Militarul rănit în luptele din Afganistan de care autorităţile locale aud după 10 ani: „Depărtarea de casă a fost cel mai greu de îndurat“

După 10 ani, un militar rănit în Afganistan, care în această toamnă va reprezenta România la Jocurile Invictus, ar putea fi făcut cetăţean de onoare al oraşului natal.

Maiorul Nicolae Grigore, militar cu o experienţă impresionantă, are 36 de ani şi este din Slatina. În 2007, după nici două luni de la începerea misiunii în Afganistan, a fost rănit într-o ambuscadă, dar a continuat să lupte, minute în şir, la comanda plutonului, reuşind să-şi încheie misiunea de a securiza un perimetru astfel încât aliaţii americani să poată fi salvaţi. Şi-a văzut un coleg murind şi alţi trei răniţi, însă la două luni de la incident, incomplet vindecat, s-a întors pe câmpul de luptă, aceasta fiind „terapia“ care l-a vindecat.

La 10 ani de la evenimentul din Afganistan, autorităţile locale slătinene au aflat în sfârşit că un cetăţean al urbei s-a remarcat în teatrele de operaţiuni şi, cel mai probabil, în ianuarie 2018, când Slatina împlineşte 650 de ani de la prima atestare documentară, lui Nicolae Grigore i se va conferi titlul de cetăţean de onoare.

„Mi-am dorit dintotdeauna să fiu militar“

Pregătirea pentru misiunea din Afganistan a fost deosebit de dură. A urmat cursul de comando rangers, operaţiuni speciale, în SUA, s-a antrenat în condiţii care reconstituie fidel atmosfera frontului, înrolându-se în Batalionul 720 Buzău, de unde a fost detaşat la Curtea de Argeş, la Batalionul 33 „Vânători de Munte“, iar de aici a plecat în misiune în Afganistan. 

„Mi-am dorit să fiu paraşutist. Am ştiut că vreau să devin militar încă din şcoala generală. Am făcut primii doi ani de liceu la Craiova, liceul s-a desfiinţat şi am urmat ultimii ani la liceul militar din Alba Iulia. Am urmat ulterior Academia Forţelor Terestre“, a povestit Nicolae Grigore. Deşi nu au fost foarte încântaţi, părinţii au acceptat ideea, văzând determinarea fiului lor. În anul următor acelaşi drum îl urma şi fratele său, cu un an mai mic.

„Realitatea este peste ce vedem în filme, niciun film nu poate reda ce simţi“

În 2006 a urmat primul stagiu de pregătire în SUA, pentru patru luni, în poligoane făcute special pentru a-i antrena pe cursanţi pentru lupta urbană din Afganistan. După care a venit plecarea în Afganistan. „Pur şi simplu sunt norocos. Soţia m-a înţeles şi m-a sprijinit în carieră. Altfel este foarte greu să fii militar. Din punctul meu de vedere, noi facem sacrificii, dar familia face sacrificii şi mai mari“, spune militarul, astăzi tatăl a trei fetiţe. La momentul plecării în misiune soţia îl urmase la Curtea de Argeş şi se născuse prima fetiţă. „Depărtarea de casă a fost cel mai greu de îndurat, pentru celelalte eram pregătit, erau doar detalii“, dezvăluie militarul.

Despre experienţa frontului ar fi foarte multe de spus, cert este faptul că „realitatea este peste ce vedem în filme, niciun film nu va putea să redea ce simţi cu adevărat acolo“. Scena în care au intervenit pentru securizarea perimetrului, astfel încât aliaţii surprinşi în ambuscadă să poată primi sprijin aerian, a fost cutremurătoare.  

„Este adevărat ce se spune, că ceea ce nu te ucide te face mai puternic. Am trecut prin asta“, spune militarul. Imediat după ce militarii americani au raportat implicarea într-un incident, vehiculul lor fiind surprins de un dispozitiv exploziv improvizat, forţele româneşti au plecat în ajutor. 

Locotenentul, pe atunci, Nicolae Grigore conducea plutonul românesc de intervenţie rapidă (ORF – Quikly Response Force) care avea drept misiune securizarea zonei şi aducerea transportorului american avariat în bază. Primul TAB, din cele trei care acţionau, a trecut de asemenea peste un dispozitiv artizanal. În acesta se afla şi locotenentul. 

Mecanicul conductor al TAB-ului, sergentul major Aurel Marcu, a murit, fruntaşul Alex Zafiu a fost rănit grav, alţi doi militari au fost şi ei răniţi. Locotenentul Nicolae Grigore, care suferise fracturi multiple şi luxaţii şi se confrunta şi cu arsuri grave, a continuat să coordoneze operaţiunea. „La început n-am simţit rana. Ştiam că am o misiune, staţia încă funcţiona, lupta nu se terminase...“, povesteşte militarul. 

Faptul că ştia foarte bine limba engleză a fost un alt atu, reuşind să comunice eficient coordonatele şi să evite fratricidul, fiind, la acel moment, singurul care putea să facă raportarea. De-abia după ce lucrurile au intrat pe un făgaş normal, solicitându-se sprijin aerian, a început să simtă fizic rana şi a intrat în şoc. A fost nevoie de trei operaţii şi de o jumătate de an pentru recuperare. 

„Familia a fost anunţată, soţia era atunci la Buzău. A vrut să ştie dacă sunt în viaţa, doar asta conta. Ne-am văzut la vreo trei-patru zile, după a doua operaţie“, povesteşte militarul. S-au putut ţine în braţe de-abia la începutul anului următor. „A fost emoţionant să-mi pot ţine din nou copilul în braţe“, spune interlocutorul.

După doar două luni însă s-a întors în luptă. „Astea au fost luptele mele interne, nu e necesar să ştie lumea că arsurile de gradul III nu erau vindecate şi că suportam greu vesta pe mine. Mai am încă nişte schije, mai am dureri la nivelul coloanei...“, spune militarul, cu dorinţa de a trece peste detalii. 

Astfel de experienţe lasă, neîndoielnic, urme adânci. „Ştiam însă că peste acest incident voi trece şi aşa a fost. Dar sunt şi momente greu de descris“, spune Nicolae Grigore, acceptând că „uneori este sănătos să ai o discuţie cu un psiholog“, mulţi dintre militarii afectaţi făcând acest lucru, fie pentru că procedura o cere, fie pentru că efectiv au nevoie. Sprijinul familiei rămâne, în schimb, cel mai bun medicament.

Ar fi putut alege munca de birou, dar „nu este compatibilă cu psihicul meu“

Deşi după incident refacerea a fost dificilă, suferind chiar o paralizie, de îndată ce medicii şi-au dat acordul militarul s-a întors la treabă, refuzând „pe bază de semnătură“, transmiteau la acel moment autorităţile, transferarea la un spital din afara teatrului de operaţiuni din Afganistan. 

La 10 ani de la incident, maiorul Nicolae Grigore, tratat atunci de camarazii canadieni „care au făcut o treabă bună“, va concura la Jocurile Invictus 2017 (se pregăteşte pentru probele de înot şi powerlifting), la Toronto, în Canada, făcând parte din echipa României, invitată pentru prima dată la competiţia militarilor răniţi în lupte.

Deşi a avut posibilitatea, niciun moment nu a acceptat munca de birou şi un loc „călduţ“, pentru motivul simplu că „nu este compatibilă cu psihicul meu“. În 2012 s-a întors în Afganistan şi ar fi dispus să o facă din nou, dacă va fi nevoie. Mai mult, deşi, pe de o parte, îl sperie gândul, şi-ar dori ca cel puţin una dintre fete să aleagă, într-o zi, uniforma militară. Cert este, însă, că le va sprijini indiferent de ce alegeri vor face. 

„Armata Română nu este ruptă de societatea din care face parte“

Povestea lui Nicolae Grigore, aproape necunoscută concetăţenilor săi, este asemănătoare cu a  altor militari dispuşi să-şi sacrifice viaţa. Tinerilor care, poate, sunt în cumpănă dacă să aleagă sau nu o carieră militară, le-ar da câteva motive bune să facă pasul. 

„Vor face ceva onorabil, îşi vor servi ţara. Personal, am simţit de mic faptul ăsta, că vreau să-mi pun viaţa în slujba altora.Vor alege un domeniu stabil, cu un cadru al valorilor înalt. Vor avea posibilitatea să avanseze în carieră şi mai sunt şi alte aspecte“, spune militarul care, de-a lungul carierei, s-a confruntat şi cu situaţii în care colegi de-ai săi au părăsit sistemul, „nu pentru că nu se potrivea valorilor lor morale, ci pur şi simplu pentru că au găsit posturi mai bune, în multinaţionale. Toţi au anumite regrete acum şi toţi respectă sistemul din care au făcut parte“. 

Armata, a mai spus Nicolae Grigore, l-a învăţat să fie lider, să conştientizeze ce înseamnă să fie responsabil pentru 20 şi ceva de vieţi, deşi tot Armata l-a pus în situaţii pe care niciun militar nu şi le doreşte: „M-a-nvăţat şi ce-nseamnă să dau telefon soţiei camaradului meu căzut la datorie. Să-ţi ceri scuze că n-ai putut să-i aduci soţul acasă...“.

Militarul răspunde şi dezamăgirii multora că „militarii noştri îşi pierd vieţile în războiul altora“, exprimându-şi speranţa că nu va fi nevoit să lupte, vreodată, în interiorul graniţelor ţării.

Experienţele de front sunt, pe de altă parte, experienţe pe care militarii aşteaptă să le împărtăşească, tinerilor în special, doar că interesul societăţii civile în acest sens n-a fost deosebit. „Armata Română nu este ruptă de societatea din care face parte, suntem aici, vom răspunde oricărei invitaţii. Într-adevăr, ar fi frumos ca tinerii să afle din interior ce presupune cariera militară, eventual în cadrul unor activităţi în perioada Şcoala Altfel. Să se ducă într-o unitate militară, să afle acolo ce-nseamnă Armata Română“, mai spune militarul. Experienţa militarilor care au primit botezul focului în teatrele de operaţiuni este astăzi valorificată în centrele de instruire a soldaţilor gradaţi profesionişti, cu sprijinul lor se elaborează noi proceduri şi tehnici etc.

Ce vedem doar în filme şi încă n-au simţit militarii noştri răniţi în luptă sunt dragostea şi respectul de care, în ţări cu tradiţie, se bucură eroii. Participarea la Jocurile Invictus, la care în acest an România are o echipă de 15 militari, reprezintă, din acest punct de vedere, „un motiv de speranţă că va fi altfel în viitor“.

CITIŢI ŞI: Povestea românului ajuns la 95 de ani după ce a supravieţuit iadului din Siberia: „Tata nu m-a recunoscut, n-a vrut să mă primească în casă“