FOTO Elena Tudor, „Diri“, directoarea puşcăriei de femei Mislea: „Protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă“
0
Mănăstirea din Mislea a fost, în perioada regimului comunist, închisoare de femei pentru deţinutele politic. Una dintre conducătoarele penitenciarului, Elena Tudor (1944-1953) şi-a atras poreclele de „Diri“ şi „Caligula“ prin duritatea limbajului şi comportamentul inuman dar şi, mai târziu, când regimul a dezamăgit-o, prin fapte de umanitate surprinzătoare
Mănăstirea Mislea, aflată la doar câţiva kilometri de Ploieşti, a fost amenajată ca şcoală de corecţie şi loc de detenţie pentru minori, apoi ca închisoare centrală, pentru deţinutele de drept comun, completată, după 1944, cu o aripă specială, pentru femeile deţinute politic, legionare şi comuniste.
În anii ’50, majoritatea deţinutelor politic ajungeau la Mislea, la finalul unor anchete brutale şi procese nedrepte, după săptămâni întregi petrecute în beciurile de la Jilava sau în drumul spre alte puşcării din ţară.
Experienţa „Mislea“ a fost relatată de Aspazia Oţel Petrescu, într-o carte-document, „Strigat-am către Tine, Doamne“. Pe atunci studentă la Cluj, a fost arestată în 1948 şi condamnată la 10 ani de muncă silnică, pentru apartenenţa la o mişcare legionară. Prin penitenciarul Mislea au trecut, mai târziu, şi Elisabeta Rizea (după 1961), dar şi Maria Antonescu, soţia mareşalului Antonescu (deţinută la Mislea între 1950 şi 1950), sau Arlette Coposu, soţia ţăranistului Corneliu Coposu.
Între 1944 şi 1953, conducătoarea penitenciarului de la Mislea a fost Elena Tudor, „Diri“, prototip al „teroristei bolşevice“, cu o mare slăbiciune pentru discursuri urlate, dar şi pentru dalii, pe care le purta în coc sau la rever.
Alinturi pentru deţinute: „Neam de traistă“, „A doua coajă de la mămăligă“, „Protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă“
Aspazia Oţel Petrescu relatează cu multă emoţie primul contact cu Elena Tudor. „Directoarea închisorii (...) a ţinut să ne facă o primire de pomină. Cu timpul, ne-am obişnuit cu faimoasele careuri şi cu discursurile urlate peste ziduri cu voce tunătoare. Destul de repede le-am descifrat ambiguitatea, dar atunci, la primul contact, directoarea ni s-a înfăţişat ca prototip al teroristei bolşevice şi ne-a înfiorat. Aveam în faţa noastră o femeie căpitan, luptătoare din ilegalitate, care ne vorbea cu voce dură, aproape bărbătească. Cuvintele biciuitoare erau impregnate de zeflemeau (...).
Era bondoacă, îndesată, lipsită de orice farmec feminin, la prima vedere părea chiar urâtă. Purta părul prins pe ceafă într-un coc din care cădeau şuviţe rebele. În special bucla căzută pe frunte îi dădea un aer de permanentă răzvrătire. Avea ochi negri foarte expresivi, o privire directă, sfredelitoare, plină de cinism şi sarcasm dar scăpărând de inteligenţă. Îi plăcea să poarte în păr sau la reverul hainei o floare imensă, roşie, care varia după sezon. Preferate erau daliile“, scrie Aspazia Oţel Petrescu.
Relatarea studentei de atunci continuă cu un portret extrem de plastic. „Elena Tudor, fiică de sculptor, licenţiată în filosofie, era pe lângă director de închisoare, căpitan în M.A.I. şi deputat în Marea Adunare Naţională. Era cultivată, fără îndoială, avea predilecţie pentru lucruri frumoase, rafinate dar nu ştiu din ce spirit de frondă folosea cu voluptate expresii vulgare şi se purta în cea mai autentică manieră proletară. (...) Avea o voce joasă şi puternică pe care o folosea teatral atunci când avea chef să ne beştelească cum îi venea la gură: "neam, de traistă", "a doua coajă de la mămăligă", "protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă" şi multe alte epitete pitoreşti erau greu înghiţite de persoane cu educaţie aleasă. Afişa un dispreţ făţiş pentru informatoare, îi plăceau curajul şi spontaneitatea, dar uneori o ţinută perpendiculară i se părea impertinenţă şi atunci pocnea cu sete cu mâna ei lipsită de fineţe, care exprima patimă şi violenţă“, scrie fosta deţinută politic.
Mâncarea plină cu gărgăriţe era rece iarna şi fierbinte vara
Cu sadism, veghea ca viaţa în puşcărie să fie cât mai grea pentru deţinutele închise. Femeile deveniseră experte în a scoate rapid gărgăriţele din arpacaş pentru a avea timp să mănânce până la scoaterea gamelelor. Hrana se mânca cu linguri coclite, de foarte proastă calitate.
În afară de faptul că mâncarea era foarte proastă, slabă şi insipidă, se mai adăuga un supliciu. Iarna era foarte rece şi vara foarte fierbinte, invers de cum ar fi trebuit să fie.
Odată ajunse la închisoarea Mislea, deţinutele treceau de percheziţie şi apoi intrau direct la duş, unde apa era extrem de rece. Celulele aveau câte trei rânduri de paturi suprapuse, iar numărul deţinutelor dintr-o celulă varia între 21 şi 34 de suflete.
Iarna, celulele erau încălzite cu o sobă care ardea numai o jumătate de oră pe zi. Deţinutele se spălau odată pe săptămânâ, sâmbăta, când aveau la dispoziţie 10 minute pentru duş şi pentru spălarea hainelor.
Timpul fiind insuficient puneau hainele sub tălpi şi în timp ce se spălau pe cap mişcau picioarele continuu. Apoi plecau spre celule cu hainele ude pe ele.
Aspazia Oţel Petrescu relatează şi un episod în care o deţinută de la Mislea a născut primul său copil, în închisoare, mama a fost lăsată singură, în condiţii groaznice. Elena Tudor, Diri, „a fost chemată noaptea de urgenţă şi când a văzut-o toată năclăită de sânge, i-a zis: «Iete, cum fată o căţea reacţionară“. Au fost episoade care i-au adus, pe bună dreptate, porecla de „Caligula“.
Umanitatea durei ilegaliste
Interoga retoric deţinutele tinere „ce caută tineretul universitar într-o cauză definitiv pierdută? În lumea cea nouă, cea mai bună şi cea mai dreaptă, tinerii trebuie să se alinieze marşului triumfal spre gloria societăţii comuniste şi nicidecum agenturilor retrograde care nu mai au nici o şansă", dar, crede Aspazia Oţel Petrescu, aceste demonstraţii nu veneau neapărat din „nevoia vulgară de a se îmbăta cu puterea ce o avea asupra destinelor“ deţinutelor, ci pentru „a-şi masca decepţia cruntă şi amară faţă de felul în care se realiza un ideal în care crezuse şi pentru care luptase cu entuziasm şi bună credinţă (...) În sinea ei se revolta că nişte tineri puteau fi condamnaţi pentru că gândeau altfel decât şabloanele bolşevice“.
Pe măsură ce sistemul o dezamăgea, directoarea a arătat o faţă mult mai „umană“. Pe ascuns, le dădea medicamente femeilor, alteori le-a răsplătit cu dulciuri pentru că au lucrat nişte costume populare foarte frumoase. „Fusese ilegalistă şi se comporta mai dur pentru a nu se da de gol că vrea să ajute“.
Elena Tudor a fost deconspirată de regim că s-a apropiat de deţinute şi s-a auzit despre ea că a stat, la rândul ei, câţiva ani în puşcărie sau că a ajuns să lucreze ca măturătoare la Salubritate, în Capitală. Ultimii ani ai vieţii şi i-a petrecut singură, la Mislea.
Mislea avea contract cu Romarta
În perioada de început a închisorii, viaţa deţinutelor de aici a fost mai blândă decât a celor din alte părţi. Exista aici un atelier de ţesut covoare, altul de confecţii, se făceau cămăşi bărbăteşti, un altul în care se deşirau petice de lână venite de la fabrici de tricotaje şi se foloseau apoi pentru ţesutul covoarelor. Închisoarea Mislea avea contract cu magazinul Romarta. Tot aici se lucrau şi rochii de mireasă, cămăşi de mire şi alte articole.
După venirea la conducere a comuniştilor, lucrurile s-au schimbat în rău, aripa închisorii amenajată pentru deţinutele politic mărindu-se tot mai mult. Aproape toate femeile legionare din ţară sunt adunate la fosta mănăstire Mislea, sau cel puţin trec prin această închisoare, măcar o dată în timpul condamnării lor.
Deţinutele cu drept de muncă, care lucrau la ateliere, primeau şi ceva bani pentru o mâncare decentă. În timp, acest „privilegiu” a devenit o mare povară: norma de lucru ajungea la peste 12 ore zilnic, inclusiv duminica. Printre aceste femei s-au numărat Elisabeta Rizea şi Niculina Mihalache, soţia liderului ţăranist Ion Mihalache.
Cele internate „la marele secret” nu aveau deloc voie să muncească şi nici măcar să se plimbe prin curte. Din această ultimă categorie făceau parte Maria Antonescu, soţia mareşalului Antonescu (deţinută la Mislea între 1950 şi 1950), sau Arlette Coposu, soţia ţăranistului Corneliu Coposu.
Totuşi, femeile încarcerate la fosta mănăstire Mislea au supravieţuit şi s-au eliberat, prin decretul din 1964.
Aspazia Oţel Petrescu a ajuns la 90 de ani
Aspazia Oţel Petrescu s-a născut pe 9 decembrie 1923 la Cernăuţi, într-o familie de învăţători. După ce a urmat cursurile şcolii primare în comuna Ghizdiţa, a fost înscrisă la Liceul din Bălţi. Acolo a urmat un semestru, după care a fost retrasă din cauza unei hipocalcemii. Fiind pusă de părinţi să aleagă între Chişinău şi Cernăuţi, urmează cursurile Liceului de fete ortodox „Elena Doamna“ din Cernăuţi.
După susţinerea Bacalaureatului, la Orăştie, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj. Pe 9 iulie 1948 a fost arestată şi a stat, în total, după prelungirea pedepsei de un deceniu, 14 ani după gratii, în lagărele comuniste.
Se încarcă comentariile...
