Şocul resimţit în „ţara contrastelor” de jandarmul român decorat de americani. „Acolo sunt griji, nu aici”
0
A plecat în Afganistan anunţându-şi părinţii în ultimul moment, iar băiatul şi l-a cunoscut la întoarcerea din misiune. Liviu Boroi a primit cinci distincţii, însă preţuieşte cel mai mult lecţia învăţată în ţara unde fetele nu se iau în calcul şi unde sărăcia cruntă te izbeşte la tot pasul, dar adulţii te invită cu prietenie la masă sau la ceai, iar copiii visează la o lume mai bună
Plutonierul major Liviu Cristian Boroi are 34 ani şi cinci distincţii (între care una din partea US Army) primite pentru misiunea Resolute Support din Afganistan la care a luat parte între 22 august 2018 - 11 martie 2019. A plecat alături de camarazii săi să ajute autorităţile din Afganistan să-şi reconstruiască instituţiile, Armata şi Poliţia, şi de-abia acolo, la aproape 3.000 kilometri depărtare, a înţeles cât de mult iubeşte pădurea copilăriei sale din satul Izvoru, din judeţul Olt, de care ştiu acum şi colegii străini din baza din Afganistan.
Şapte luni de misiune, şapte luni de teste înaintea misiunii
A absolvit Şcoala Militară de Jandarmi Subofiţeri Fălticeni - promoţia 2010 şi este încadrat subofiţer operativ principal la Inspectoratul de Jandarmi Olt din anul 2016. Între 2010 - 2016 a activat în detaşamentul Acţiuni Speciale şi Antitero al Grupării de Jandarmi Mobilă Craiova. Pentru prima dată a ţintit o misiune internaţională în 2012, când se pregătea să plece în Mali, Africa. Reacţia de teamă a părinţilor, a mamei, în special, l-a întors atunci din drum. În 2018, şi-a pus pur şi simplu familia în faţa faptului împlinit, dorinţa unei asemenea experienţe depăşind argumentele celor dragi.
Misiunea din Afganistan i-a adus cu doar câteva zile în urmă a cincea decoraţie FOTO: IJJ Olt
Drumul până la a păşi pe scara avionului spre Afganistan a fost un continuu examen. Peste 100 candidaţi pentru 11 locuri, şapte luni de testări. „Ai nişte emoţii când vezi atâţia contracandidaţi“, spune jandarmul.
„Atunci e un moment critic“
Dragostea pentru uniformă, adrenalina, poate goana după un punct remarcabil în CV, chiar şi aspectul material important pentru mulţi, toate capătă alte dimensiuni când euforia se destramă. Iar de aici se scrie povestea adevărată a camaraderiei, a încrederii. „Te duci, dai examene, se face contingent, toată lumea – Ăăă, plecăm! - şi la un moment dat îţi fac asigurările de viaţă. Şi te pui cu picioarele pe pământ când te întreabă cine-ţi preia asigurarea de viaţă. Atunci e un moment critic. Mai mult, se fac camerele – ăia doi, ăia doi, ăia doi… - şi cel care e în cameră cu tine îşi ia angajamentul că toate efectele tale, adidaşii, laptopul etc., le aduce înapoi acasă. Şi ai încredere în el“, explică plt.maj. Liviu Boroi cum ajungi să-ţi pui viaţa, la propriu, în mâinile camaradului.
Povesteşte că plecarea în misiune nu seamănă cu nimic altceva şi că simţi pericolul de cum păşeşti pe scara avionului, iar sentimentul nu te părăseşte până la întoarcerea în ţară.
„Fetele nu se iau în calcul nici măcar la număr“
În cele şapte luni de pregătire înainte de misiune afli nu doar ce ai de făcut, minut de minut, ci şi cum stau lucrurile într-o ţară aflată de peste 40 de ani aproape într-un continuu război. Cu toate acestea, realitatea te surprinde, dacă nu chiar te şochează. „Acolo nu există o ierarhie cum o înţelegem noi. Se ştie de bătrânul satului, au o grămadă de legi care se bazează pe Coran. Şi aici intervine ruptura între ceea ce se construieşte şi cum trăiesc acei oameni acum. Femeile au foarte-foarte puţine drepturi. La un moment dat, chiar aveam glume că oricine are mai multe drepturi acolo decât femeia. Oamenii de rând sunt foarte revoltaţi pe femeile care vor să urmeze nişte studii, să meargă la şcoală“, explică jandarmul care a fost unul dintre şocurile culturale resimţite. „Am întrebat un afgan odată câţi copii are. Mi-a zis că are cinci copii, avea cinci băieţi. Ulterior discuţiei, am dedus că are două fete măritate. Şi i-am zis: «Măi, stai aşa, că ai spus că ai cinci băieţi, acum îmi spui că ai doi gineri!». Fetele nu se iau în calcul, nici măcar la număr. Dacă ai cinci băieţi şi patru fete, ai cinci copii. Sistemul sanitar e la pământ. Copiii până într-un an nu există, pentru că nu ştii dacă scapă sau nu. Dacă e băiat, după un an consideră că e un membru al familiei“, explică tânărul veteran.
E greu de explicat cum poţi să găseşti, în doar câteva sute de metri, urme reale de civilizaţie şi sărăcie cruntă, bucăţi de drum asfaltat şi uliţe pline de colb, colibe şi vile, toate într-un amalgam care se chinuie să redevină o ţară în urma războiului. Contrastul te izbeşte la tot pasul, chiar şi în capitala Kabul.
„Acolo te duci la piaţă, nu ştii dacă te întorci“
În acest amestec de tradiţionalism şi dorinţă de a merge înainte şi de a vedea dincolo de graniţele tărâmului arid, stâncos, în care pericolul te paşte după fiecare piatră, străinii veniţi să le arate calea nu sunt primiţi de toată lumea cu braţele deschise. „Cu cine conlucram în mod direct, oameni ai unor structuri ale statului, ne respectau, pentru că înţelegeau că suntem acolo să-i ajutăm, dar altfel, când ieşeam din bază sau dintr-o zonă considerată oarecum safe, lucrurile nu mai stăteau la fel“, explică jandarmul de unde veneau, secundă de secundă, pericolele. Oamenii care au cunoscut, până în anii ’70, şi altceva în ţara lor au aşteptări şi au şi cu ce să compare lucrurile, însă sunt generaţii întregi pentru care conflictul este singura realitate.
„Acolo te duci la piaţă, nu ştii dacă te întorci, dar chestia asta e percepută de ei ca o răceală. Poţi să apuci ceva pe drum, ceva care n-are treabă cu tine, şi devii victimă colaterală“, explică veteranul cât de banal a devenit pericolul.
Şi în tot acest trai de zi cu zi aparent fără speranţă, copiii afganilor visează. „Copiii visează să plece spre o viaţă mai bună şi unde au siguranţa zilei de mâine. Au acces la telefoane, au Internet, au Facebook, au… Acum, că au anumite limite, ce să posteze, ce să…, lucrurile acestea nu le ştiu în detaliu. Copiii cântă, le place muzica, le place să danseze, tind spre lucrurile normale“, a explicat tânărul jandarm.
Nu toţi mai au unde să înveţe, nu mai există clădiri ca atare, însă imaginea unui profesor înconjurat de învăţăcei stând pe pietre şi sorbindu-i cuvintele nu e doar poveste.
„Nu se simţeau bine dacă nu negociai cu ei“
Legăturile cu afganii de rând le faci relativ uşor. Respectul s-a dovedit limbaj universal, iar românilor nu le-a fost foarte greu să recunoască anumite influenţe orientale ale traiului de acasă, de la culorile folosite în portul de zi cu zi al afganilor, până la „târguiala“ specifică din talcioc. „Am legat nişte prietenii cu afgani obişnuiţi, cetăţeni de rând. Ei nu se simţeau bine dacă nu negociai cu ei. «Cât costă papucul ăsta?», «50 de dolari», «Bine, ia!», « A, nu, mai gândeşte-te, că, uite, aici s-ar putea să fie rupt, să…!», îţi spunea el, să negociezi, altfel nu se simţea bine. Şi de la 50 de dolari ajungeai să-l iei cu 4 dolari“, a povestit jandarmul.
Afganii te invită cu toată prietenia la masă sau la ceai, iar să-i refuzi este un afront. „Acolo am mâncat cred că cea mai gustoasă pâine, un fel de lipie, pe care o frământau cu picioarele. Nu cred că era nici procesul prin care obţineau făina cel mai igienic, dar…“, a mai spus Liviu Boroi cum lucrurile mărunte l-au dus de atâtea ori, aproape instantaneu, cu gândul la viaţa de acasă.
„Avem de toate, noi în ţară suntem extraordinar de bine. Să ne-nţelegem, noi avem problema că şi-a luat vecinul nu ştiu ce maşină, s-a mutat nu ştiu ce prieten la casă, că «ce casă şi-a făcut ăla!», grijile noastre sunt că are un cumnat sau vreun frate să-ţi dea 50 de lei de nu ştiu când… Astea nu sunt griji, griji sunt acolo. Mi-a fost dor de verdeaţa asta, de copaci, acolo sunt stânci, nişte stânci golaşe, furtuni de nisip… În schimb, cel mai frumos apus de soare pe care l-am văzut e acolo“, a rezumat jandarmul pasionat de motociclism lecţia învăţată.
Liviu Boroi continuă şi acasă misiunile, în timpul liber şi alături de camarazii din Clubul Motocicliştilor din Forţele de Ordine „Blue Knights“, unde este membru fondator şi director. Ceea ce reuşesc să facă motocicliştii are de asemenea legătură cu camaraderia, cu spiritul liber, cu respectul pentru natură şi pentru semeni şi cu voluntariatul.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Se încarcă comentariile...
