis focul la Timişoara. „Armata, care a făcut cam 80% din victime, n-a fost niciodată cu poporul“