Cine este creatorul drapelului modern al românilor, steag folosit prima dată de Tudor Vladimirescu

Stindardul lui Tudor Vladimirescu

Despre Petrache Poenaru multă lume ştie doar că este inventatorul stiloului, mai corect spus al „tocului cu rezervor” – „Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, dar puţini cunosc faptul că a pus bazele primului ziar românesc, că este primul român care a călătorit cu trenul şi că este considerat creatorul tricolorului modern.

Cele trei culori au fost folosite aleator de mai multe ori de-a lungul istoriei. Există dovezi, însă, potrivit cărora Petrache Poenaru, născut în 1799 în Beneşti - Bălceşti, judeţul Vâlcea, este cel care l-a adus definitiv în conştiinţa românilor, cu ajutorul lui Tudor Vladimirescu şi apoi al paşoptiştilor.

Purtate de pandurii lui Tudor Vladimirescu, într-o formă apropiată de cea pe care o are astăzi tricolorul, cele trei culori ale actualului stindard au fost emblemă naţională din vremuri străvechi.

Spre exemplu, în lucrarea „Steaguri în colecţiile Muzeului de Istorie“, istoricul Elena Pălănceanu vorbeşte despre manifestări ale tricolorului în timpul domniei lui Mihai Viteazu: când este întâlnit pe „diplomele de înnobilare”, „pe lambrechine, cât şi pe scutul blazoanelor”.

Despre „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tării Românesti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, se spune că a făurit drapelul naţional prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti.

Înaintea lui, însă, potrivit unui document militar al arhivelor imperiale romane, Notitia Dignitarium, şi stindardul de luptă al dacilor purta cele trei culori, întâlnite şi la primele legiuni geto-dace din Bretania şi Capadocia, formate şi din luptători daci. Ulterior, după căderea Imperiului Roman de Apus, armatele bizantine vor prelua şi folosi stindardul dacilor până la finele secolului X, susţin alte surse. Curios este faptul că pe la 1185, suliţe cu flamuri care reproduceau stindardul dacilor, plus cele trei culori sunt întâlnite într-o luptă împotriva bizantinilor, a fraţilor vlahi Petru - Asan şi Caloian. 

Şi în lucrarea consacrată Transilvaniei, de către istoricul german J. F. Neigebaur, publicată în 1851 la Braşov se vorbeşte despre cele trei culori ale drapelului românesc ca despre o moştenire de pe timpul Daciei Traiane, de la începuturile primului mileniu.

Dar revenind la Tudor Vladimirescu, la începutul secolului al XIX-lea a apărut tricolorul ca simbol al identităţii şi unităţii naţionale. Potrivit documentelor, drapelului răscoalei lui Vladimirescu i s-a atribuit pentru prima oară semnificaţia: Libertate prin albastrul cerului, Dreptate - prin galbenul ogoarelor şi Frăţie - roşul sângelui. 

Într-o lucrare din 1962, Stelian Metzulescu susţinea că „prima dovadă a tricolorului românesc o aflăm de la Tudor Vladimirescu (1821)“. 

Tricolorul, potrivit istoricului Marin Iordache. a fost găsit şi pe zidul unei biserici din Braşov, tot la începutul secolului al XIX-lea: „Dacă la 1821, cu 13 ani ani înaintea adoptării lui oficiale, tricolorul românesc exista la steagul lui Tudor Vladimirescu, originea sa se pierde în trecutul îndepărtat al istoriei poporului nostru”, mai spune specialistul menţionând că pictura din lăcaşul de cult Dîrste, care conţinea culorile tricolorului, data din anul 1808.    

Şi totuşi, care legătura dintre Petrache Poenaru, Tudor Vladimirescu şi tricolorul modern? Se întâmpla în perioada în care „inventatorul stiloului” era omul de taină al lui Tudor Vladimirescu, şef al cancelariei şi al conţopiştilor. Inspirat pe de-o parte de francezi, pe de alta de istoria românilor, Poenaru este cel care a creat stindardul armatei lui Tudor Vladimirescu. El este cel care a venit cu ideea înlocuirii vechiului steag, format din două bucăţi pătrate de pânză după unii, mătase după alţii, albă şi albastră. 

În 1821, culorile roşu, galben şi albastru se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu. Ulterior, tricolorul va fi preluat de paşoptişti şi va ajunge drapel naţional peste decenii. 

Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu de la Padeş, de la 23 ianuarie 1821, s-a rostit sub flamurile steagului revoluţionar, lucrat sub indicaţia lui Tudor şi a sfetnicului săi Ilarion, episcopul Argeşului originar din Malaia - Vâlcea, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, de către monahul David. 

Cei care nu sunt de acord cu această teorie amintesc de faptul că stindardul lui Tudor era precum o pictură avându-i pictaţi pe o pânză aurie/ albastră pe Sfântul Gheorghe, Sfântul Teodor şi icoana Sfintei Treimi, în partea superioară, iar în cea inferioară acvila cruciată (vulturul cu crucea în plisc) înconjurată de lauri - stema Ţării Româneşti, alături de o inscripţie votivă, scrisă în română cu litere chirilice. Dar uită să spună că cele trei culori sunt folosite, pe de-o parte, inclusiv în picturile de pe pânza drapelului, cu semnificaţia menţionată anterior.

Culorile sunt incluse subtil, dar vizibil, în cromatica veşmintelor, în aceeaşi ordine şi grupare ca şi astăzi: roşu pe mantia lungă a Sfântului Gheorghe - la margine, galben pe fustanela lui Dumnezeu Tatăl - la mijloc, şi albastru pe fustanela Mântuitorului - la hampă.

„Tot norodul românesc / pe tine te proslăvesc / Troiţă de-o fiinţă. Trimite-mi ajutorinţă / Cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău cel mare / Nădejde de dreptate - Acum să am şi eu parte. 1821, Ghenarie 5”, sună stihurile înscrise pe stindard.

Numai că steagul avea, de asemenea, şi trei ciucuri lungi, atârnând de la vârful de lance, în cele trei culori ce au devenit la scurt timp culorile simbol ale drapelului naţional. Primul era împletit din mătase roşie şi galbenă, al doilea, din mătase galbenă şi albastră, iar al treilea, din mătase albastră şi roşie.

Ciucurii erau dublu etajaţi, având o mică sferă de argint masiv la capete, putând fi detaşaţi. În comparaţie cu flamura, ciucurii au fost executaţi în culorile naţionale într-o îmbinare expresivă, în toată splendoarea şi măreţia tricolorului.

„Steagul Revoluţiei din 1821 are ca parte componentă un ciucure tricolor, mărturie semnificativă a istoriei tricolorului românesc. Dacă şi alte steaguri medievale posedau ciucuri, ciucurele steagului ridicat de Tudor Vladimirescu şi pandurii său la Padeş în anul 1821 apare cu totul atât ca formă, cât şi ca fond prin coloritul său aparte – roşu, galben şi albastru, adică tocmai culorile tricolorului românesc, simbol naţional al poporului nostru“, scrie istoricul Marin Iordache în lucrarea „Tricolorul românesc la steagul Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu”. 

Potrivit aceluiaşi specialist, marele revoluţionar avea să spună: „Eu unul nu mă tem de moarte, căci am ştiut că înainte de a fi ridicat steagul pentru dobândirea drepturilor ţării mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”. 

Flamura tricoloră a naţiunii române, având însemnate cuvintele „Virtutea română reînviată” a fost arborată, cum spuneam, ulterior, de paşoptişti. O revedem la Marea adunare de la Blaj, din 1848, după ce fusese declarată drapel naţional de Conferinţa de la Sibiu. Un steag asemănător ar fi servit şi lui Avram Iancu. 

În 1863, steagul care reprezenta „totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!”, potrivit domnitorului Alexandru Ioan Cuza, avea culorile redate orizontal, în ordinea roşu galben şi albastru, de sus în jos.

Şi Mihail Kogălniceanu avea să spună, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă „neamul nostru, din toate ţările locuite de români”. Este anul în care a fost adoptat, pe timpul domniei lui Carol I, în forma pe care o are şi astăzi, adică având culorile aşezate vertical, în ordinea albastru, galben şi roşu, iar în centru - stema ţării. „În cele patru colţuri, nişte ghirlande din frunze de laur, apărea cifrul domnitorului Carol I”, potrivit muzeografului Şerban Constantinescu, de la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Astfel a fluturat în 1877, când s-a proclamat independenţa României ca stat. 

Despre stindardul lui Tudor însă s-a mai pomenit abia în 1882 când, după o poveste plină de aventuri, asupra căreia vom reveni cu altă ocazie, i s-a acordat importanţa cuvenită: „Printre cei prezenţi la solemnitate s-a numărat şi academicianul B.P. Haşdeu, delegat din partea ministerului de război cu aducerea la Bucureşti a steagului în vederea arborării lui la festivitatea sărbătoririi independenţei naţionale a României în anul 1882“, după cu aflăm tot de la istoricul Marin Iordache.

Stindardul lui Tudor Vladimirescu se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti. Este o pânză dreptunghiulară, formată din feţe de mătase gălbuie, din care nu se mai păstrează decât unele părţi, pe care se văd urmele picturii, distrusă în cea mai mare parte, şi din căptuşeala de mătase albastră, mai bine conservată; totul este introdus în tul dublu. Pictura, din păcate, s-a deteriorat.