Stânca Dracului şi Piatra Corbiţei. Poveşti captivante ale unor stânci de la poalele Ceahlăului
0Prin zona Neamţului, despre câteva stânci de la poalele Ceahlăului oamenii locului au păstrat şi transmis peste ani, poveşti captivante, între ele fiind cele despre Stânca Dracului şi Piatra Corbiţei.
Sunt formaţiuni impresionante, solitare, care-ţi sar în ochi fie că eşti turist sau călător pe drumurile Neamţului. Unele dintre ele au fost culese şi publicate în diverse volume de scriitori ajunşi pe aici, între ei Alecu Russo, Alexandru Vlahuță sau Dumitru Almaş.
Stânca Piatra Teiului sau Stânca Dracului este situată la coada lacului Izvorul Muntelui, lângă viaductul ce-l traversează. Despre ea s-au ţesut legende, dar dăinuie şi un blestem. Piatra este un bloc de rocă izolat, fiind declarată monument al naturii din anul 1951, cu statut de rezervaţie geologică.
În funcţie de nivelul lacului de acumulare, în unii ani formaţiunea este cuprinsă de ape, trăitorii locului spunând că ar fi blestemată, deoarece destui oameni au murit când încercau să o escaladeze. Între ei a fost şi un învăţător.
De foarte mulţi ani, pentru a alunga spiritele rele, pe vârf a fost montată o mare cruce. Numele de Piatra Teiului ar proveni de la faptul că pe culmea ei crescuse cândva un tei sau de la denumirea comunei unde se află, Poiana Teiului. Una dintre legendele Stâncii Dracului a fost culeasă, în secolul al XIX- lea, din zonă şi apoi publicată de către Alecu Russo.
Se zice că stânca şi-ar schimba locul noaptea, deoarece Necuratul vrea să fugă cu ea şi să o ascundă în adâncurile apelor, pentru a stăpâni lumea, dar nu poate decât s-o mişte câţiva metri. Iată ce scria Russo: „Câteodată, în nopţile urâte, diavolul se aşează iar pe stânca de sus. Atunci, ca la o vrajă, toate tac şi toate focurile se sting...“.
Altă poveste este prezentată de Alexandru Vlahuţă în „România pitorească“.
Muntenii locului spunea că Satana, supărat pe auriul Bistriţei, a vrut să o zăgăzuiască pentru totdeauna. A luat o stâncă din Ceahlău, dar a fost surprins de cântatul cocoşilor, abandonând-o în locul une-i acum.
Legenda aflată de Russo arată că piatra a apărut după un pariu dintre diavol şi Dumnezeu, dracul lăudându-se că va fura o stâncă din vârful Ceahlăui, pentru a deveni stăpân peste oameni: „Un zgomot grozav se auzi şi umbra zvâcni în picioare. Diavolul (căci el era), îşi desfăcu aripile, ridică dintr-o clătinătură stânca şi pluti o clipă deasupra Ceahlăului. Se îndreptă spre valea Bistriţei – când o chemare ascuţită sună în văi. Era cântecul de veghe al cucoşului şi pentru că noaptea e a diavolului numai decuseară până la cântători, pierzând puterile, diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele şi stânca căzu greu“.
O poveste din vremea năvălirilor tătare
Piatra Corbului, sau Piatra Corbiţei, este situată la vreo 2 kilometri de oraşul Bicaz, pe partea dreaptă a drumului naţional ce duce spre Cheile Bicazului. Se spune că în vremuri trecute a ajuns aici un român de prin Ardeal, de pe la Borsec, însoţit de fata lui, căreia localnicii i-au zis Corbiţa.
Şi tot Alecu Russo avea să istorisească cum a aflat, de la o călăuză, despre această legendă tristă: „Pribeagul avea o fată, căreia bistriţenii îi daseră numele de Corbiţa. Ce fată! Ce bujor de copilă! Cică era sprintenă ca o căprioară! Cică guriţa ei era un fagur de miere, cică ochii ei străluceau ca focurile, ce le aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor. Mulţi flăcăi umblau să-i vâneze dragostea; dar din toţi numai unul, un plăieş cu pletele lungi şi cu chipul de făt-frumos, avu norocul să cadă drag“.
Părinţii tinerilor au convenit ca tinerii să se logodească, dar vremurile le-au fost potrivnice. Pe atunci, Moldova era ţinta unor dese năvăliri tătare, în urma lor rămânând numai cenuşă şi sânge. Într-o zi, o ceată de păgâni, care mâncau carne de cal şi beau lapte de iapă, au pătruns în munţii Neamţului, ajungând până în valea Bicazului, prădând, arzând, ucigând tot ce era în calea lor.
Părintele fetei şi logodnicul au fost omorâţi, dar tânăra a reuşit să scape, fugind printre copaci spre Piatra Corbiței, către pisc. Era urmărită ca o ciută hăituită de lupi, tătarii auzind şi ei de frumuseţea tinerei, planul lor fiind să o prindă şi s-o ducă plocon hanului de la Bugeac. Înspăimântată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă spre culme, ajungând pe marginea ei.
A îngenunchiat şi s-a rugat Domnului să o ajute, dar zadarnică îi fu rugămintea. Mâinile unui tătar erau gata să o cuprindă, dar fata s-a ridicat în picioare, „cu părul despletit de vânt, cu ochii aprinşi, cu faţa albă, ca un crin“ se aruncă în prăpastie. Trupul ei se cufundă în apa Bicazului, zdrobindu-se de bolovani. Apoi, tătarii au fost ucişi chiar pe acea stâncă de o ceată de plăieşi.
„De atuncea locul acesta se numeşte Stânca Corbului! În zilele de sărbători, pe când fragii sunt copţi, fetele de prin cotunele (cătune - n.red.) învecinate se adună pe piscul stâncii şi cântă doina Corbiţei; iar în nopţile luminoase ale primăverii păstorii zăresc adese o umbră albă clătinându-se pe vârful stâncii şi apoi lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului“, scia Alecu Russo.
Se încarcă comentariile...
