Strategii de apărare la Cetatea Neamţ. De ce podul de acces era curbat spre stânga şi ce rol aveau „cursele de şoareci“

Cetatea Neamţ FOTO: Adevărul

Oştenii care apărau fortificaţia de pe Culmea Pleşului foloseau tehnici militare eficiente de apărare. În vara anului 1476, otomanii conduşi de Mahomed al II-lea au asediat cetatea timp de opt zile, fără succes.

Tehnica militară folosită de oştenii Moldovei pentru apărarea Cetăţii Neamţ este un subiect tratat pe larg în lucrarea „Reflecţii istorice privitoare la Cetatea Neamţului. Pagini de istorie militară medievală“ (2009), sub semnătura lui Vitalie Josanu. Autorul, comisar în cadrul IPJ Neamţ (şeful Serviciului patrimoniu cultural din cadrul Poliţiei Neamţ şi doctor în istorie, prezintă în detaliu aspecte inedite ale conflictelor armate din secolele XIV-XV. 

Conform autorului, în secolul XIV, zidurile de piatra ale cetăţilor nu erau direct amenintate, deoarece mortierele şi ghiulele de piatra ajungeau în interiorul fortificaţiei prin efectul de plonjare, „a la volee“, distrugand şi incendiind, în special, acoperişurile construcţiilor din interior. 

„La Cetatea Neamţului, s-au descoperit câteva ghiulele sferice din piatră de dimensiuni variabile, fapt ce poate proba şi aici prezenţa mortierelor. Utilizarea acestora avea, însă, mai mult un efect psihologic asupra inamicului, decât unul fizic, ce putea asigura reuşita asediului“

În lucrarea amintită se precizează că printre puţinele mijloace de pătrundere în incintă se numărau săparea unor tuneluri subterane, sau incendierea părţilor vulnerabile. 

„ (…) O parte dintre atacatori – sub protecţia unui foc viu îndreptat spre apărători – adunau sub ziduri lemne şi alte materiale incendiare, sau să se împingă berbecele până sub zid, sub tirul permanent al asediaţilor, prelungit şi de necesitatea nivelării terenului, pentru deplasarea maşinii de asediu“.

Cetatea, asediată de turci timp de 8 zile 

Autorul susţine că dificultăţile de spargere a zidurilor fortificate, cu ajutorul maşinilor mecanice de izbire, au încurajat continuarea experimentelor în domeniul perfecţionării armelor cu explozie. Acestea aveau avantajul că puteau susţine atacul de la distanţă, mai puţin riscant.

„Oastea Moldovei a cunoscut armele de foc – numite pive, tunuri, puşti, husnite, hacunite, sanete -, încă din timpul lui Alexandru cel Bun obţinându-le de la negustorii genovezi, din Polonia sau de peste munţi, de la Braşov, Sibiu sau Sighişoara, unde existau turnătorii de tunuri şi erau mânuite de meşteşugarii din târguri“, arată Vitalie Josanu.

În lucrarea citată, este amintit episodul asediului turcesc asupra Cetatii Neamt, din vara anului 1476, prin mărturia vistiernicului veneţian Giovanni Maria Angiolello: 

„Facându-se încercarea de a cuceri zisa cetate, s-au aşezat şapte bombarde şi timp de 8 zile s-au străduit a o cuprinde. Două din acele bombarde au plesnit, iar acei care se găseau în cetate n-au vrut să stea de vorbă, toţi se apărau cu tunurile şi nu le păsa de noi”. 

Cronicarul Ion Neculce a completat scenele de luptă de la Cetatea Neamţ cu noi amănunte, dar din interiorul taberei moldoveneşti: 

„Împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului. Şi au suit puştile deasupra unui munte pre despre Moldova. Şi au început a bate Cetatea Neamţului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamţu închis în cetate. Şi văzând că bat cetatea, au dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ştefan-vodă să-l sloboadă de la închisoare, din temniţă, pre dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci, slobozindu-l pre acel neamţu de la închisoare, s-au şi apucat acel neamţu de au îndreptat puscile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte de ave nevoie cetatea. Şi au şi lovit în gura unii pusci turceşti, de au sfărâmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cât şi boldul de la curtea împăratului l-au sfărâmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vîrfu de munte de unde ave cetatea nevoie, ce numai le-au căutat a sa da în laturi de la acel locu”.

Din cele două mărturii, Vitalie Josanu trage mai multe concluzii între care aceea că asediul a vizat faţada de răsărit, şi nu pe cea de nord a cetăţii. 

Vedere spre frontul de est al cetăţii FOTO Florin Jbanca

„Chiar şi în cazul unor tunuri de calibru mediu – adecvate asediului unei cetăţi -, de pe această poziţie se putea asigura baterea Cetăţii Neamţului de la o distanţă care, socotind ochirea în curbă, se încadrează uşor în limita celor 980 de metri. Şi aceasta, fără a lua în considerare posibilitatea ca turcii să-şi fi adus, la asediul din 1476, celebrii monştri, cu care puteau bate la distanţe de peste un kilometru. De altfel, Cronica moldo-germană, contemporană evenimentelor, reţine că apărătorii Neamţului <au tras din castel în tunul cel mare> al sultanului, prin urmare, este vorba şi despre o piesă de mare calibru”.

De ce este curbat podul de la Cetatea Neamţ

Pentru a face faţă asediului cu tunuri, la Cetatea Neamţ s-au făcut o serie de modificari ale arhitecturii fortificate. 

„Fortul rectangular muşatin a suportat cateva modificari adăugându-se o nouă poartă în turnul de nord-est, fiind supraînălţate curtinele şi – în locul dependinţelor din lemn care au existat, probabil, între turnuri – s-au amenajat încăperi din piatră, mai sigure, urme ale boltirilor de cărămidă şi ale paturilor de boltă mai puteau fi <citite> si inainte de recenta restaurare. Tot atunci, se pare, a fost deschisa, in zidul de vest al fortului central, cu acces direct spre exterior, o portiţă de refugiu, cu boltire în arc frânt, de factură gotică. Aceasta – aflată puţin mai sus decât nivelul de călcare din interiorul cetăţii – era blocată, pe interior, de trei bârne, al căror locaş se mai păstrează în miezul zidăriei”.

Cei care vizitează Cetatea Neamţ nu au cum să nu remarce faptul că, spre deosebire de podul scurt şi drept de la Cetatea Sucevei, podul de acces este curbat şi mai lung. Autorul lucrării susţine că a fost intenţia clară de a lungi traseul, fapt care probează experienţa vastă a constructorilor lui Ştefan cel Mare. 

„Astfel, asediatorii care înaintau pe pod erau expuşi, pentru mai mult timp, tirurilor apărătorilor. Totodată, datorită poziţiei sale în raport cu fortificaţia, inamicii erau siliţi să schimbe armele de pe o mână pe alta, cele de apărare, pavezele, pe dreapta, iar cele de atac, pe stânga, devenind practic inofensivi. Din nou, se constată şi aici aplicarea unor principii defensive vechi, înregistrate şi explicate de arhitectul Vitruvius: 

<Trebuie avută foarte mare grijă ca accesul celor care atacă zidurile să nu fie lesnicios (…). Planul trebuie conceput în aşa fel ca drumurile către porţi să nu fie directe, ci pe la stânga lor. Dacă se va face astfel, atunci partea dreaptă a celor ce se apropie, neacoperită de scut, va fi cea mai apropiată de zid> (subl. V. J.)”.

Podul de acees în cetate FOTO: Florin Jbanca

Cursa de şoareci, "surpriza" din faţa porţii  

Pentru atacatorii care reuseau sa parcurga podul, acesta fiind singura cale de acces în cetate, s-au amenajat două „capcane”, numite şi „curse de şoareci”.

„Acestea erau de forma unor gropi zidite în piatră, chiar în spatele pânzei cu bastioane şi mascate de podine balansoare. Mizându-se pe aglomerarea şi panica asediatorilor grăbiţi să intre în focul luptei, capcanele puteau produce un număr considerabil de victime. Nu este exclus ca expresia <calcă peste cadavre> să se datoreze acestor elemente defensive”.

Cursa de şoareci era amplasată chiar în faţa porţii de acces în cetate FOTO Florin Jbanca

Vitalie Josanu mai notează că asediatorii care reuşeau sa evite ploaia de săgeţi, pietre şi gloante ale plăieşilor din cetate, sau „cursele de şobolani”, şi ajungeau sub zidurile cetăţii, aveau parte de alte surprize: 

„<Deasupra capetelor duşmanilor, cărară căldări cu apă clocotită şi cu smoală, cu murdării de om şi cu nisip calcinat fierbinte>. Prin urmare, cucerirea unei cetăţi era o întreprindere destul de dificilă”, concluzionează autorul.