Centenarul Banatului. Caraş-Severinul, cu o populaţie mai mică decât a celorlalte două comitate din Banat, a trimis cei mai mulţi delegaţi la Alba-Iulia

Intrarea trupelor româneşti în Timişoara, în 3 august 1919

Istoricul Victor Neumann a ales să se ocupe de deciziile Consiliului Dirigent cu referire la instaurarea administraţiei româneşti aşa cum rezultă din articolele publicate în Gazeta Oficială a acestuia.

Istoricul timişorean Victor Neumann, directorul Muzeului de Artă din Timişoara, a cercetat Gazeta Oficială a Consiliului Diligent al Transilvaniei, Banatului şi părţilor româneşti din Ungaria – o instituţie provizorie al cărei mandat în numele României era integrarea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului.  

“Totuşi, din informaţiile culese rezultă că în comparaţie cu alte regiuni, Banatul a fost mai slab reprezentat la Alba Iulia. Din cei 1225 de delegaţi, 116 proveneau din comitatul Caraş-Severin, 80 din comitatul Timiş şi 34 din comitatul Torontal. Caraş-Severinul, cu o populaţie mai mică decât a celorlalte două comitate din Banat, a trimis cei mai mulţi delegaţi la Alba-Iulia. Faptul e explicabil prin situaţia demografică, Caraş-Severinul având cea mai numeroasă populaţie românească. 

În vestul Banatului, majoritară era comunitatea de limbă sârbă, în vreme ce în Timiş şi Timişoara,o parte însemnatăa locuitorilor erau vorbitori ai limbilor germană şi maghiară, adesea fără o apartenenţă identificabilă cu o comunitate lingvistică ori religioasă. Regiunea fusese un experiment în cadrul Imperiului austriac şi al Monarhiei Austro-Ungare, motiv pentru care, faţă de alte regiuni româneşti sau din Europa Est-Centrală, identităţile erau fluide. 
 

De unde şi observaţia că nu întotdeauna statisticile – indiferent de timpul şi locul în care au fost făcute –reprezintă o analiză semantică şi o atentă interpretare a realităţilor social-culturale şi politice.

În cazul comitatelor din Banat, organizaţiile (cele mai multe erau culturale şi de învăţământ) se remarcaseră prin interesul lor pentru alfabetizarea locuitorilor, inclusiv a acelora din mediul rural, emulaţia culturală a regiunii Banat fiind una excelentă în secolul al XIX-lea. Aşa se explică şi faptul că românii bănăţeni aveau o condiţie similară cu a celorlalte comunităţi cultural-lingvistice din Banat, de cele mai multe ori coabitarea şi influenţele reciproce jucând un rol în pregătirea civică şi în dezvoltarea industriilor şi în comerţ, în însuşirea şi practicarea normelor administrative şi juridice. 

Cert este că românii bănăţeni aveau la 1918-1919 o clasă politică bine conturată dublată de organizaţii militare care s-au structurat sub forma gărzilor naţionale; instituţii bisericeşti puternice, exemplul protopopiatelor de la Lugoj, Mehadia, Făget, Oraviţa; coruri bisericeşti şi laice, cazul acelora de la Bocşa Montană, Câlnic, Reşiţa, Lugoj. şcolile funcţionau în temeiul unui curriculum european, cazul  institutelor pedagogice ortodoxe şi greco-catolioce de la Caransebeş şi Lugoj, având pilde regionale inconfundabile precum Liceul Piarist din Timişoara, unul plurilingv şi multiconfesional, aflat sub administraţia  Episcopiei romano-catolice locale. 

Toate organizaţiile au jucat şi un rol politic, pregătind unirea Banatului cu România. Instituţiile româneşti – aidoma acelora de limbă germană, de limbă maghiară şi de limbă sârbă - fuseseră promotoare ale ştiinţelor şi artelor, ale meseriilor şi profesiilor, ale organizării sociale şi orientării culturale.

Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent a publicat lista membrilor Marelui Sfat Naţional Român de la Alba Iulia. Ei reprezentaseră parlamentul românilor din Transilvania, Banat şi Partium. Din cei 256 de membrii, un număr de 35 erau din Banat, preoţii şi avocaţii fiind cel mai bine reprezentaţi. Între cei 35 de membrii sunt câteva personalităţi emblematice pentru viaţa ştiinţifică şi politică din Banat: Miron Elie Cristea, episcopul ortodox de Caransebeş; Valeriu Frenţiu, episcopul greco-catolic de Lugoj; avocaţii Caius Brediceanu, George Dobrin, Aurel Cosma, Emanoil Ungureanu; compozitorul Ion Vidu; inginerul Stan Vidrighin; publicistul şi omul politic Valeriu Branişte. 

Alegerea lor în forumul suprem legislativ a fost o recunoaştere a activităţii îndelungate în favoarea unirii, a reuşitelor lor în perioada instituţionalizării demersului politic.

Până în lunile iulie-august 1919, Gazeta Oficială publică mai puţine referiri la Banat comparativ cu Transilvania şi aceasta pentru că trasarea frontierei între Regatul României şi cel al sârbilor, croaţilor şi slovenilor a presupus nenumărate întâlniri la Bucureşti, Belgrad, Timişoara şi Paris, cercetări geografice şi demografice din partea marilor puteri, diplomaţie şi mai multe compromisuri. 

În fine, astfel s-a ajuns la semnarea tratatului de pace de către ambele state. Fusese o perioadă de criză profundă, vizibilă şi în problemele organizatorice ale regiunii. Politic şi militar, comunităţile română, sîrbă, germană şi maghiară s-au separat una de cealaltă, invocând diferenţe culturale, respectiv etnonaţionale. 

În altă ordine, se extinseseră conflictele ideologice între cei ce cultivau social-democraţia şi cei ce se definiseră prin cultură şi limbă, respectiv în funcţie de apartenenţa la o etnonaţiune. Nu în ultimul rând, se născuseră opţiunile politice social-democrată, republicană şi monarhică (vezi Memoriile maiorului Dumitru Oancea, ofiţer de legătură între aramat franceză din Banat şi comandamentul trupelor române din Transilvania. Amintitele orientări n-au fost radicale, ceea ce explică ocazionalele colaborări ori alianţele între persoane şi partide cu vederi diametral opuse.  De reţinut este şi faptul că după primul război ideea de cetăţenie pierde teren în favoarea aceleia de cultură şi identitate etnonaţională. Un timp de – e vorba de perioada interbelică - Timişoara a ştiut să valorifice moştenirile multi- şi interculturale, ignorând ori opunându-se disensiunilor pe criterii de limbă şi tradiţii şi continuând să cultive civilitatea europeană.

Gazeta din 5/18 ianuarie 1919 anunţă că au fost numiţi comisari de alimente în câteva comitate, pentru Timiş fiind numit dr. George Adam, avocat din Timişoara. Consiliul Dirigent acordase o mare atenţie aprovizionării cu alimente a populaţiei. În cadrul său, resortul afacerilor interne s-a ocupat cu reîmpărţirea circumscripţiilor administrative, Iuliu Maniu stăruind asupra modernizării administraţiei şi justiţiei, cele două tipuri de instituţii fundamentale într-un stat. Potrivit aceluiaşi om politic, ele urmau să servească interesele cetăţenilor. Consiliul Dirigent s-a ocupat de reorganizarea comitatelor (judeţelor), precum şi de promovarea competenţelorutile fiecărei circumscripţii, cel mai important criteriu fiind cel de integrare a lor în statul naţional român.

Acelaşi Consiliu Dirigent a numit noii prefecţi în comitatele/judeţele din Banat, schimbând vechile strucuri administrative. George Dobrin a fost numit prefect al judeţului Caraş-Severin, iar Aurel Cosma al judeţului Timiş-Torontal. De asemenea, potrivit legislaţiei în vigoare la acea dată, oraşele-municipiu aveau să fie conduse de un prefect, diferit de cel al judeţului. Aşa se face că în ziua de 2 octombrie 1919, Consiliul Dirigent l-a desemnat pe Stan Vidrighin ca prefect al oraşului Timişoara. Prefecţii au făcut dilegenţele necesare pentru a extinde autoritatea statului român asupra judecătoriilor şi tribunalelor aflate pe teritoriul judeţelor lor. În baza Ordonanţei nr. 6267 din 9 august 1919, Consiliul Dirigent a extins autoritatea statului român asupra forurilor judiciare din Caraş-Severin şi Timiş-Torontal”.

Citiţi şi:

Centenarul Banatului. Activitatea Consiliului Dirigent, care avea atribuţii administrative şi juridice limitate între 1 decembrie 1918 – 4 aprilie 1920