Mărturia unui meşter dintr-o familie de ceramişti. Şcolile de corecţie şi puşcăriile, singurele instituţii care mai perpetuează tradiţia

Când vorbeşte despre sine, Raluca Iorga (25 de ani) din Horezu – Vâlcea nu se recomandă ca fiind ceramist ci mai degrabă „urmaş de olari”. Diferenţa subtilă este mai degrabă o modestie din partea Ralucăi, care crede că meşteşugarii adevăraţi sunt cei care fac ceramica de la A la Z. Ne-a vorbit despre condiţia de ceramist din zilele noastre, despre cine mai păstrează şi perpetuează tradiţia şi despre diferenţele dintre samsari şi olarii adevăraţi.

În Capitala Ceramicii Româneşti, Horezu - Vâlcea, meşteşugul certificat UNESCO pare a fi pe cale de dispariţie. Din zecile de familii de olari din zonă, puţini urmaşi duc mai departe ce au învăţat şi moştenit de la părinţi şi bunici. 

Printre ei am descoperit-o şi pe Raluca Iorga care ne-a atras atenţia cu un altfel de ceramică, diferit de cel cu care ne-am obişnuit, de cel tradiţional. „Sunt pe jumătate meşter. Eu sunt copil de meşter de fapt. Că mă cunoaşte şi pe mine lumea de un an - doi încoace asta e altceva, dar nu fac totul cap - coadă. Mama se poate numi meşter în adevăratul sens. De aceea ne şi promovăm încă sub numele părinţilor, Alina şi Liviu Iorga”, ne explică moştenitoarea „clanului Iorga” - una din familiile de olari renumite în zonă şi nu numai. 

Timpul a trecut şi peste tradiţia străveche, s-a modernizat inclusiv modelul

„Din câte mi-a spus tata sunt a şaptea generaţie de ceramişti din familia Iorga. Bunicii mei încă lucrează ceramică, părinţii bunicilor au lucrat strict pentru uz casnic şi după vechea tehnică”, îşi începe povestea Raluca Iorga, a şaptea spiţă dintr-o familie de ceramişti din celebrul satul Olari – Horezu.

„Timpul a trecut, s-a modernizat inclusiv modelul, nu se mai face pictură stropită, cum se făcea pe timpuri, se face jirăvit cu gaiţa, simplu cu cornul – peisaj sau simboluri”, explică tânăra.

Când vine vorba despre cum a deprins taina olăritului, spune zâmbind: „Eu de 4 – 5 ani lucrez şi altceva, tot tradiţional, dar altceva. Am 25 de ani, dar lucrez de când mă ştiu. Ţin minte că eram mici, eu şi sora mea, şi mami nu ne lăsa să intrăm în atelier că zicea că noi trebuie mai întâi să ne ocupăm de carte. Considera că ceramica nu este o meserie facilă din care să trăieşti şi-şi dorea o viaţă mai frumoasă şi mai uşoară pentru noi. Vă închipuiţi că nu munceam pe vremea aceea, ne jucam. Pe de altă parte, ne murdăream şi nu suporta să ne vadă murdare, stricam materialele...” 

De la Cocoş la icoane pe ceramică

Raluca nu este singurul urmaş de ceramist care, deşi cunoaşte tainele vechii tradiţii, a venit cu un suflu nou, adaptat cerinţelor de astăzi. „Fac peisaje pe ceramică, tematice, transpun poveştile pe lut - ciobanul cu mioriţa, căsuţa de la munte sau acasă la Horezu. N-aş putea să spun că genul acesta de ceramică este mai căutat decât cea străveche. Părerile ca şi gusturile sunt împărţite. Am avut, spre exemplu, comenzi de icoane pe ceramică inclusiv de la persoane în vârstă: Cina cea de Taină, Iisus, Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe...”

Genul de pictură religioasă realizat de Raluca Iorga este mai degrabă una naivă, copilărească, dar olăriţa recunoaşte acest aspect fără să se sfiiască: „Într-adevăr nu iese ca în poză, ca în icoană. Dar clienţii sunt mulţumiţi”.

Nici n-ar avea cum să iasă ca în poză, pentru că Raluca, şi nici un copil de ceramist din zonă, nu a urmat cursurile de artă ale unei şcoli de profil, unde să înveţe despre proporţii, reguli etc. „La noi nimeni, în zonă, nu urmează şi o şcoală de arte, totul se transmite din generaţie în generaţie.”

Ne arată o lucrare cu Naşterea Domnului şi ne explică: „Am vrut să scot în evidenţă inclusiv boul care sufla peste Isus. L-am făcut aşa cum am putut, mi-am onorat comanda. Iar clientul a fost mulţumit. Şi ca drept urmare, a revenit şi mi-a mai comandat un teanc, în ciuda preţului, mai ridicat, fiindcă şi munca este pe măsură.” 

„Ai mei au făcut casă, din ceramică”

De curând, la atelierul de pe strada Olari a primit vizita unui grup de copii din Bucureşti. „Şi eu am doi copii. Băiatul cel mare este îndrăgostit de ceramică. Nu am scăpat de el până nu l-am pus pe roată. Abia acum am realizat de ce voia mama să ne ţină departe. Pe de altă parte, este o meserie care nu se învaţă, se fură, oricâte lecţii ţi s-ar da, până nu te urci tu pe roată, să strici, să faci şi iar să strici, nu înveţi nimic. Trebuie să exersezi, că nu-ţi iasă niciodată din prima, trebuie să simţi lutul, să încerci să-l modelezi ca să vezi câte forme diverse poate lua, cu timp, răbdare, exerciţiu”, ne mai spune Raluca.

Olăriţa recunoaşte şi că: „Eu am furat meseria de la părinţi. Ai mei au trăit cu bunicii 8 ani. Apoi, la casa noastră, şi-au făcut atelier cu tot ce era necesar.”

„Acum ne văităm că nu mai merge”

Olăritul, ca mai toate vechile tradiţii din România, aşa cum aminteam, este pe cale de dispariţie. Deşi ceramica mai este căutată, noile generaţii se reprofilează: „Acum ne văităm că nu mai merge. Nu te mai poţi ocupa doar de ceramică şi să ai un trai decent. Înainte se putea. Ai mei au făcut casă, din ceramică. Aveau multe comenzi din afară: Franţa, Italia. Lucrau pentru restaurante. Pur şi simplu clientul venea direct la poartă. Toată lumea are în gospodărie o cameră cu produse expuse, în aşa fel încât dacă ţi se bătea la uşă să poţi să arăţi cu ce te ocupi, de ce eşti în stare: o farfurie, un ulcior – cartea noastră de vizită. Aşa e şi în prezent. Doar că ne-au cam invadat comercianţii”, ne atrage atenţia Raluca Iorga. 

„Tineretul nu mai trăieşte din ceramică, avem şi salariul de bază şi hobby”

Raluca spune că ceramica pentru ea şi generaţia ei este mai degrabă un hobby, că are nevoie de un venit constant, un salariu, cu care să-şi întreţină familia. „Tineretul nu mai trăieşte din ceramică. Noi avem şi salariul de bază şi hobby.” 

De ce nu mai rentează olăritul? „Nu mai are lumea bani, crede Raluca Iorga. Te uiţi la copiii din ziua de astăzi şi zici că sunt crescuţi cu azot. Nu ştiu ce este aceea tradiţie, ce înseamnă pur românesc. Părinţii nu le mai spun nimic despre tradiţie, port, obiceiuri, despre identitatea românească, despre ce ne face pe noi diferiţi de ceilalţi, despre respect, principii, valori. Nu ştiu decât de tablete, telefoane şi calculatoare”.

Şcolile şi instituţiile vâlcene nu par prea preocupate să perpetueze arta olăritului

De-a lungul timpului diverse instituţii s-au arătat interesate de perpetuarea tradiţiei olăritului, dar printre ele nu se numără şcolile sau instituţiile din zonă sau din Vâlcea, cum ar fi firesc. De ani de zile de vorbeşte despre înfiinţarea unei şcoli de olărit în „patria ceramicii”. Se ştie doar că iniţiatorii n-au putut să ajungă la un consens în privinţa amplasării ei. De parcă ar fi şi greu, având în vedere că meşteşugul a fost practicat cu precădere în satul Olari. „Se aude că vor s-o facă în Romani, dar ce legătură are Romaniul cu ceramica?”, se întreabă meşterii cu care am dezbătut acest subiect. 

Zbaterile autorităţile sunt prea firave ca să îndrepte percepţia localnicilor în această problemă destul de spinoasă. Ceramica de Horezu este în patrimoniul UNESCO tocmai pentru a fi protejată şi nu a fi condamnată la dispariţie. Dar nu e suficient.

Nici şcolile din Vâlcea, unde se află Capitala Ceramicii Populare Româneşti, pe de altă parte, nu par deloc interesate de acest străvechi meşteşug, deşi copiii vin la Horezu de la sute de kilometri depărtare ca să vadă cum arată o oală din ceramică, o roată de olărit, un corn de vită sau o gaiţă, cum se dă viaţă lutului etc.

Cu banii câştigaţi pe lecţiile de olărit pentru copiii de la Şcoala de corecţie, s-a cumpărat un Golf

Între timp, alţii par interesaţi de olărit. „La Găeşti – Dâmboviţa, tata a fost rugat să predea la Şcoala de corecţie. Acum un deceniu. În Capitala Ceramicii nu există astfel de interese. Ţin minte că, în iarna aceea, tatăl meu a făcut roţi de olărit pentru Şcoala de la Găeşti, unde mergea frecvent, ca să se lucreze cu copiii. Cu banii pe ele şi-a cumpărat un Golf, când la noi, pe vremea aceea, erau aduse din Germania şi nu prea existau prin zonă. La Găeşti erau tot felul de ateliere – tâmplărie, ceramică, ţesătorie, croitorie pentru copiii care erau reeducaţi în acel centru, ca să le distragă atenţia de la prostii şi să le dea o bucurie şi un scop. Cum se întâmplă şi în Penitenciare.”

În ziua de astăzi, şcolile de corecţie şi puşcăriile sunt singurele instituţii care mai perpetuează tradiţia. „Să ştiţi că da”, recunoaşte Raluca Iorga când îi expun concluzia.

Revenind la instituţiile care încă mai respectă şi valorifică tradiţia, puţini ştiu că anul trecut la Muzeul Satului din Bucureşti toate penitenciarele din România au avut o zi în care au expus lucruri executate după tradiţia românească de către puşcăriaşi. Printre exponate a existat şi macheta unei biserici, de dimensiuni impresionante, de peste 1 metru, din şipcă, dar şi tablouri, goblenuri şi alte minunăţii ieşite din mâinile celor aflaţi după gratii.