Valer Dordea, povestea a 5 ani de prizonierat rusesc: „Suferinţa e multă la mine, nu încape în 10 saci”
0
Cinci ani a petrecut Valer Dordea, acum în vârstă de 93 de ani, în lagăre ruseşti. A muncit la minele de cărbune iar astăzi, după atâta timp, are puterea să vorbească detaşat şi, poate cel mai important, să ierte.
Avea 21 de ani când s-a înrolat în armată, la regimentul 90 infanterie din Sibiu. A fost încorporat la centrul de recrutare din Piaţa Armelor, iar amintirile periaodei de instrucţie la Poplaca sau Guşteriţa, imaginile oraşului traversat spre locul de instrucţie cântând melodii patriotice, curg şi acum prin faţa ochilor clare, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
Luaţi prizonieri la Sevastopol
A plecat pe front în 1944, iar acum, în suflet cu imaginea celor alături de care a pornit şi pe care nu i-a mai văzut niciodată, are suficientă putere să vorbească apăsat, calm, despre ce s-a întâmplat. „Suferinţa e multă la mine, nu încape în 10 saci”, e poate cel mai bun rezumat al celor 5 ani petrecuţi în lagărele ruseşti.
„A sosit ceasul nefericit, la Sevastopol, nu ne-a mai putut salva nimeni şi a trebuit să cădem prizonieri toţi la sovietici, nu a mai venit nimeni în ajutorul nostru. Am fost regimentul nostru 90 tot. De-acum începe calvarul.
Ne-am trezit cu batalioane ruseşti, ne-au luat pe toţi pe neaşteptate prizonieri, nu am putut opune rezistenţă. Am rămas prizonieri, am dormit acolo o zi şi o noapte flămânzi, pe iarbă, şi pe urmă a venit o comisie militară şi ne-a încolonat şi ne-a dus în Dombas, la minele de cărbune. Am fost sute de inşi, după ce ne-au adus lângă oraşul Staliono, într-o curte, n-am avut unde dormi, am dormit pe nişte grajduri, pe sub streaşine. Dimineaţă au hotărât să ne ducă într-un cătun, aproape, uzi, flămânzi, am rămas acolo”, povesteşte Valer Dordea.
Prizonierat în minele de cărbuni
După câteva zile, au trecut rânduri-rânduri prin faţa unei comisii ruseşti care avea să decidă la ce fel de munci vor fi folosiţi fiecare. „Pe urmă ne-au împrăştiat, nu ne-am mai întâlnit unii cu alţii, eu am ajuns în Dombas la cărbuni. O parte i-au băgat în mină de cărbuni, iar la 4 inşi ne-au spus să rămânem să încărcam în camioane cărbunii. Am lucrat acolo până ne-au crăpat palmele de lopeţi, până la os erau crăpate.
Apoi ne-au dus în oraşul Stalino, ne-au băgat într-o şcoală, din altă parte a venit şi un grup de nemţi şi s-a făcut în şcoala aia lagăr, ne-au băgat în lagăr, au pus sentinele, 4 rânduri de sârmă, şi atunci a început mizeria, viaţa de lagăr”, povesteşte veteranul de război.
Viaţa de lagăr
200 de toţi au fost în primul lagăr, 25-30 într-o cameră, un chin care a durat 5 ani, dintr-un lagăr în altul şi peste tot muncă grea, la minele de cărbuni. „Noi numai am încărcat cărbuni, nu am fost în mină înăuntru, eram negri de praful din lopeţi, nişte lopeţi ca nişte oale, grele, aveau 7-8 kilograme. Ne-au mutat, am ajuns într-o şcoală care era pregătită de lagăr – ne-au repartizat în dormitoare cu nişte paturi de scândură fără pernă, fără pătură, ce aveam noi hainele pe noi şi puneai mâna în loc de pernă sub cap. Apoi ne-au tot mutat dintr-o parte în alta”, povesteşte Valer Dordea.
Acum, când priveşte înapoi, cu glasul pierdut câteodată în lacrimi, la amintirea celor care nu mai sunt, spune că nimic nu a fost mai cumplit, în anii de prizonierat, decât nesiguranţa. Când a ajuns în sfârşit acasă, în 1948, aproape că nu i-a venit să creadă. Şi-a făcut o familie şi a trăit frumos iar astăzi, după atâţia zeci de ani, are puterea să spună nu că a uitat, asta n-o să poată niciodată, ci că a învăţat să ierte. „Nu-i condamn pe ruşi, au fost destul de toleranţi, şi ei au ajuns mai înţelegători”, încheie Valer Dordea.
Vă mai recomandăm:
Povestea celui mai român dintre români: Moş Răduţ, 92 de ani doar în straie populare
Ilie Răduţ, din comuna sibiană Râu Sadului, şi-a trăit toată viaţa îmbrăcat numai în costum popular, fie că se afla în gospodăria natală, la biserică, la nunţi, pe litoral sau pe străzile marilor oraşe.
Galeş, satul unde roata morii se-nvârteşte de 130 de ani
Trăsăturile satului autentic din Mărginimea Sibiului sunt conservate aproape intacte în localitatea Galeş, aflată la circa 20 de kilometri de Sibiu. O moară de apă funcţionează aici de la 1884, iar obiceiuri unice în ţară se ţin într-o biserică veche de 300 de ani.
Brădeniul este o comună aflată la aproximativ 80 de kilometri de Sibiu, cu foarte mulţi oameni săraci, case vechi şi un primar celebru în toată România după ce, proaspăt ales pe listele PP-DD, a vopsit în mov, culoarea partidului, o parte din casele din localitate. Tot în Brădeni însă, în podul bisericii fortificate din localitate, zace nepromovat un tezaur de o uriaşă valoare, unic în România: 120 de lăzi vechi, săseşti, cele mai vechi datând încă din secolul XV.
FOTO Petiş, satul de vacanţă din inima României
La 40 de kilometri de Sibiu, orăşenii redescoperă liniştea şi frumuseţea unică a vieţii de la ţară. În ultimii ani, în satul Petiş şi-au cumpărat case de vacanţă sau chiar s-au mutat cu totul oameni care au trăit la asfalt, reînviind micuţa localitate săsească.
Se încarcă comentariile...
