EXCLUSIV Medic timişorean: „Lucrăm medicina asta într-un context urât, al pizmei între bugetari şi extrabugetari"

Mihai Gafencu (41 de ani) este dezamăgit că mulţi dintre cei mai buni medici din ţară aleg drumul străinătăţii când ei ar putea fi „roata" care să schimbe un sistem ruginit. A făcut prima dializă peritoneală la un copil care suferea de insuficienţă renală, iar acum garantează la Timişoara nu se mai moare din cauza acestei boli.

INTERVIU Mihai Gafencu, medic primar pediatru la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Louis Ţurcanu Timişoara

Ce le lipseşte copiilor în spital?
Le lipseşte demnitatea actului medical, fără demnitatea actului medical nu o să reuşim niciodată să le facem copiilor viaţa mai bună. Suntem puţini, lucrăm medicina asta într-un context urât, al pizmei între bugetari şi extrabugetari, în contextul acesta nu poţi face un act demn şi un act în care luptăm cu medicamente care nu ajung, cu circuite preluate dintr-o structură veche, care nu sunt reglate pentru cerinţele medicinii moderne.

Aţi avut ocazia să lucraţi şi în străinătate. De ce nu pot avea şi medicii români atitudinea celor străini?
În serviciile de urgenţă şi în spitalele cu o activitate coerentă în care am lucrat în vest, termenul de echipă chiar există, şi raportul dintre medic şi asistentă este un raport dintre un om cu studii superioare şi unul fără studii superioare, dar nu este un raport de superioritate. Este o echipă care are ca scop final binele pacientului. Noi ne-am pierdut scopul final. Copilul este fericit când e vindecat cât mai repede, cât mai puţin agresiv, de o persoană cât mai relaxată. Noi nu suntem relaxaţi, suntem o tagmă chinuită, o profesie plătită mult sub cât este plătită frăţia medicală în orice ţară din jurul României.

Sunt totuşi şi în România medici bogaţi, cu averi impresionante. De ce aceste diferenţe?
Este o profesie cu specialişti plătiţi diferit pentru că sunt plătiţi în mare parte în activitate privată, acolo unde, cum spunem noi, „curge sânge": chirurgie, ginecologie, dar mult mai puţin sunt plătiţi ceilalţi. Dar când se vorbeşte de medici, sunt blamaţi ca şi clasă şi atunci sunt blamaţi şi truditorii care stau 12 ore pe zi în spitale.

Ce ar trebui făcut pentru corectarea acestui sistem?
Nu există un sistem medical. Vorbim despre un sistem care nu există.

Şi atunci cum funcţionează?
Pentru că sunt oameni care îşi fac datoria indiferent că pleacă acasă după 12 ore, mai sărăciţi decât au venit, după o gardă prost plătită în care trebuie să cumpărăm medicamente, pentru că trebuie să ajuţi uneori. Sunt situaţii în care, pasager, nici în acest spital nu am mai avut medicamete de urgenţă.

Ce soluţii găsiţi pentru a vă face meseria?
Sunt mii de medici care nu apar la televizor, care nu sunt blamaţi că au făcut operaţii greşite. Aceşti medici fac să meargă sistemul. Sigur că nu merge foarte bine, că se împiedică la fiecare colţ. Un exemplu de reuşită este Raed Arafat, care a făcut câteva integrări în acest sistem european, a ceea ce noi numim sistem în România. E un exemplu de om care a făcut câţiva paşi înainte, în România. Dacă ar fi fost mai mulţi oameni ca el, care să fii schimbat lucrurile în aceşti 20 de ani, noi am putea avea un sistem şi puteam face o medicină măcar la nivelul celei din Polonia, Cehia sau Ungaria.

Avem universităţi de medicină în aproape fiecare regiune din ţară. De ce credeţi că nu s-au găsit până acum aceşti oameni deosebiţi?
Universităţile de medicină din România sunt la coada unor liste de evaluări internaţionale, iar sistemul de educaţie merge mână în mână cu sistemul de sănătate. Dacă avem universităţile la coadă, cum putem avea medici buni? Iar visele celor puţini care sunt buni, din păcate, nu sunt în această ţară.

Ce rămâne în urma celor care pleacă în străinătate, tineri studenţi sau medici?
Pleacă mii. Au plecat din Spitalul de Copii trei medici extrem de buni, oameni în care s-a investit enorm. Au plecat în cele mai bune clinici ale Europei. Şi urmează să plece şi al patrulea. Sunt pierderi care nu se cuantifică. Oamenii aceştia sunt nişte pierderi care ne afectează. Munca mea e mai grea fără ei, munca colectivului e mai grea şi binele pacientului e mai greu de obţinut fără oameni ca ei, pentru că mai trec cinci ani până să-i pregăteşti pe următorii.

De ce nu s-au găsit acei medici care să facă eforturi?
Ministerul Sănătăţii trebuie să aibă o structură coerentă care să facă politici de sănătate, lucruri care să schimbe acest aşa-zis sistem care să mulţumească în aşa fel încât să nu mai fie nevoie să ne tratăm în alte ţări, ci să-şi dorească străinii să vină la noi.

Cum vedeţi mediul privat?
La momentul actual încep să cred că cele două trebuie să se desprindă una de cealaltă. Mediul privat este singurul care poate aduce un mai bine direct pacienţilor. Mie nu mi se potriveşte. Un sistem privat este mai uşor, dar marea capcană este să nu compromitem şi acest sistem privat în România, şi să facem cu el ce am făcut şi cu cel de stat, dar pe bani.

Munca medicilor şi în spitale de stat şi în cele private nu căpuşează cumva sistemul de stat?
Este o formă de circulaţie a pacienţilor. Am avut sute de pacienţi care mi-au cerut ca decât să fie trataţi în spital, în saloane cu patru bolnavi, să îi duc în sistemul privat, unde să plătească, dar să te aibă doar pentru ei.Trebuie să oferim omului în nevoie posibilitatea de a alege. Uite ai spitalul, gratuit, cu ceea ce îi trebuie până la un anumit punct. În spital am putea avea saloane private şi să-i spui omului: nu vrei în acest salon aglomerat, am cu două paturi, şi plăteşti ceva. Iar dacă vrea un anumit medic, să mai plătească ceva. A treia variantă să fie privatul ca spital. Dar acolo plăteşti de 50 de ori mai mult. Acest lucru nu există în Timişoara. Oricine vine la mine trebuie să stea tot în amărâtul de salon, tot în circuitele de stat, tot cu medicaţia oferită de stat. Asta este una dintre durerile părinţilor că nu au de unde alege.

Medicii din spitale îşi trimit pacienţii la cabinetele private. Ce părere aveţi despre aceste practici?
Acum când nu există, dacă eşti neom, poţi să-l iei din spital şi să-l duci la spital privat şi să-l razi de bani. Dar sunt afecţiuni pe care nu poţi să le tratezi decât în spital.

Lupta inegală cu duşmanul invizibil: etnobotanicele

Ce dezamăgiri aveţi acum dacă vă gândiţi la ceea ce vă doreaţi imediat după absolvirea facultăţii?
Sunt două: că 15 ani nu s-a schimbat mai nimic în acest sistem de sănătate şi că tot am sperat că demnitatea unui medic va putea fi adusă acolo unde trebuie. Câştigăm nu sub media europeană, câştigăm jignitor de puţin, şi pe lângă asta lucrăm în aceeaşi structură veche, îmbâcsită, nemaleabilă şi aproape potrivnică unui act medical care să te mulţumească. Cea de-a doua, mi-o asum. Aceasta este că nu am reuşit să găsesc în mine şi în câţiva colegi resurse să devenim parte a acestui grup care să aducă schimbarea. Poate reuşeam printr-un compromis al unui moment în viaţă, printr-o trudă mai mare nu pentru că muncesc cât pot de mult.

Care sunt primele două cele mai importante proiecte de până acum?
Ar fi amândouă legate de subspecializări pediatrice. Un grup de lucru în Registrul European de Nefrologie Pediatrică, în care România e în sfârşit colorată pe harta Europei. Este un grup care monitorizează cazurile de nefrologie şi dializă din Europa. Nu este realizarea mea personală, sunt centre în Iaşi, Cluj, Bucureşti, iar raportările sunt făcute de mine dintr-o postură administrativă. Iar a doua ar fi primele dialize pediatrice în acest spital, prima peritoneală făcută chiar de mine, iar celelate proceduri de dializă de urgenţă le-am iniţiat tot eu. Pot să spun că în contextul în care poţi avea consumabilele pentru procedură, nu se mai moare de insuficienţă renală acută în acest spital.

Care este cel mai important proiect la care lucraţi acum?
Mai am o ambiţie care este în curs de realizare, ea este pe hârtie, dar lipseşte. Înfiinţarea, prin efortul unui coleg, Vali Ordodi, Centrului Regional de Toxicologie Pediatrică. Vine această avalanşă de substanţe aşa-zise etnobotanice, care ne copleşeşte. Şi suntem doar la început. Nu vreau să fiu un prezicător nefericit, dar dacă nu luptăm acum masiv, peste trei ani va fi dezastru.

În ce sens va fi dezastru?
Avem tot mai multe cazuri. Câtă vreme în centrul oraşului avem cele mai cotate licee, acolo se deschid aceste magazine care oferă aceste substanţe imposibil de detectat.

Care sunt pericolele pentru copii?
Luptăm cu un duşman invizibil. Când îţi vine pacientul eşti în faţa unui duşman ivizibil. În general, pediatrii, lucrează cu un duşman greu de depistat. Dar în intoxicaţia cu substanţele etnobotanice nici măcar nu bănui cu ce poate să-ţi facă rău. Este o luptă nedreaptă pentru că nu are instrumentul necesar, nu ştie ce să ia în mână şi cu ce să meargă mai departe. Asta se poate schimba cu un aparat care să depisteze substanţele. Ne trebuie unul, pe regiune. Astfel, ar urma să fie al doilea centru din ţară la Timişoara, după cel de la Bucureşti.

CLICK PE POZĂ PENTRU FOTOGALERIE

„Nu mă mai uit la televizor. Nu-mi place ce văd"

Munca în Salvaţi Copiii este hobby sau face parte din viaţa profesională
?Este şi implicare profesională, dar şi hobby. Nu am putut să mă desprind de acest defect, de a medicaliza orice discuţie. Anul acesta am avut 32 de proiecte la nivel naţional şi am avut două proiecte lansate în Timişoara: „Fiecare copil contează" şi „Centrul pentru copii cu părinţi plecaţi în străinătate". Primul este un program dedicat mortalităţii infantile din România care este jignitor de mare, este dublă faţă de media europeană. Nu se poate să fac parte dintr-o specialitate în care se moare de două ori mai mult la vârstă mică decât media europeană şi eu să suţin că suntem medici buni. Trebuie să susţin că suntem medici buni, dar o lipsă există în sistem, pe care cineva trebuie să şi-o asume.

Ce lipseşte?
Lipseşte asistenţa mamei imediat după naştere, care este lăsată de izbelişte imediat ce iasă din spital. Sărăcia extremă este altă cauză, noi ne înmulţim populaţia în România pe baza familiilor sărace. Şi bineînţeles populaţia romă, familii defavorizate evident într-o ţară ca România. Altă cauză este absenţa părinţilor din viaţa preşcolarilor şi şcolarilor.

Cum vă rupeţi de problemele din spital, de cele din Salvaţi Copiii? Ce vă place să faceţi în timpul liber?
Voi spune totul la timpul trecut: am pescuit, am jucat bridge, am jucat baschet, dar de zece ani nu mai joc, rareori înot, citesc noaptea. Citesc şi poezie, îmi place poezia şi în România sunt poeţi buni acum, citesc beletristică şi cărţi din categoria memoriilor. Încerc să particip la ceea ce înseamnă creşterea fenomenului cultural, să fiu prezent la concerte de muzică.

La ce programe vă uitaţi la televizor ?
Nu mă uit deloc la televizor. În afară de două programe de cultură nu-mi place ceea ce văd.

Filme?
Varianta multiplexurulor nu mă mulţumeşte, rareori sunt filme care să merită să fie văzute. Mi-aş dori înfiinţarea unui cinema Paradisso. Dacă la Cinema Studio s-ar investi ar fi o variantă. Acolo mă mai duc la festivaluri de film. Pe calculator nu m-am uitat niciodată la filme şi nici nu m-am jucat. Pentru mine calculatorul este un obiect pe care îl folosesc doar la muncă. Aş încuraja ideea de club de cinema şi i-aş încuraja pe studenţi să facem seri de filme, la sfârşitul cărora să le discutăm. Sunt lucruri care s-au mai făcut.

CARTE DE VIZITĂ
Mihai Gafencu este doctor în medicină, cu competenţe în ecografie generală (2002) şi în dializă pediatrică (2003) şi este masterand în epurare renală/dializă (2006). A absolvit un master de management sanitar (2005) şi are atestat în management sanitar (2008). Este membru în boardul Societăţii Naţionale de Pediatrie şi secretar al Societăţii Române de Genetică Medicală. 

De asemenea, este membru fondator şi vicepreşedinte al Societăţilor române de nefrologie şi urologie pediatrică,, de terapie familială şi sistemică, de hemostază, flebologie. Face parte şi din societăţi internaţionale, printre care Asociaţia Europeanp de Farmacologie Clinică şi Terapeutică şi Societatea Dunăreană de Nefrologie. A publicat aproape 200 de lucrări în ţară şi străinătate. Din 2001 este vicepreşedinte Salvaţi Copiii România, fiind membru din 1994.