Cum îi schingiuia torţionarul Tilici pe deţinuţii din Penitenciarul Oradea: „Sângele a început să ţâşnească. Mi-am pus laţul în jurul gâtului“

În timp ce deţinuţii mureau de foame, Neculai Tilici, comandantul Penitenciarului Oradea creştea zeci de porci pe care îi tăia sub privirile înfometate ale oamenilor din spatele gratiilor. Mărturiile celor care au supravieţuit regimului impus de torţionar sunt cutremurătoare.

Potrivit Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, la Oradea, din raţiile prevăzute pentru deţinuţi Tilici îşi creştea şi întreţinea câţiva porci pentru nevoile lui şi ale familiei. Mai mult, obişnuia să-şi taie porcii în incinta penitenciarului, folosindu-i pe deţinuţi sau pe subordonaţi.

„Insultele grosonale, regimul alimentar sinonim cu distrofia, lipsa îngrijirii medicale, tratamentul inuman general (expunere la frig, duşuri cu apă rece în plină iarnă), toate erau păstorite cu sadism la Penitenciarul Oradea de către căpitanul Neculai Tilici”, arată IICCMER în biografia lui Tilici. Drept dovadă la toate abuzirile lui Tilici stau mărturiile orădenilor sau bihorenilor care au stat închişi în aceea perioadă în Penitenciarul Oradea.

Cuştile orădene

Experienţa penitenciarului orădean a reprezentat un capitol funest, foştii locatari ai cuştilor orădene, considerând că la Aiud „tot era de o mie de ori mai bine decât la penitenciarul Oradea”, în condiţiile în care nici la Aiud „nu am fost scoşi la aer şi am trǎit în condiţii deosebit de inconfortabile. Dormeam pe duşumeaua care era de lemn şi nu de ciment. Nu se putea dormi pe spate din lipsǎ de spaţiu. Şi dacǎ voiai sǎ te întorci pe cealaltǎ parte, trebuia ca toţi din acel rând sǎ se întoarcǎ”, sunt câteva dintre mărturiile celor care au supravieţui închisorii din Oradea.

Nici măcar Piteştiul, nu s-a ridicat la nivelul condiţiilor animalice găsite la Oradea.

Comparând Oradea cu Piteştiul, George Sarry, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru înaltă trădare, a fost apoi judecat şi pentru ajutorul dat evadaţilor de la Cavnic, remarcă că la Piteşti în celulă sunt “cel puţin şase … cu paturi, saltele, chiar şi perne. Mare diferenţǎ faţǎ de Oradea, unde eram câte unul singur în celulǎ, fǎrǎ cǎldurǎ şi unde intra frigul prin fereastra fǎrǎ geamuri”. Chiar şi cele “şapte zile de beci”, camera de pedeapsă, i se păreau mai uşor de îndurat decât condiţiile de la Oradea.

Unul dintre ofiţeri îmi spune: „Aici o să-ţi rămână ciolanele, banditule!“ Au continuat cu înjurături şi la restul de celule. Unul dintre ofiţeri era politrucul închisorii, celălalt era comandantul închisorii (Tilici n.n.), iar al treilea era un ofiţer de la Securitatea Oradea”.

Chinurile la care era supus l-au determinat chiar să-şi ia viaţa.

“Timpul trecea anevoios, iar frigul îl simţeam şi îl înduram tot mai greu, zi de zi percepeam cât eram de slab, iar unii dintre noi nu mai puteau sta pe picioare. Toată ziua eram făcut covrig, în pat, suportând cu mare dificultate regimul de exterminare ce ni se aplica cu râvnă. Îmi treceau prin cap tot felul de idei morbide, chiar şi faptul de a-mi pune capăt zilelor. Luând o sârmă de la scheletul patului, de sub saltea, i-am făcut un nod larg, la un capăt, în aşa fel încât să se poată strânge în jurul gâtului. Dispozitivul terminat l-am agăţat de zăbrelele montate la fereastră, trăgând dedesubt tineta pe care urma să mă urc până la o înălţime oarecare. Cu un ciob de sticlă în mână, m-am urcat pe tinetă, tăindu-mi un vas sangvin de la mâna stângă. Sângele a început să ţâşnească, împroşcând peretele, moment în care mi-am pus laţul în jurul gâtului, împingând tineta cu piciorul. Înainte de a-mi duce la îndeplinire acel gând, am zgâriat pe peretele celulei, cu un vârf de cui, următoarea inscripţie: Nemaiputând îndura regimul de exterminare (Frig şi Foame)” îşi aminteşte George Sarry.

“Mai rău decât fusese la Oradea, nu putea fi!”

Ion Ioanid care realizează în cartea sa autobiografică “Închisoarea noastră cea de toate zilele” una dintre cele mai complexe descrieri ale captivităţii de la Oradea rămâne, după 12 ani de închisori comuniste, la impresia că mai rău ca la Oradea nu putea fi.

“Urma deci să părăsim penitenciarul de la Oradea Mare şi astfel avea să se încheie una din perioadele cele mai negre din anii mei de puşcărie. Faptul că nu ştiam unde ne vor trimite şi ce urma să ne-aştepte, acolo unde vom ajunge, nu ne preocupa. Mai rău decât fusese la Oradea, nu putea fi! Aşa gândeam toţi, chiar şi cei mai sceptici dintre noi”.

Chiar de la intrare, Cicerone Ioniţoiu simte o apăsătoare ameninţare: „Aici închisoarea ne-a primit rece, cu aceeaşi ameninţare la sosire: Aici e Oradea! Nu vă mai merge! Aici e puşcărie!”.

Cu toate că a petrecut aici doar o lună, din iulie 1954 până în 10 august 1954, contactul său cu regimul carceral la care este supus îl face să afirme faptul că comandantul închisorii Oradea Mare, căpitanul Tilici era „tot un zbir securist”.

În lungul său periplu prin zecile de locuri de privaţiune concepute de regimul comunist, Remus Radina s-a oprit şi el la Oradea, unde a ajuns alături de Ioniţoiu în iulie 1954, fiind eliberat pe 29 august acelaşi an.

Întreaga construcţie este masivă cu ziduri groase şi trainice, „cu o grosime de aproape un metru … cu ferestre zăbrelite cu drugi groşi de fier”, îşi aminteşte Ion Ioanid, care ajunge în toamna anului 1953 la Oradea. Acesta oferă în cartea sa de memorii „Închisoarea noastră cea de toate zilele” o frescă a vieţii de zi cu zi a captivităţii petrecute, timp de aproape un an, în una dintre cele mai sinistre închisori din sistemul penitenciar românesc, închisoarea de la Oradea Mare.

Nelipsitul terci

Descrierea minuţioasă oferită, de la arhitectură, la regimul alimentar, sanitar sau condiţiile de igienă, ne permite să reconstituim ce a însemnat în istoria României acest capitol sumbru care s-a remarcat prin înfometare, lipsire de asistenţă medicală, bătăi, umilinţe pe care o minte normală nu le putea imagina, izolare, distrugerea respectului de sine şi, implicit, a voinţei de a mai trăi. Aspectul de clădire părăsită este dat de geamurile cu ochiurile sparte, ca şi tencuiala faţadei căzute. Ajunşi în curtea pavată cu piatră de râu, deţinuţii sunt introduşi la „Secţia politici”.

Orădeanul Cornel Onaca a fost condamnat la 15 de ani muncă silnică pentru „uneltire”. A fost deţinut la Oradea începând cu 20.01.1954.

„În fiecare dimineaţă se aducea nelipsitul terci: o făină de mălai încălzită într-o apă; nu fiartă sau ceva, încălzită acolo, cu ceva. Îţi dădea de un deget sau de două degete. O bucăţică de marmeladă sau cu o cafea d-asta... cafea, o spălătură d-asta, de cafea, neagră. Alternativ. Fără gust, fără miros, fără nimic. La prânz era nelipsitul arpacaş, nedecorticat, în cantităţi insuficiente. Nici nu pot să apreciez dacă aveau ceva calorii, atât era de slabă mâncarea”, îşi aminteşte Cornel Onaca.

Nu a fost niciodată o persoană robustă, aşa că suferea  de foame, de frig, mai ales că Oradea nu a avut încălzire.

“Noi muream de frig şi de foame! Am fost cu bătrâni care nu se puteau ridica. Nu exagerez, oameni în vârstă, de 50-60 de ani; nu se puteau ridica... Încercam să-i ducem cumva... La Oradea ne-o scos câte 10 minute la plimbare, 5 minute maximum, dar nu puteau... Ne forţau, aceştia cădeau pe scări dacă erau la etaj, că am fost şi la etaj. Se prăvăleau la baie... Ne scotea la plimbare în cerc, aşa, câte unul şi se prăbuşeau din cauza neputinţei. Erau loviţi şi bătuţi şi era interzis pe urmă... Să meargă la plimbare şi la baie, asta era un chin!”, povesteşte fostul deţinut.

Munca politică

Un referat de cadre din 1954, întocmit de secţia Cadre a DIP pe numele lui Tilici, arăta că acesta a obţinut în activitatea sa unele rezultate, în special în munca politică, întrebuinţând „metode juste şi principiale”, sprijinind din aproape munca politică, făcând în acelaşi timp educaţia celor din unitate, în timpul în care a fost locţiitor politic.

În referat sunt notate şi mai multe lipsuri ale ofiţerului Tilici, cum ar fi faptul că a întrebuinţat trăsura unităţii la baluri şi nunţi din diferite comune, că timp de o lună a tăiat 50 de porci, iar carnea a fost dată contracost cadrelor din unitate, că a sustras sume de bani pentru popotă, pe care i-a folosit în scopuri personale şi a permis cadrelor de la procuratură să servească masa la popotă. În biografia acestuia se arată că el nu a fost îndepărtat din MAI, ci a fost mutat la altă unitate penitenciară, câteva luni mai târziu.

Mai puteti citi:

Sadicul care a condus Penitenciarul Oradea, Necului Tilici: „Aici o să-ţi rămână ciolanele, banditule!“

Neculai Tilici (87 de ani) s-ar face responsabil, din postura de comandant de penitenciar, de aplicarea unui regim de detenţie care a dus la decesul a cel puţin nouă deţinuţi politici. Născut în comuna Stănueşti/Motoşeni (Bacău), într-o familie de ţărani săraci, Tilici a ajuns la vârsta de doar 25 de ani comandant al Penitenciarului Oradea.