Povestea neamţului care a adus sute de turişti străini într-un sat uitat de Dumnezeu din Sibiu
0
Sasul Paul Hemmerth avea 14 ani când a plecat cu familia din România. Ajuns în Germania producător de documentare şi ghid pentru destinaţii exotice, i-a lipsit mereu sentimentul de „acasă“. Aşa că s-a întors în România şi a făcut minuni într-un sat vechi, uitat de Dumnezeu: la Richiş, judeţul Sibiu.
Richiş e un sat mic, aflat la aproximativ 70 de kilometri de Sibiu şi la doar câţiva kilometri de Biertan, renumită aşezare cu o biserică fortificată aflată în patrimoniul UNESCO. E drum asfaltat, care curge peste coame de deal, cât timp privirea mângâie leneşă pajiştile nesfârşite, de un verde crud. Ca-n poveste, are să-ţi spună Paul Hemmerth (48 de ani), pe care îl găseşti la ultima casă de pe uliţa veche, neasfaltată, de la primul pod în dreapta. Are părul în vânt şi umblă desculţ într-o curte mare, frumoasă ca un început de lume. Pe scaune de lemn, lângă un butuc pe post de masă, Paul ne spune o poveste atât de simplă şi atât de frumoasă încât pe alocuri discuţia se-agaţă doar de câte-un zâmbet, fără cuvinte.
COPILĂRIA LA MEDIAŞ, ÎN COMUNISM
„Nu mă simt nici sas, nici român, nici ungur, nici ţigan, din toate ceva, s-au topit toate lucrurile astea etnice în personalitatea mea. Mă simt mai degrabă român decât sas“, spune Paul râzând, respirând cu nesaţ aroma unei dimineţi pline de soare. Are în familie şi origini româneşti, şi săseşti, şi ungureşti, iubeşte oamenii, munţii, autenticul, amintirile şi povestea. S-a născut la Mediaş, de unde păstrează şi acum, vii, amintirile unei copilării frumoase, chiar şi în anii aceia grei, ai comunismului.
Cu privirea mângâind în timp, înapoi, imaginea bunicii, îşi aminteşte şi de cozi, şi de magazinele goale, şi cum tatăl aducea uneori ouă tocmai de la Bucureşti. Mirosul de sulf, de la Copşa Mică, şi colegii de şcoală care plecau unul câte unul în Germania. „În anii ’70 a fost o migraţie mare la Mediaş, atunci au lăsat câţiva saşi afară. Bunica, mama mamei, a plecat în Germania cu soţul ei şi, din cauza asta, părinţii mei au făcut cerere pentru a reuni familia. Eu ştiam că urma să plecăm, dar mie, copil fiind, nu-mi lipsea nimic, şcoală, libertate, am crescut porumbei în mijlocul oraşului, am avut o copilărie destul de liberă“, povesteşte Paul.
PLECAREA ÎN GERMANIA. VIAŢA ÎN PATRU CUTII
De când au depus cererea şi până au reuşit să plece, a durat 14 ani. În tot timpul ăsta, comunitatea nemţească li se micşora sub ochi, de la un an la altul. În fiecare lună venea cineva să anunţe că a primit actele, că pleacă. La ei a durat mai mult. Până într-o zi de iarnă, un 14 februarie pe care îl va păstra în suflet toată viaţa. Atunci, cu viaţa adunată dureros în patru cutii din lemn închise cu lacăte, au plecat.
„Au venit tatăl meu şi mama mea şi au spus: «Uite, avem atâta timp», casa a fost naţionalizată, am primit puţini bani, trebuia să ne mai cumpărăm două bilete în plus pentru avion, mobila am mai dat-o cadou, am luat ceva vase. Am avut patru cutii mari făcute de un tâmplar, în care am împachetat tot ce era nevoie şi am plecat în Germania. În patru cutii toată viaţa! Tatăl meu era inginer la Emailul roşu, mama mea era croitoreasă. Eu aveam 14 ani şi fratele meu 12, s-a întâmplat în anul 1980, 14 februarie. Am ajuns la Frankfurt, era februarie, era frig, m-am simţit dezrădăcinat complet. Pentru mine a fost un pas mai greu dezrădăcinarea asta, având deja rădăcini în ţară, foarte profunde“, îşi aminteşte Paul.
DOCUMENTARIST ŞI GHID TURISTIC
Nu au avut deloc viaţă uşoară la început, au stat în cămine de trecere, apoi tatăl şi-a găsit un job şi lucrurile s-au aşezat încet-încet. A făcut liceul, apoi Facultatea de Geografie la Hamburg. A devenit producător de filme publicitare, apoi de documentare, iar de la 24 de ani are o meserie care pentru mulţi e, poate, doar un vis. Este ghid pentru grupuri de turişti în cele mai exotice destinaţii ale lumii. A început cu Corsica, au urmat Turcia şi apoi Islanda, Norvegia, Finlanda, Irlanda, Franţa, Tanzania, Zanzibar, Nepal, India, Vietnam, Hawaii, Cuba. Are la activ 250 de ghidaje făcute în toată lumea.
Avea o viaţă ca de poveste. Însă niciodată, în Germania şi în toate colţurile de lume în care a ajuns, nu a pierdut sentimentul greu, de dezrădăcinare, cu care a plecat din România în acel mijloc geros de februarie.
ROMÂNIA „MIROSEA CA BRAŢUL BUNICII“
La 17 ani, a venit o dată în ţară şi timpul parcă s-a oprit, spune el. „Am venit în ţară cu tatăl şi cu fratele, în vacanţă, şi când am ieşit din aeroport, ţin minte, când am ieşit afară, mirosea ca braţul bunicii, când stai şi îţi face ou moale, mirosea a acasă“, îşi aminteşte cu un glas plin de emoţie, de nostalgie.
A doua oară s-a întors după Revoluţie, cu prietena lui de atunci şi cu cele două fetiţe ale lor. „Am venit în ţară cu mama copiilor în vacanţă, cu o maşină, stăteam în casele parohiale de la Ighiş, în 1995. Am stat şi în Munţii Apuseni, am făcut cumva un tur în ţară să-i arăt de unde vin. Mirosea aşa frumos şi era aşa de bine «acasă», încât a devenit dorinţa tot mai mare să fac cumva să-micumpăr o casă în România“, povesteşte Paul.
Şi-a făcut paşaport românesc, şi-a trecut mândru în el şi copiii, a încercat să-şi cumpere o casă la Ighiş, dar într-un final tranzacţia a căzut. Vărul lui lucra la Mediaş atunci şi i-a spus că are un coleg cu o casă de vânzare în satul Richiş, un loc de care, până atunci, nu auzise niciodată. Pe drum, timpul s-a oprit din nou.
CASA „NEMACHIATĂ“ DIN RICHIŞ
„Aveam o maşină, m-am dus spre Richiş şi toate meleagurile, drumul spre Şaroş, Biertan, erau aşa de frumoase... Nu ca în Germania, unde totul e împărţit, organizat până îţi ia şi sufletul. Era sălbatic cumva, mi-a plăcut foarte mult pe drum încoace“, se luminează Paul. Casa pe care venise să o vadă nu i-a plăcut, dar satul i-a îmbrăţişat definitiv sufletul. Aşa că a început să se plimbe şi să bată la porţi, întrebând de case de vânzare. Până când a ajuns la domnul Schaass, ultimul sas din Richiş. Stând de vorbă cu el, a văzut casa mare, de la capătul uliţei vechi. Odată ajuns în pragul ei, Paul a simţit ce n-a mai simţit din anii frumoşi ai copilăriei. Desculţ, în pragul unei curţi pline de buruieni, a simţit că s-a întors acasă.
„Era casa asta de afară aşa, nemachiată, tencuiala căzută, neîngrijită de ani de zile, dar era mare, era uriaşă, şi într-un fel poziţia îmi plăcea. Era plin aici, tot nemachiat, buruieni, aici era un grajd de porci, am intrat, am stat lângă portiţă, m-am pus acolo jos şi am inhalat, nu ştiu cum, dar m-am simţit acasă din start, cum te şi îndrăgosteşti de o fată aşa m-am îndrăgostit de locul ăsta, am intrat aşa în curte, nici n-am vrut să văd camerele. Nu a fost locuită nouă ani de zile deloc, erau struguri peste tot, în paragină. Mă simţeam chiar acasă, m-am aprins, înflăcărat, nu ştiu cum, de la energia locului“, rememorează, zâmbind, cu sufletul copilului de odinioară oglindit în ochi.
A plecat în Germania, a găsit proprietarul şi, cu 18.500 de mărci, a cumpărat-o. Era în 1997 şi de atunci viaţa lui, visele lui, toate şi-au găsit împlinirea, încet, în satul cândva uitat parcă de Dumnezeu. A început să vină tot mai des şi, de la trei-patru săptămâni pe an, a ajuns să stea tot mai mult. În curtea superbă, pe dealurile din jur unde a găsit peisaje nepereche, între oamenii simpli de la ţară, Paul cel de astăzi a prins de mână copilul plecat demult, într-un februarie geros, cu părinţii, fratele şi patru lăzi de lemn închise cu lacăte. A prins, din nou, rădăcini. „În timp tot mai des veneam, m-am tras aici, m-amsimţit super acasă, ca un pom, am prins iarăşi rădăcini“, spune Paul.
Casa cumpărată de Paul Hemmerth în Richiş, botezată apoi „Casa Noah“, a fost doar un început. Când a stat mai mult, Paul a readus la viaţă casa şi obiectele vechi, salvate şi apoi restaurate cu migală. Totul, în cel mai pur stil tradiţional, şi doar cu oameni din sat cărora le-a dat, astfel, de lucru. Încet, satul mic de la capătul lumii a început să prindă viaţă. Aşa că a mai cumpărat o casă, apoi încă una şi încă una. Acum, sunt patru case cu tot cu cea în care locuieşte, dintre care trei sunt refăcute.
„Am început să mă interesez de arhitectura casei, m-am gândit să refacem casele tradiţionale, m-a durut sufletul să văd cum scade toată substanţa. Am început să fac restaurare, să iau lucrurile vechi, să le dau cu ulei, cu ceară şi să le refac. La casă am schimbat instalaţia electrică, dar nu i-am luat sufletul, făcând o casă ca în Germania, fără suflet“, subliniază Paul.
„NU E O CASĂ, E O EXPERIENŢĂ“
Banii câştigaţi în Germania, pe filme, în loc să-i depună la bancă, i-am băgat în casele din Richiş. „Lucrez numai cu muncitori din sat, să rămână banii aici, în sat, mi-am făcut o echipă. Acum încerc să-mi refac casa, vin o grămadă de prieteni. Mulţi au spus că asta nu e o casă, e o experienţă. Stau în casă, dar le fac legătura în satul ăsta, mergem la mâncăruri, şi până la urmă mulţi vin şi îşi cumpără case în satul ăsta“, povesteşte Paul.
Acum are uşa deschisă pentru oamenii care vor să vină să vadă locurile şi să audă poveşti, să descopere spiritul satului, un fel de muzeu viu. Îi calcă pragul lume de peste tot, iar preţurile variază în funcţie de activităţile pentru care optează turiştii.
Ghid de trasee montane, de bicicletă şi snowshoes
Ce face Paul poate părea, pentru mulţi, o nebunie. Însă el îşi doreşte foarte mult să aducă oameni cărora să poată să le arate că România e, într-adevăr, o ţară de poveste. Să promoveze. Să convingă şi alţi oameni, împrăştiaţi prin lume, că aici poate fi cel mai frumos „acasă“. Aşa că a convins firma de turism pentru care lucrează şi acum să introducă România pe lista destinaţiilor de vacanţă.
A început chiar el, făcând ghidaje pe circuit de 15 zile, de la Bucureşti la Zărneşti şi apoi la Măgura, în Piatra Craiului, Mănăstirea Neamţ, Moldoviţa, Sighişoara, Sibiu şi înapoi la Bucureşti.
PESTE 1.500 DE TURIŞTI STRĂINI
Cu poze frumoase şi poveştile celor care fuseseră deja, cei din Germania au început să vândă România ca şi destinaţie pentru altfel de vacanţe. După câţiva ani, a făcut un tur de munte, traversarea Munţilor Carpaţi, Bucegiul, Piatra Craiului şi Făgăraşul, făcea ghidaj împreună cu un prieten, şef de salvamont.
De aici, lucrurile au curs, parcă, natural. „După câţiva ani, având cerere tot mai mare, am făcut un tur de biciclişti, tur de snowshoes (n.r. – încălţări speciale de mers pe zăpadă) pentru iarnă, ture de Revelion, să promovez imaginea ţării. Am mers cu ei de 60 de ori şi acum nu mai pot merge, pentru că încep câteodată trei ture deodată. Aşa că organizez tot, am trimis vreo 11 ghizi, i-am educat în România cu cei din Germania şi tot mai educ. Am avut peste 1.500 de turişti, până acum“, povesteşte Paul, cu mândrie.
În plus, a făcut şi face filme filme documentare pentru televiziuni cum sunt Arte sau ZDF, totul ca să promoveze cât de bine România autentică, România frumoasă.
Comunitatea europeană în miniatură din satul Richiş
Până în urmă cu câţiva ani, Richişul era doar un alt sat săsesc uitat de lume, în care oamenii erau tot mai puţini de la o zi la alta. Astăzi, satul mic, cu peisaje care îţi inundă sufletul, are toate şansele să se transforme într-o comunitate europeană în miniatură.
Mulţumită lui Paul, nu mai puţin de 13 naţionalităţi au aici case de vacanţă sau reşedinţe permanente. Prima a fost mama lui, întoarsă cu soţul neamţ, acum, definitiv acasă, apoi oameni din toată lumea atraşi de poveştile lui. „Am spus: «Hai să reconstruim într-un fel comunitatea, dar comunitatea europeană, saşii sunt îmbătrâniţi, nu mai vin». Am făcut un fel de comunitate. Fiind singur în sat am spus să-mi repar lumea stricată. Eu lucrez în networking, am 3.000-4.000 de adrese în care îi combin, îmi place să se cunoască lumea. La început, veneau oameni aici, i-am convins ce potenţial are satul ăsta şi am creat o comunitate, vreo 25 de inşi. Ne întâlnim, ne gândim la proiecte, ce putem face“, povesteşte Paul. Astăzi, în Richiş au case elveţieni, olandezi, români stabiliţi în America, nemţi, români care stau la Paris sau la Bruxelles.
În curtea plină de soare şi verdeaţă, pe Paul îl poţi asculta povestind ore în şir fără să-ţi doreşti să-l opreşti. Are cele mai frumoase piersici din sat, umblă desculţ ca să simtă natura şi povestea, mai face ghidaje prin lume şi mai face şi filme, însă cea mai mare parte din an e acasă, la Richiş. „Este aici sus o poiană în care vezi munţii, e linişte, numai greierii se mai aud, din când în când oi. E super frumos şi te înrădăcinezi“, descrie Paul simplu liniştea de început de lume. Atât de frumos încât Paul ştie cu certitudine că, deşi a bătut toată lumea, aici este locul în care va îmbătrâni.
Vă mai recomandăm:
FOTO Păltiniş la 120 de ani. Povestea vechii staţiuni montane săseşti Hohe Rinne
În decorul splendid al Munţilor Cindrel, în 1894 o asociaţie săsească pune bazele renumitei staţiuni montane româneşti Păltiniş. La mai bine de un secol de atunci, zona a rămas un adevărat rai al iubitorilor de drumeţii montane şi al pasionaţilor sporturilor de iarnă.
FOTO Vacanţă în colibe ciobăneşti. Relaxare în cel mai autentic stil românesc
La patru kilometri de Tilişca, un sat din Mărginimea Sibiului, în inima muntelui, câţiva ciobani autentici aşteaptă turişti pentru o vacanţă în colibe vechi de mai bine de 100 de ani, cu mâncare tradiţională de la stână.
Galeş, satul unde roata morii se-nvârteşte de 130 de ani
Trăsăturile satului autentic din Mărginimea Sibiului sunt conservate aproape intacte în localitatea Galeş, aflată la circa 20 de kilometri de Sibiu. O moară de apă funcţionează aici de la 1884, iar obiceiuri unice în ţară se ţin într-o biserică veche de 300 de ani.
Se încarcă comentariile...
