Dragobetele, zeul năvalnic al românilor. Pe 24 februarie se legau frăţiile pe viaţă

De Dragobete se legau frăţiile de cruce

Dacă 14 februarie este, la români, o sărbătoare impusă mai mult prin tehnicile de marketing, 24 februarie, dată fixă la care se celebrează Dragobetele, este ziua în care bunicii noştri petreceau în pădure, dacă vremea era frumoasă, sau acasă, dacă erau neprielnice condiţiile, legându-se logodne pentru un an şi frăţii pe viaţă.

Vorba „Dragobetele sărută fetele!“ se aude şi astăzi la sat şi vine, spun etnografii, din legendele despre zeul Dragostei la români. Nicidecum blând, precum Sfântul Valentin, ci năvalnic, acesta patrona sărbătoarea petrecerilor care se încingeau pe 24 februarie.

Dragobetele, sau Cap de primăvară, era prezentat, spune etnograful din cadrul Muzeului Judeţean Olt, Claudia Balaş, când „un tânăr voinic, frumos şi bun, care inspiră fetelor şi femeilor încredere şi dragoste curată“, când „un fecior frumos şi iubăreţ care lua minţile fetelor şi nevestelor  tinere“. Conform anumitor legende, este chiar fiul Babei Dochia, data de 24 februarie, la care se celebrează, marcând începutul anului agricol şi al scurtei perioade (până la 9 martie) în care femeile deţin supremaţia.

„Această dată nu este aleasă întâmplător, ea marchează, în tradiţia populară, începutul anului agricol. Ziua de 24 februarie este şi prima zi dintr-o scurtă perioadă, cuprinsă între Dragobete şi 9 martie, de dominaţie a femeii, reminiscenţă din cultura arhaică a matriarhatului, restul anului, până la Dragobetele următor, stând sub semnul patriarhatului. La această dată se presupunea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice. Logodna simbolică a păsărilor s-a extins, tot simbolic, şi la oameni, devenind astfel o sărbătoare a erotismului, a însurăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor. Transgregarea obiceiului de la păsări la oameni are o motivaţie profundă, dacă luăm în considerare faptul că păsările erau considerate mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc „pasare” însemnând „mesager al cerului”.“, menţionează etnograful.

Logodne şi frăţii pe viaţă

Dacă pe 24 februarie păsările cerului se logodeau, iar gospodarii aveau interdicţie să taie păsările din curte şi să vâneze sau să blesteme  animalele pădurii, tinerii satului copiau şi ei comportamentul acestor fiinţe şi se logodeau cu persoana dragă pentru un an, în văzul lumii. Aceste logodne făcute în joacă se transformau, deseori, în relaţii adevărate, care se finalizau cu nunta celor doi.

„În satele judeţului Olt, dacă timpul era favorabil, fetele şi flăcăii organizau hora satului în pădure, unde dansau, chiuiau, se veseleau, culegeau primele flori ale primăverii şi glumeau între ei. Glumele se refereau mai ales la simpatiile sau antipatiile dintre băieţi şi fete. Fetele culegeau florile de primăvară pe care le păstrau la icoană, fiind folosite în diverse farmece şi descântece de dragoste. În această zi fetele purtau la ureche muguri ai arborilor de pădure pe care chiar ele îi culegeau şi îi numeau Dragobeţi (simbol al dragostei juvenile). 

Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau şi chiar doreau să fie sărutate de băieţi. La sate se poate auzi şi astăzi zicala „Dragobetele sărută fetele!”.
Fiecare băiat căuta să-şi sărute partenera   preferată în văzul tuturor. Când doi tineri doreau să sărute aceeaşi fată, ea se lăsa sărutată de cel pe care-l prefera. Fata care era sărutată în văzul tuturor se considera logodită cu partenerul ei de sărut, pe un an, pentru a putea urmări cât de constante sunt sentimentele lor reciproce. Părinţii erau satisfăcuţi sau nesatisfăcuţi, după pretenţiile ce le aveau pentru copiii lor.“, spune Claudia Balaş.

Şi văduvele tinere aveau aşteptări legate de această zi, existând credinţa că dacă de Dragobete ating un bărbat străin (din alt sat) vor fi drăgăstoase şi dorite peste an.

Un obicei aparte în cultura românilor era legat de asemenea de această zi, cea în care aveau loc „însurăţirile“ şi „înfrăţirile“. Fetele se legau printr-un ritual precreştin, spun etnografii, să fie surori pe viaţă, iar băieţii- fraţi. „Înfrăţirile şi însurăţirile erau în trecut destul de riguroase. Ritul se desfăşura în cete de vârstă şi de sex, pe afinităţi selective. În faţa cetei, partenerii îşi incizau braţul stâng cu semnul crucii (semnul crucii solare, nu creştine), până la sângerare, se amesteca sângele suprapunându-se zgârieturile sângerânde una peste alta şi reciproc îşi sugeau sângele cei înfrăţiţi. Aşa se declarau băieţii fraţi şi fetele surate. Urmau îmbrăţişarea şi juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte. Când unul dintre cei înfrăţiţi murea, celălalt trebuia dezlegat, adică desfrăţit sau dessurăţit la mormântul fratelui decedat şi înfrăţit cu un alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt.“, mai menţionează etnograful.

Aceste momente erau urmate de ospeţe date de cei care se înfrăţeau. „Fraternitatea rituală de tipul înfrăţirii şi însurăţirii a fost un rit străvechi la tracii nord – dunăreni (daci) cât şi la tracii sud – dunăreni (moesi şi odrisi) ca şi la iliri.“, completează etnograful.

Năvalnicul şi farmecele de dragoste

Legenda care vorbeşte despre feciorul frumos şi iubăreţ, cel care lua minţile fetelor şi nevestelor tinere, mai spune că Maica Domnului l-a transformat într-o plantă a dragostei, cunoscută drept Năvalnic.
Planta era folosită la sate în descântecele de dragoste, vrăjitoarele satului culegând-o la miez de noapte, despletite. „Când era invocată în scopuri benefice, planta se recolta dimineaţa, înainte de a cădea roua, era adusă în sat şi aruncată pe sub streaşina casei sau purtată în sân de fete şi neveste pentru dragoste. Când cineva merge la pădure să culeagă Năvalnic trebuie să nu fie supărat, pentru că el cere veselie şi voie bună: «Cum năvăleşte lumea la zahăr, aşa să năvălească şi dragostea la mine în cas㻓, spune etnograful, care menţionează că 24 februarie era chiar data la care se făceau cele mai multe vrăji de dragoste.