Cuminţenia Pământului - „O momâe cioplită'n piatră“. Critici istorice celebre aduse capodoperei lui Brâncuşi
0
Sculpturile lui Constantin Brâncuşi nu au avut parte dintotdeauna de aprecieri pozitive. În primii ani ai creaţiei, „Cuminţenia pământului“ a fost neînţeleasă de criticii de artă şi însuşi sculptorul român a fost ţinta unor remarci
„Cuminţenia pământului“, opera realizată de Constantin Brâncuşi în anul 1907, este considerată emblema „primelor sculpturi moderne din lume” şi, alături de „Sărutul” şi „Rugăciunea”, marchează cea mai apreciată perioadă de creaţie a artistului.
„Cuminţenia pământului... A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul... Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită... Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului - care îi oferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!”, îşi caracteriza Brâncuşi opera.
Opera a avut parte şi de critici în primii ani de la expunerea ei în ochii publicului, aşa cum probleme de interpretare au avut şi alte capodopere ale marelui sculptor român precum „Pasărea Măiastră” sau „Coloana fără sfârşit”.
„Trebuie să (re)amintesc acum, când se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi (1876-1957), câteva dintre avatarurile pe care le-a parcurs şi continuă să le parcurgă opera sa, ca să se ştie/să se
afle că nu e aşa de simplu să exişti ca artist (în timpul vieţii şi după aceea), în lumea modernă şi chiar postmodernă (sic!)”, notează criticul de artă nemţean Emil Nicolae în revista de cultură Conta, în numărul 22 din ianuarie-martie 2016.
Comentarii „rele“ în sensul românesc al termenului
În articolul amintit, este amintit mai întâi contextul în care Brâncuşi a lucrat la „Cuminţenia pământului“.
„Revenit în ţară pentru câteva luni, petrecute mai ales în preajma lui D. Paciurea, artistul desăvârşeşte lucrarea ce va fi expusă în 1910 – la insistenţa soţilor Fritz şi Cecilia Storck, care au avut de luptat cu opiniile adverse – în Expoziţia Societăţii Tinerimea Artistică (nr. 245 din catalog). Comentariile au fost destule, deseori <rele>, în sensul românesc al termenului!“, spune E. Nicolae.
Pentru a exemplifica, se face trimitere la un articol publicat de Alexandru Vlahuţă în ziarul Universul din 1910, în care scriitorul analizează sculptura, dar se hazardează să-i dea şi câteva sfaturi lui Brâncuşi.
„Or mi s-a părut ciudat că tocmai Alexandru Vlahuţă - exponentul epigonismului eminescian şi referinţa predilectă a sămănătoriştilor - a făcut un neaşteptat efort de înţelegere (care nu i-a reuşit până la capăt, dar asta e altceva şi explicabil pentru veşnicul îndrăgostit de N. Grigorescu)“
Emil Nicolae reproduce apoi articolul respective, apărut iniţial în ziarul Universul nr. 336, din 7.12.1910 şi, ulterior, în volumul Dreptate (Ed. Institutului de Arte Grafice Flacăra, Bucureşti, 1914).
„O momâe cioplită'n piatră“
Alăturat puteţi parcurge articolul publicat de Alexandru Vlahuţă, păstrând ortografia autorului, aşa cum a apărut în ziarul Univesrul din decembrie 1910.
„Cuminţenia Pământului - Aşa se chema sculptura pe care a trimes-o d-l C. Brâncuş la expoziţia de primăvară a Tinerimii Artistice. – O momâe cioplită'n piatră, care-ar închipui o femee goală, ce şade, cu adevărat foarte cuminte, în capu' oaselor, cu genunchii şi braţele zgriburit strânse, în atitudinea unei fiinţi pătrunse de frig – de frigul veşniciei, probabil – cu ochii mici, deabia crestaţi pe-o figură turtită, asimetrică, modelată c'o sugestivă naivitate de primitiv, ochi care nu privesc înainte, ci îndărătul lor, în tainicul infinit dinlăuntru. Ai zice o divinitate ciudată, găsită sub dărâmăturile unei pagode. Într'un muzeu arheologic, cu alte chipuri de felul acesta, ar fi deacolo – o bucată de piatră cioplită, de-acum patru mii de ani, pe lângă care ai putea să treci foarte bine, fără s'o deosebeşti de celelalte. Şi cu toate astea, e un artist modern, care şi-a întrupat un gând al lui în bucata aceasta de piatră.
Nu cunosc personal pe d-l Brâncuş. Am auzit că e un tânăr de o inteligenţă aleasă, care ştie să se exprime şi în cuvinte tot aşa de plastic şi de mişcător ca şi'n piatră. Am mai auzit că e fiu de ţăran, că, după ce-a văzut că nu mai are ce'nvăţa la noi, a plecat pe jos la Paris, c'a făcut drumul acesta în vreo patru luni, şi că, în sfârşit, ajungând acolo, a trebuit să treacă prin multe şi cumplite greutăţi până să-şi înfiripeze un adăpost unde să poată lucra. Am auzit iarăş, că e un om hotărât şi mândru, că n'a vrut şi nu vrea să primească ajutorul nimăruia, că el înţelege să-şi desfunde calea singur, şi să-şi treacă viaţa ca un viteaz, în luptă aprigă, între biruinţă şi moarte.
– Acum îşi are la Paris atelierul lui, un cerc de admiratori, pe cari nici nu i-a căutat, nici nu-i cultivă, şi, ceea ce-i mai preţios decât toate, simpatia marelui Rodin. De-acolo, din atelierul acela de visuri îndrăzneţe şi de muncă robustă, ne-a trimes, pentru expoziţia de primăvară, „Cuminţenia Pământului“, iar, de acum în urmă, pentru cea de toamnă, „Un fragment de capitel“, care-ar închipui o îmbrăţişare dincolo de moarte, în lumea cea fără de timp. Simplitatea voită din cea dintâi lucrare, apare în aceasta şi mai voită, rămâind totuş, ceva misterios şi sugestiv în îmbrăţişarea aceea pentru veşnicie a două îngânări de făpturi omeneşti, ceva ca o şoaptă nedesluşită ce par'că vine dintr'o poveste.
- Ai văzut ce-a trimes Brâncuş? - O sperietoare de vrăbii... - De ce-au primit-o? - Ca să-l compromită.
Apreţieri din astea se vânturau în faţa operei nepăsătoare, care, poate tocmai din cauza prea marii ei simplităţi, nu era înţeleasă. Dar artistul pare a se sinchisi de vorbele noastre tot aşa de puţin ca şi „Cuminţenia Pământului“.
S'ar putea esplica, întru câtva, cum s'a făcut că tânărul acesta, fecior de ţăran, a rupt, în arta lui, orice legătură cu noi. A suferit prea mult în mijlocul nostru, şi, înăsprit de nevoi, simţindu-se din ce în ce mai străin între ai lui, a pornit, singur, în căutarea unei alte lumi. Şi s'a dus, fără să se mai uite îndărăt, - s'a dus, ca'n basme, pân'a dat de... „Împărăţia de Piatră“ a vechilor Asirieni. Acolo, cu puterea lui cea năzdrăvană, suflând viaţă pietrelor şi trezind din somn fiinţi ce dormiau de mii de ani, şi le-a făcut prietene, ş'a rămas cu ele. Şi eată că ne trimete vorbă de-acolo, prin „Cuminţenia Pământului“, sau prin vr'un „Fragment de capitel“, că el s'a despărţit de noi, de lumea şi de vremea noastră pentru totdeauna.
Tristă veste ne trimete. Tristă pentru noi mai cu deosebire, - căci ne doare să aflăm că acestui suflet ales, acestui nobil artist, ridicat din mijlocul nostru, nu-i mai vorbeşte nimic din câte ni-s dragi nouă şi le înţelegem, din câte-au făcut farmecul copilăriei lui, că nimic din ce-i al nostru şi al lui nu-l
mai atrage.
Un „primitivism“ în toată puterea cuvântului. - Ciudat lucru. Din mijlocul Parisului, din atelierul lui Rodin, unde-ai stat printre cei mai aproape de adevăr, printre cei mai iniţiaţi în tainele artei de-a întrupa viaţa în forme neperitoare, să te strămuţi de-odată într'o ţară aşa de depărtată şi de străină inimii tale, neamului tău, vremii tale, şi să începi acolo a face sculptură cum o făceau oamenii de-atunci, cari nu se pricepeau s'o facă altfel, - să cauţi adecă tu, om al veacului al douăzecilea, să concepi şi să înfăţişezi frumosul întocmai cum îl concepeau şi se străduiau să-l îngăimeze în piatră, cu patru mii de ani în urmă, naivii cioplitori de idoli din câmpiile Tibrului - nu e acesta un straniu mod de a te căuta pe tine? Căci am deplina convingere că d-l Brâncuş nu s'a dus acolo unde s'a dus, decât pentru a-şi căuta patria personalităţii sale.
Da, domnule Brâncuş, te cred absolut sincer, şi de aceea îţi şi scriu rândurile acestea - în speranţa că totuş te vor putea găsi. Îţi scriu pentru a-ţi spune: că, din moment ce ai o personalitate - şi d-ta o ai - o poţi duce şi
cultiva pretutindeni, dar mai vârtos şi nemăsurat mai prielnic în lumea şi'n cadrul vremii în care trăieşti:
Aceasta e patria reală a talentului pe care ţi la încredinţat Dumnezeu, - numai aceasta; va creşte el şi aiurea, dar culmea puterii de desvoltare şi de fecunditate nu poate s'o atingă decât în brazda în care-a răsărit;
că, oricât ai cerca, tu om în toată firea, să-ţi însuşeşti felul de a vorbi al copilăriei, nu vei ajunge decât la o gângăvire, niciodată la rostirea dreaptă şi întreagă a sufletului tău;
că în desenul îngăimat sau în omul de zăpadă pe care-l face copilul este farmecul acelei naivităţi curate care e însăşi natura, şi pe care tu, pictor sau sculptor, conştient de darul tău şi de secretele artei tale, nu poţi
s'o ai, şi nu trebuie s'o cauţi;
că opera de artă este un produs natural, şi de câte ori vei umbla s'o plăzmueşti pe căi artificiale, nu vei obţine decât lucru artificial, articol de imitaţie, care, oricât de bine făcut şi de bătător la ochi ar fi, este şi rămâne o imitaţie;
că artistul e solul unui neam şi al unei vremi hotărâte, din care nu se poate desface, fără a-şi pierde darul, puterea divină de a crea viaţă;
că tu, care te-ai ridicat din mijlocul nostru, sânge din sângele nostru, oricât te-ai crede de liber în gândurile şi'n faptele tale, să ştii că eşti legat de noi prin rădăcinile adânci ale vieţii tale, şi să ştii că partea cea mai bună a sufletului tău nouă ne-o datoreşti, pentrucă dela noi o ai.
Eşti un glas al nostru, şi prin tine cerem să vorbim Eternităţii.
Alexandru Vlahuţă“
„Oricâte lucruri am avea să-i reproşăm lui Al. Vlahuţă, astăzi (ceea ce-i o tâmpenie, în orice caz, pentru că nu a făcut nimic din rea credinţă şi nu are vreo vină că proletcultiştii i-au manipulat în mod pervers poemul <1907>), în privinţa lui C. Brâncuşi s-a situat deasupra înţelegerii multor contemporani. Că există limite în comentariul său, că i-au lipsit subtilităţile criticii moderne, că s-a hazardat în oferirea de sfaturi inutile, că a rămas adeptul autohtonismului etc., e adevărat. Dar a simţit Opera şi a intuit geniul“, apreciază criticul Emil Nicolae.
Se încarcă comentariile...
