Umilinţele regimului comunism: oamenii cumpărau ouă în căciulă şi tremurau când aveau carne în frigider

0
0

În manualele şcolare şi în filme istoria îşi pierde din farmec, din credibilitate, îşi pierde viaţa. Pe buzele oamenilor care au trecut prin ceea ce numesc „iadul comunismului”, istoria devine „de poveste”.

Scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu a fost închisă 14 ani în lagărele comuniste. Pentru că nu a dorit să “colaboreze” cu regimul, a fost supusă tuturor metodelor de tortură: izolator, bătaie la tălpi, înfometare, îngheţ şi cătuşe americane. Cu toate acestea, consideră că viaţa în perioada comunistă era mai rea decât lagărul. „Afara era altă lume, lipsisem 14 ani, ani în care comunismul a înaintat triumfător. Mi-a fost mai grea acomodarea la aşa-zisa libertate decât acomodarea cu închisoarea”, marturiseste scriitoarea Aspazia Otel Petrescu.

Înainte de instaurarea regimului nu existau cozi nesfârşite, nici planificări. De asemenea lipseau discrepanţele foarte mari între posibilităţile oamenilor. Chiar şi cei de la ţară, cu puţin efort reuşeau să îşi dea copii la facultate. Acum, alimentele erau planificate. „Pentru mine era halucinant, cumplit, să vad cum vin oamenii şi pun sacoşile la rând pentru alimente despre care nu se ştia dacă vin în acea zi. Îmi amintesc cât de ridicolă m-am simţit când am stat la coadă o oră întreagă pentru un pachet de unt şi mi s-a dat exact un cub de un centimetru”, spune Aspazia Oţel Petrescu.

Cei care locuiau la bloc primeau tichetele de pâine de la asociaţiile de proprietari. “Tichetele se dădeau doar celor care n-aveau datorii la asociaţie. Dacă n-aveai achitate datoriile nu primeai tichete. Fiecare persoană primea un sfert de pâine neagra sau intermediară în fiecare zi”, spune romaşcanca Liliana Enache.

În alimentare se găseau numai gâturi, aripi, lăbi de pui şi adidaşi de porc. Uneori se găsea şi o pungă cu doi pui foarte, foarte mici, pe care lumea o numea “Fraţii Petreuş”, după nişte cântăreţi.

Deoarece soţul Aspaziei Oţel Petrescu s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de supraalimentaţie, femeia a reuşit să îşi facă o relaţie cu o persoana care îi scotea carne de la abator, clandestin şi pe bani mulţi. “Am tremurat tot timpul cu acea carne în frigider, dar cu ajutorul Domnului percheziţiile m-au găsit mereu în regulă”, îşi aminteşte femeia.

Laptele era un aliment pentru care oamenii făceau cozi interminabile. “În anii 1991-1992 laptele se vindea la complexul de pe Ecaterina Teodoroiu, din Piaţa Mică a oraşului Roman. Atunci se numea “Miţa”. Lumea se aşeza la rând seara, la ora 21.00, cu sticle de lapte şi borcane de sana. Se stătea la rând până dimineaţa la 6.00, când ajungea laptele. Un alt centru era pe strada Bogdan Dragoş”, afirmă romaşcanca Liliana Enache.

Oamenii îşi pierduseră omenia, domnea “legea junglei”. “Pentru că aveam un nepot mic acasă, am lăsat sacoşa cu sticlele pentru lapte la rând şi când am venit am găsit sticlele aruncate peste gard. Altă dată stăteam la rând la ulei şi cineva mi-a spart o sticlă de ulei pe balonul cumpărat la comandă cu 500 de lei. Am renunţat să mai stau la coadă, am plecat acasă”, povesteşte nemţeanca Elena Apopei.

Şi pentru ouă se stătea la cozi. “Se dădeau numai 10 ouă. Nu-ţi dădea pungă, nu-ţi dădea nimic. Când ieşeam de la serviciu mă aşezam la rând şi cumpăram ouăle, pe care le duceam acasă în căciulă”, îşi aminteşte romaşcanca Maria Cornea.

Toţi “tovarăşii” erau puşi să folosească un limbaj de lemn, orice abatere era considerată infracţiune. “Lumea evita să-i vorbească pe ceilalţi de rău, chiar dacă avea motive. Ne temeam să nu ne pierdem locul de muncă”, explică nemţeanca Mărioara Ifrim.

Aparatura modernă şi mijloacele de transport erau un lux. Salariaţii bine văzuţi puteau ajunge la ele prin contracte. “Salariile erau de 1000 de lei pentru funcţionari. Nu ne permiteam să luăm cu banii jos, dar pentru că eram “curaţi” ni s-a permis să facem rate. Aşa ne-am cumpărat hainele şi mobila din casă”, adaugă Mărioara Ifrim.

Competitia cea mai mare era pentru apartamente, să trăieşti la bloc ajunsese o realizare. “După ce m-am măritat stăteam la soacra mea. Vecinii îmi trăgeau de limbă fetiţa să ştie ce se discută în casă şi dacă ni s-a dat casă”, spune Elena Apopei.

De 1 mai se sărbătorea “Ziua Muncii”. Toată lumea era obligată să iasă la defilare. „1 mai era o sărbătoare impusă, organizată până la cel mai mic detaliu şi care celebra crearea <<omului nou>>. De fiecare dată îţi amintea de nenorocirea ţării tale. Oamenii mergeau la toate festivităţile, fără să aibă nici un sentiment. Creau cultul personalităţii pentru a-şi face interesele, îşi vindeau prietenii. Era foarte uşor să intri la închisoare. Pentru o frază de critică te aşteptai să vină cineva la uşă să te ia la întrebări. Totuşi încălcările erau multiple şi erau aproape regula. Frica a fost pedagogul avizat al regimului. Nu era datorită faptului că regimul era sever, ci datorită oamenilor care-l susţineau”, conchide scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu.

Mai multe - Piatra Neamţ

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite