Centenarul Banatului. „Guvernelor României interbelice nu le era simplu să admită că Banatul era rezultatul interferenţei mai multor limbi şi culturi“
0
Încheiem serialul articolelor prezentate de istoricul Victor Neumann, despre schimbările administrativ-politice petrecute în Banat, în anii 1918-1920.
Istoricul Victor Neumann a prezentat, la Academia Română-filiala Timişoara, informaţii inedite culese din Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent –o instituţie provizorie al cărei mandat în numele României era integrarea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului.
Din Gazeta Oficială am putut afla amănunte inedite despre cum s-a făcut instaurarea administraţiei româneşti în Banat, începând din 3 august 1919.
„Decretul cu nr. XX, semnat de Iuliu Maniu, se referă la salarizarea personalului din administraţia locală, caz în care observăm atenţia specială acordată de noile autorităţi pentru condiţia materială a funcţionarilor publici din regiunile unite cu România.
Decretul cu numărul XXI se preocupă de organizarea serviciului administrativ din domeniul sănătăţii, caz în care s-a stabilit ierarhia instituţională, respectiv cele trei paliere medicale: local, judeţean şi naţional. Prin intermediul decretului amintit s-au făcut modificări legislative, insistându-se asupra igienei şi combaterii epidemiilor în şcoli şi în penitenciare. Totodată, s-au stabilit condiţiile în care medicii din Banat, Transilvania şi Partium, cu diplome provenind din universităţile fostei Monarhii Austro-Ungare, puteau dobândi dreptul de practică medicală.
Principala condiţie era să solicite cetăţenia română. Se preciza că doar Resortul Ocrotirii Sociale putea numi personalul medical sau administrativ din spitale, clinici şi ospicii. Se insista asupra măsurilor privind bolile contagioase, precum şi asupra abilităţilor medicale utile în prevenirea diverselor epidemii.
Un alt articol din decretul amintit se ocupa de trecerea apelor minerale în patrimoniul statului, de condiţiile de comercializare a acestora, precum şi de pedepsele în cazul contrafacerii lor.
Amintitul decret al Consiliului Dirigent acordase importanţa cuvenită şi eradicării, izolării sau tratării bolilor contagioase care se extinseseră în timpul războiului şi afectaseră toate segmentele sociale.
Oficializarea personalului funcţionăresc de stat ori a aceluia administrativ a fost reglementată printr-un ordin al Consiliului Dirigent datat 31 octombrie 1919.
Se prevedea ca posturile superioare din administraţiile judeţeană şi municipală să fie ocupate doar prin concurs anunţat de către prefect în Gazeta Oficială. În cazul funcţionarilor de rang inferior, aceştia erau numiţi de prefect în temeiul unui concurs anunţat în presa oficială locală. Fără concurs puteau fi numiţi doar muncitorii manipulanţi şi servitori.
Nici educaţia n-a fost omisă din noua legislaţie a Consiliului Dirigent. În acest sens, bănăţeanul Valeriu Branişte, ministrul cultelor şi al instrucţiunii publice în Consiliul Dirigent, a elaborat legea cu privire la consiliile de conducere a şcolilor civile, comerciale, de arte şi meserii.
Interesante sunt şi anunţurile apărute în ultima secţiune a Gazetei Oficiale, ele probând organizarea concursurilor pentru ocuparea posturilor de conducere din administraţia locală sau judeţeană din Banat. De exdemplu, aveau să fie organizate concursuri pentru posturile de director şi administrator la şcoala de moaşe din Timişoara, caz în care era precizată calificarea minim necesară, iar ca o condiţie obligatorie, <cetăţenia română, respectiv indigenatul în teritoriul administrat de Consiliul Dirigent>. De asemenea, obligatorie era depunerea cererilor la Resortul Ocrotirii Sociale”, a povestit Victor Neumann.
Izvoarele invocate de Victor Neumann arată tipul de schimbări administrativ-politice petrecute în anii 1918-1920. Ele evidenţiază cu deosebire precupările şi deciziile Consiliului Dirigent privind integrarea Banatului în România, respectiv reorganizarea regiunii în acord cu deciziile clasei politice româneşti.
„Reorganizarea avea să producă efecte în timp, unele pozitive, altele mai puţin sau deloc. Dincolo de entuziasmul ce stăpânea generaţia unirii, ca istorici este de dorit să observăm că sub presiunea ideologiilor naţionale şi a consecinţelor războiului, fuseseră omise ori araereori invocate moştenirile social-culturale şi religioase plurale, Banatul excelând în acest sens. De pildă, moştenirile vizibile în coabitarea bisericilor ortodoxă şi catolică; în interferenţele germano-austro-româno-sârbe; asocierea evreilor germani vorbitori ai limbii idiş cu evreii spanioli vorbitori ai limbii ladino ori asimilarea evreilor emancipaţi la alte culturi. La vremea aceea, toate acestea simbolizau o istorie pe care locuitorii Timişoarei şi ai Banatului o recunoşteau ca fiind a lor şi pe care voiau s-o continue. Interferenţele - căci despre ele este vorba - erau consecinţa firească a istoriei amalgamate a unui oraş şi a unei regiuni de graniţă, fapt ce se regăsea în denumirile oraşelor şi satelor; în presa plurilingvă, română, germană, maghiară; în comportamentul social nediscriminator; în iniţitiavele individuale şi civice; în disponibilitatea locuitorilor de a coopera.
Împărţirea regiunii, aşa cum se decisese prin Tratatul de pace de la Paris, crease nu numai tensiuni între cele trei state vecine, România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi Ungaria, ci şi teama locuitorilor cu privire la politicile centraliste şi ideologiile etnonaţionaliste. Pe de altă parte, o problemă a statelor formate pe criterii etnonaţionale după primul război a fost aceea a recunoaşterii şi a integrării regiunilor având un patrimoniu cu origini diverse. Noile autorităţi aveau în faţă o provocare enormă, şi anume, gestionarea unei societăţi multiculturale şi multiconfesionale care nu avea corespondent în etnicitatea fluidă, în aşa-numita fictive ethnicity, aşa cum îşi imaginaseră o parte dintre elitele vremii”, mai spune Neumann.
„Partidelor politice şi guvernele României interbelice, la fel şi acele ale statelor învecinate, nu le era simplu să admită că Banatul (la fel ca Partium, Maramureş, Bucovina) era rezultatul interferenţei mai multor limbi şi culturi, mai multor expresii religioase, acestea făcând trimitere la europenitate şi mai puţin la specificitate.
Culturile şi istoriile plurale nu avuseseră corespondenţa promisă în orientările monolingve şi monoculturale ale statului-naţiune. Este de dorit ca astăzi să înţelegem mai exact că diviziunea Banatului a fost nu doar una teritorială, ci şi pe criterii lingvistice şi cultural-confesionale, ceea ce n-a fost întotdeauna productiv. Chiar şi cu întârziere, istoriografia este în măsură să recunoască importantul experiment european care a avut loc în Banat, respectiv moştenirile sale plurale, oferind astfel o abordare novatoare, una aşezată în beneficiul cunoaşterii”, a încheiat istoricul Victor Neumann, directorul Muzeului de Arte din Timişoara.
Se încarcă comentariile...
