Cine este vizionarul proiectant al barajului de la Bicaz: „Este ca şi copilul meu“. Secretele imensei construcţii

Dimitrie Leonida a terminat studiile tehnice ]n Germania. FOTO: daciccool.ro

Dimitrie Leonida, renumitul inginer şcolit în Germania, dorea să realizeze binecunoscutul baraj de la Bicaz în perioada interbelică, însă a fost catalogat drept un visător care nu trăieşte cu picioarele pe pământ.

„Bicazul este ca şi copilul meu. El s-a născut în 1908. Forma, obiectul lucrării mele de diplomă la Şcoala Politehnică din Charlottemburg. Atunci am fixat şi locul unde se află astăzi barajul, locul unde s-a construct tunelul de aducţiune şi clădirea hidrocentralei. Pentru mine, lucrarea reprezintă ani de muncă, de cercetări şi studii şi o luptă uneori dramatică pentru înfăptuirea ei. Lucrarea aceasta putea fi realizată încă din 1927-1928, dar s-au pus toate piedicile inimaginabile ca să nu se înfăptuiască. Eram numit visător, un om care nu trăieşte cu picioarele pe pământ“. 

Acestea sunt câteva din cuvintele spuse pe 30 decembrie 1960 de către Dimitrie Leonida la festivitatea de inaugurare a hidrocentralei Stejaru, adică a tot ce a presupus construcţia barajului de la Bicaz şi producerea din apele Bistriţei a „luminii“. 

Revenind la lucrarea de diplomă obţinută la universitatea de lângă Berlin de către inginerul născut la Fălticeni, pe 23 mai 1883, ea era revoluţionară deoarece presupunea o construcţie uriaşă din beton, care la acele vremuri părea utopică. 

Hidrocentralele nu erau o necunoscută, prima din lume fiind inaugurată în 1869, la Lancey, în Franta, a doua în 1870, în Cragside, Marea Britanie, iar a treia şi prima de pe teritoriul actual al României la Caransebes, în 1885. 

Ideea lui Dimitrie Leonida a fost preluată de regimul instaurat după 1945, odată cu apariţia planurilor de electrificare a ţării şi aşa a apărut uriaşul şantier de la Bicaz, la care au lucrat zeci de mii de persoane, inclusiv deţinuţi politic. 

Lucrările au început în 1950 şi s-au terminat peste zece ani, apărând barajul, care şi astăzi este cel mai mare de pe râurile interioare ale României şi hidrocentrala de la Stejaru, la 14 kilometri de baraj, apa ajungând la turbine printr-un uriaş tunel săpat în munte. 

„Numai în zilele noastre proiectul meu a putut deveni realitate. Ca vechi profesor trebuie să dau o notă muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor constructori care au înfăptuit hidrocentrala. Calificativul nu

poate fi decât unul singur, pe care-l dau din toată inima: «Magna Cum Laudae», sau pe româneşte cea mai mare distincţie. Este nota pe care am obţinut-o şi pe diploma din 1908. (...) Le sunt recunoscător tuturor celor care au apreciat munca şi strădania mea şi mi-au făcut bucuria ca la vârsta de aproape 80 ani să văd cu ochii mei înfăptuirea gândurilor mele“, mai spunea Leonida pe 30 ianuarie 1960, care avea să mai trăiască 5 ani.

„Nu ne-au ales după vreun criteriu politic, nu se uitau decât la ce ştiai“

Lucrările la baraj au început în anul 1950. FOTO: Dan Sofronia

Colosul de beton a însemnat atunci construirea a ceva fără egal în ţară, barajul de greutate de la Bicaz, dar a însemnat şi altceva pentru România: s-au pus bazele unei şcoli neexistente până atunci, cea a hidroenergeticienilor. 

Odată terminate lucrările aici, mii de şantierişti, unii împreună cu familiile, au „colindat“ ţara la salba de microhidroncentrale de pe Bistriţa, în judeţele Neamţ şi Bacău, la Vidraru, la Siriu, la Porţile de Fier, Stânca - Costeşti, pe Olt sau Lotru. 

Despre ce a reprezentat Bicazul pentru generaţia lor îşi amintea cu ani în urmă profesorul universitar doctor George Alexandu Diacon, născut în 1924 la Cernăuţi şi refugiat în România după raptul

Bucovinei din 1940. 

Avea să termine Politehnica Bucureşti, absolvind Construcţii Hidrotehnice cu calificativul „Magna Cum Laudae”, ca şef de promoţie, iar la numai 25 de ani avea să devină cel mai tânăr şef de proiect din România, la barajul din Neamţ. 

„Atunci, calea ferată se sfârşea la Piatra Neamţ. De acolo (la acea vreme gara era situată în

altă parte a oraşului, amplasamentul actual fiind realizat ulterior - n.r.) te urcai într-o căruţă şi mergeai pe drum de ţară, căutai apoi un plutaş de treabă să urci pe Bistriţa sau găseai un cal să străbaţii munţii. Bicazul era un sătuc la întretăiere de drumuri, colbuit, cu o crâşmă mai răsărită. Şansa Bicazului a constat în existenţa unui studiu făcut de profesorul Dimitrie Leonida, studiu important ca gândire largă“, declara profesorul Diacon, pentru Monitorul de Neamţ. 

Ideea barajului de la Bicaz a fost dictată şi de o necesitate stringentă - era nevoie de electricitate şi locuri de muncă pentru oamenii care-şi reveneau greu după război şi marea foamete care a bântuit România în 1947. 

Şi iată ce mai rememora profesorul universitar despre începuturile hidroenergeticii la Bicaz: 

„Până-n ziua de azi mă întreb ce fel de încredere trebuie să fi avut oamenii aceia în noi, nişte băieţi de 25 de ani, să ne pună să facem ceva ce nu se ştia cum se face în România. Nu ne-au ales după vreun criteriu politic, nu conta că eram sau nu membri de partid, nu se uitau decât la ce ştiai. Iar noi aveam capetele pline de proiecte“.

Un colos realizat cu peste 1.625.000 metri cubi de beton

Barajul de la Bicaz este cel mai mare de pe râurile interioare ale României. FOTO: viziteazaneamt.ro

Cât a studiat în Germania, Dimitrie Leonida a fost impresionat de exponatele aflate la Muzeul Tehnic de la München şi cele de la Muzeul Transporturilor din Berlin şi acelaşi timp mândru că printre ele se aflau şi unele româneşti. 

Astfel, la primul muzeu descoperea Moara românească cu făcaie, străbunica turbinelor de apă Pelton, iar la al doilea un obiect de mare însemnătate tehnică - un vagonet de mină, construit din lemn, prevăzut cu ac (macaz), arătându-se că „invenţia acului de cale ferată a fost făcută pe la anul 1600, de muncitorii valahi de la minele de aur din Munţii Apuseni“. 

Revenind la barajul de la Bicaz, chiar dacă a fost construit în anii 1950, este extrem de sigur, fiind unul de „greutate“, rezistând presiunii apei prim masa eneormă. Numai fundaţia are circa 40 de metri lăţime şi este turnată în stâncă. 

Specialiştii susţin că nici seisme de peste 8 grade pe scara Richter, cam imposibile în ţară, nu-l „mişcă“, ar putea apărea fisuri sau scurgeri, dar atât, doar efectul unei bombe atomice putând aduce

mari avarii. Un alt „secret“ al colosului este cel al materialului folosit. Betonul e unul de tip special, care la contactul cu apa se impermeabilizează. 

Iată şi alte date despre muntele de beton. Barajul este unul de greutate, înalt de 127 metri, lăţimea la bază fiind aproximativ cît înălţimea. Volumul de beton turnat depăşeşte 1.625.000 metri cubi, iar la temelie au fost excavaţi 1.312.000 metri cubi de stâncă. Barajul nu este unul monobloc, ci este format din 30 de ploturi (blocuri) separate. 

Volumul acumulării e de 1.230.000 metri cubi, lacul are o lungime de 35 de kilometri şi o lăţime maximă de 2 kilometri. Lacul de acumulare este cel mai mare de pe râurile interioare ale României, ocupând o suprafaţă de 3.300 hectare. 

A fost gândit ca un lac cu folosinţe complexe: irigarea împreună cu Siretul a 300.000 ha de teren arabil, atenuarea viiturilor de pe Bistriţa, alimentarea cu apă a complexelor industriale de pe Valea Bistriţei

până la Piatra Neamţ şi Bacău, pentru dezvoltarea turismului şi a exploatărilor forestiere. 

Construcţia lui a durat 10 ani, între 1950 şi 1960. Vanele barajului s-au închis (pentru a forma acumularea) şi au  oprit definitiv cursul de până atunci al Bistriţei pe 1 iulie 1960, producţia de energie electrică începând la 1 ocombrie aleaşi an. 

Odată cu apariţia barajului lua sfârşit şi o ocupaţie cu tradiţie în zonă, plutăritul.