Top 5 scriitori străini citiţi de români: „Pe primul loc e Salinger. Urmează Fowles, Rushdie, Murakami şi Eco“

0
0
Silviu Lupescu. FOTO: MEDIAFAX
Silviu Lupescu. FOTO: MEDIAFAX

La 20 de ani de la apariţia Editurii Polirom, Silviu Lupescu, directorul general, povesteşte despre începuturi, despre realizări, speranţe şi dezamăgiri, oameni şi cărţi.

Pe piaţa de carte din România, Editura Polirom condusă şi gândită ca proiect de Silviu Lupescu, are una dintre cele mai citite colecţii de literatură, „Biblioteca Polirom“.  De asemenea, colecţii de specialitate ca „Document“, „Collegium“, „Sociologie. Antropologie“, „Gymnasium“ oferă de ani întregi, celor care studiază, noutăţile şi titlurile de interes din domeniu. La 20 de ani de existenţă pe piaţa de carte din România, Editura Polirom reuşeşte să îi publice atât pe unii dintre cei mai de succes scriitori din toate timpurile, cât şi pe cei care vin din urmă şi se bucură de recunoaştere în timpul vieţii. În topul autorilor preferaţi de cititori din „Biblioteca Polirom“, pe primul loc se află J.D. Salinger, urmat de John Fowles, Salman Rushdie, Haruki Murakami şi Umberto Eco. Probabil că şi „Lolita“ lui Vladimir Nabokov ar trebui inclusă în top, spune Silviu Lupescu.

Weekend Adevărul“: După 20 de ani de Polirom, care este cel mai insistent flashback pe care îl aveţi?

Silviu Lupescu: Poate că nu e cel mai insistent, dar îmi amintesc adesea de prima participare la Târgul de Carte de la Frankfurt. Eram întâia oară în Occident şi aveam doar biletul de avion, crezând că acolo e ca la noi – intri într-un hotel şi te cazezi pe loc. Norocul meu a fost că în avion era şi un redactor – coincidenţă: scria la „Adevărul“, Constantin Coroiu, cu care am partajat camera lui de hotel. Eu am dormit pe un pat pliant. Nu pot uita prima impresie când am intrat în târg: clădiri uriaşe, scări rulante, mii de edituri şi milioane de cărţi. Am fost copleşit – pătrunsesem într-un univers pe care nici măcar cu mintea nu mi-l imaginasem. Nu despre zăpăceala mea de-atunci îmi amintesc, ci de cât eram de fascinat. Trăiam de parcă din tot ce mă înconjura iradia spre mine un soi de energie, ceva ce îmi spunea „aşa ar trebui să fie şi la tine acasă“. De câte ori îmi pare că mă părăseşte entuziasmul, că aş face un pas înapoi, ei bine, îmi vin în minte zilele acelea şi simpla lor amintire mă ajută să trec de impas.

„Ne prindea noaptea în editură“

Cum s-a născut visul creării unei edituri şi când aţi simţit că începe să se concretizeze pentru dumneavoastră?

Visurile sunt un soi de răsfrângere a cotidianului. Visezi, de pildă, că vrei să urci pe Everest... Trebuie să te antrenezi, dar şi să-ţi întocmeşti un buget. Polirom a fost mai întâi o banală coală de hârtie pe care am scris ce titluri aş vrea să editez, cât vor costa şi cât s-ar obţine din vânzări, ca editura să poată continua. Ştiu, e banal ce spun, dar asta e. După vreo şase luni, balanţa s-a echilibrat şi abia de atunci încolo am putut să visez.

Ce amintiri legate de începuturi vă sunt cele mai dragi?

În primul rând, îmi amintesc de entuziasmul de atunci. Eram puţini, aveam două, trei calculatoare, un telefon, un fax... şi ne prindea noaptea în editură. Cred că fiecare considera ce făcea ca pe o provocare personală. Şi mai erau cei care ne susţineau, şi nu doar moral. Din păcate, astăzi unii dintre ei nu mai sunt – profesorul Adrian Neculau, de pildă, care ne-a ajutat să edităm cărţi de psihologie, sau regretatul slavist Emil Iordache. Apoi, îmi amintesc de drumurile mele la Cluj şi de biroul lui Adrian Marino, gemând de cărţi. Viziunea lui liberală despre cum ar trebui să fie o editură, una neprovincială cultural, modernă, m-a ajutat enorm. Au fost prietenii din Timişoara, Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi, care sunt şi azi lângă noi. Prima lansare de carte a fost la Bistriţa, apoi la Bucureşti, în grădina de la Grupul de Dialog Social. După un an, aveam deja propuneri cât nu puteam noi publica. Editura avea vizibilitate şi era o alternativă la ce exista pe atunci, adică avea un profil larg. Publica mulţi autori români, nu neapărat „celebrităţi“, în vreme ce alţii erau mai conservatori. Aşa a apărut, de pildă, prima colecţie de studii de gen, coordonată de Mihaela Miroiu – o noutate în peisajul editorial autohton. Eram dinamici şi suficient de inventivi pentru că nu prea aveam ce risca.

Cum aţi descrie oamenii care stau în spatele atâtor colecţii existente pe rafturile librăriilor şi ale bibliotecilor, fie ele publice sau private?

Anatomic: sunt „plămânii“ editurii. Dacă noi, în editură, am fi „inima“ care „pompează“ cărţi, coordonatorii de colecţie sunt cei care „oxigenează“ planurile editoriale – mai ales în cazul colecţiilor specializate.

Aveţi cărţi care v-au marcat în copilărie sau tinereţe şi pe care le-aţi reeditat la Polirom?

Cu siguranţă. Au fost ani la rând când editorii au recuperat ceea ce nu s-a putut publica ori fusese cenzurat în comunism. Până şi Dostoievski fusese „cosmetizat”, aşa că a trebuit să refacem traducerile sau să le revizuim pe cele existente. Una din primele cărţi publicate a fost Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, romanul lui Matei Călinescu, interzis după 1975. Dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu ar fi alt exemplu de carte pe care o preţuiam. Erau şi autori pe care cei din generaţia mea nu i-au putut citi decât în franţuzeşte, în cópii xerox de multe ori, pentru că eu nu aveam acces la „fondul secret” din biblioteci – Berdiaev, Soloviov, Mauss… Sunt mulţi…

Întrucât o aniversare ţine mult de subiectiv, mai ales o aniversare de 20 de ani, faceţi-ne un top 5 al scriitorilor publicaţi de Polirom pe care cititorii din România îi preferă.

Chiar l-am făcut acum doi, trei ani. Pe primul loc era Salinger, românii îl preferă pe Salinger. Urmau – dar ordinea nu mi-o mai amintesc – Fowles, Rushdie, Haruki Murakami şi Eco. Probabil că şi „Lolita“ lui Nabokov ar trebui inclusă în top.

Sunt cititorii ataşaţi de clasic sau îi asimilează uşor şi pe scriitorii moderni? Ce spun statisticile, clasamentele celor mai vândute cărţi?

Nu aş trage concluzii pripite. Arta modernă are îndeobşte un public mai redus. Bartók, Enescu – dacă ne referim la muzică – au mai puţini fani decât Vivaldi sau Chopin. Ca editor, nu e uşor să impui un autor modern, îţi trebuie perseverenţă şi răbdare. Am avut recent un caz contrariant: dominicanul Junot Díaz. Romanul lui, considerat de critici ca fiind cel mai bun scris în engleză în acest secol, luând premii importante, în România a trecut aproape neobservat. Aş avea şi contra-exemple, de autori contemporani de succes – Elif Şafak, Makine, Yann Martel... E greu de tras concluzii de aici.

Pirateria de pe piaţa editorială

Aveţi exemple de scriitori pentru care v-aţi luptat mult pentru a-i publica?

Un nume care îmi vine acum în minte este Hemingway. Bogdan Stănescu v-ar putea da şi detalii. A durat cam zece ani ca să-l putem republica în România. A fost şi o problemă legată de moştenitori, dar principalul era că înainte de ’89 fusese publicat fără a fi plătite drepturi de licenţă. Pe româneşte spus, au fost ediţii-pirat. Oricum, plagiatul şi pirateria continuă să distorsioneze peisajul editorial de la noi.

În cei peste 20 de ani de existenţă pe piaţa de carte tipărită, prezenţa căror scriitori în apropierea dumneavoastră v-a marcat iremediabil?

Nu, vă rog, nu mă puneţi să fac deosebiri! Am cunoscut mulţi scriitori, dar nu pot spune că întâlnirile cu ei m-au marcat iremediabil. Cu unii am fost sau sunt prieten, cu alţii am avut afinităţi în comun. Păstrez frumoase amintiri despre orele petrecute cu Adam Michnik, Tony Judt, Gail Kligman – ca să-i menţionez doar pe câţiva din alte spaţii decât cel românesc. Importantă a fost întâlnirea cu Christina Illias-Zarifopol, pentru că a fost o şansă rară pentru mine, ca editor, să public corespondenţa inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle pe care ea a reuşit să o scoată la lumină după mai mult de 100 de ani.

Cu ce carte pe noptieră v-a prins această aniversare?

Cu vreo 50 de cărţi pe birou, cele publicate în luna ianuarie (zâmbeşte). Seara, pe noptieră, stau cărţile de poveşti cu care adoarme nepotul meu.

„Tortul editorial de la noi e de fapt un tortuleţ sărăcăcios“

Care ar fi atuurile unui editor pentru a reuşi să se menţină pe piaţa de carte?

Răspunsul meu la această întrebare a rămas acelaşi: echilibrul pe care editorul îl menţine între misiunea lui de editor şi constrângerile comerciale. E vorba, deci, de raportul dintre valoarea culturală şi cea comercială a cărţilor pe care le publică. Linia de demarcaţie e fragilă şi orice exagerare poate fi dăunătoare. Şi ar mai fi afinitatea editorului cu cartea, disponibilitatea lui de a-şi asuma riscuri, de a urma căi mai puţin bătute, de a surprinde prin ceva nou. Restul sunt reţete cunoscute: pasiune, atenţie la detalii, abnegaţie ş.a.m.d.

Care este atmosfera pe piaţa de carte din România? Cum definiţi concurenţa pe o piaţă de carte cum este cea de la noi?

Concurenţa înseamnă să faci ca felia ta de tort să aibă o cireaşă în plus. Iar tortul editorial de la noi e, de fapt, un tortuleţ, adică e sărăcăcios. Deci nu prea avem pe ce să concurăm – doar pe vreun titlu sau un autor. Sunt suspiciuni de dumping în ce priveşte manualele şcolare – e vorba de aşa-zisele „afaceri cu statul“, asupra cărora nu pot să mă pronunţ. La câtă corupţie e în România – „Ţara Dada“, cum o numea Norman Manea – e posibil orice. Cum ar fi însă viaţa fără concurenţă, una loială? Au fost cazuri când unii încercau să-i desconsidere pe cei din breaslă. Eu, unul, apreciez chiar şi editurile mici, pentru curajul lor. Şi Polirom a fost o editură mică la început şi ştiu cât de dificil e să creşti.

Cum vedeţi viitorul industriei editoriale din România?

Dar cum vedem, oare, viitorul României? Avem noi direcţii, proiecte naţionale? Răspunsul, cred eu, depinde de mulţi factori. În primul rând de învăţământ. Nu pot să nu observ că generaţiile de absolvenţi sunt tot mai aculturale. Că bibliotecile nu mai au fond de carte. Că – excepţiile se exclud – mass-media acordă o atenţie minoră cărţii, în vreme ce orice viol sau cancan sunt amplu mediatizate. Oricum, nu ştiu ca ministerul de resort să aibă viziune. Factorul politic mai curând infestează viaţa culturală şi distruge instituţii, cum s-a întâmplat cu Institutul Cultural Român. În multe domenii ne-am demonstrat deja vocaţia distructivă, industriile culturale ar putea urma oricând la rând. Un alt Oltchim.

Dominaţia literaturii anglo-americane

În prezent, care sunt cele mai mari provocări pe piaţa de carte la nivel mondial şi cum încearcă editura pe care o conduceţi să le facă faţă?

La nivel mondial, nu ştiu mari provocări în afară de criza economică. Consecinţele se resimt şi la noi, consumul de produse culturale reducându-se substanţial. Apoi, mulţi editori se plâng azi de dominaţia literaturii anglo-americane. E o realitate, chiar pentru culturile solide. Noi, în schimb, avem problema „literaturilor mici“. Succesul de care se bucură recent unii autori din ţările arabe sau din Extremul Orient e un semn că se poate face ceva. Morala e să mizăm pe autorii autohtoni. O altă provocare cu „specific românesc“ e legislaţia schimbătoare de la zi la zi. Am văzut un proiect legislativ recent care ia în calcul creşteri de circa 250% pentru timbrul literar. Pentru cititori, ar fi un serios handicap scumpirea cărţilor, şi unul insurmontabil pentru edituri, obligate să vândă cărţi în condiţii de taxare similare băuturilor alcoolice sau produselor din tutun.

Dacă în 2015 aţi fi personajul central al unei campanii care să încurajeze tinerii să citească mai mult, care ar fi mesajul pe care l-aţi transmite?

Victor Eskenasy – a cărui voce mulţi o ascultam la Radio Europa Liberă, iar acum scrie săptămânal în Suplimentul de cultură – repeta mereu o frază de-a lui Hermann Scherchen. Dirijorul german obişnuia să spună: „Muzica nu trebuie explicată, ea trebuie ascultată”. Cu literatura e puţin altfel, deoarece „materia primă” se adresează mult mai direct raţiunii. Spun literatură pentru că, de câte ori vorbim despre carte, lumea se gândeşte în special la literatură. Altminteri, cele mai multe profesii e greu de presupus că le poţi practica fără să fi citit un număr de cărţi. Nu sunt împotriva campaniilor de încurajare a lecturii, dimpotrivă, au fost iniţiative locale demne de respect. Dar cred că primul rol îl are şcoala, cea care ar trebui să-i înveţe pe tineri „cum se ascultă o carte”. Îmi amintesc de profesorul meu de matematică (sic!) din liceu – Traian Cohal – care renunţa uneori să predea şi, în loc să rezolvăm ecuaţii, citeam poezii. Se mai întâmplă azi aşa ceva? Recent, asistam împreună cu un prozator german, originar din România, la un discurs plat, dar afectat ţinut de o profesoară de literatură. Am ieşit din sală amândoi. „Din pricina unor asemenea cadre didactice” – mi-a spus – „se îndepărtează elevii de literatură.” Nu vreau să generalizez, dar poate că şi asta e cauza pentru care în Germania tinerii citesc mai mult şcoala îi apropie de carte. OK, facem campanii de lectură, dar ce facem dacă bibliotecile din foarte multe şcoli au dispărut?

Cât timp aţi stat cel mai mult departe de cărţi? Cum aţi descrie dorul de lectură?

Vreo patru zile, cred. Veneam de la Salon du Livre şi mi-am uitat ochelarii în avion. Până mi-am făcut alţii… a durat. Şi am să mai spun ceva: pentru un editor, pentru redactori, nu mai există dor de lectură. Cititul a devenit un mod de a fi. Dacă e să îmi amintesc de anii adolescenţei, cititul era pentru mine o căutare a sinelui şi a ce se întâmpla în jur. Şi poate o fereastră prin care priveam spre o lume mai puţin cenuşie în care nu îmi închipuiam, pe atunci, că am să ajung să trăiesc.

Succesul depinde de etalon

Publicaţi şi mulţi scriitori români cunoscuţi sau aflaţi la început. Cum aţi descrie scriitorul român de succes al prezentului?

Credeţi că există o reţetă a succesului literar? Succesul depinde de etalonul la care îl raportezi. Succes în vânzări? Succes la critică? Premii literare? Toate sunt relative. Din punct de vedere editorial, cred că scriitorii români de succes sunt cei cu mai multe cărţi publicate în străinătate. Nu e snobism în ce spun. Ştiu cât de atent fac marile edituri selecţia, cât de crâncenă e concurenţa şi cât de dificil e să pătrunzi în alte culturi.

Este sau nu o extravaganţă pentru un director de editură să fie subiectiv atunci când aprobă un plan editorial (mă refer aici la publicarea unor scriitori care nu sunt neapărat comerciali, dar care v-au convins)?

Este şi nu – după caz. Într-o editură mică, cine să decidă dacă nu directorul? În alte cazuri, pentru cartea academică de pildă, sunt reguli. Sunt necesari referenţi şi consultanţi ştiinţifici. Aspectele comerciale sunt importante, fără îndoială, dar există şi alte raţiuni care ţin, să zicem, de strategia editurii. Atunci când sunt argumente şi pro, şi contra, cineva trebuie să decidă totuşi, nu?

Ce temeri legate de viitor aveţi?

Viitorul Poliromului îl va decide... viitorul. Dacă tinerii vor continua să emigreze în masă, aşa cum se întâmplă azi – motivele se cunosc –, s-ar putea întâmpla să rămânem cu tot mai puţini cititori.

Cu ce frază v-ar plăcea să încheiaţi acest interviu?

Cum aş putea să închei altfel dacă nu cu sloganul nostru? „Ne veţi citi şi mâine“. Sună optimist.

CV

Traducător de limba franceză

Numele:  Silviu Lupescu

Data şi locul naşterii: 22 februarie 1953, Iaşi

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

  • Liceul „C. Negruzzi“ Iaşi
  • A absolvit în 1977 Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi“ din Iaşi, Facultatea de Electrotehnică, Secţia Electronică Aplicată.
  • Din anul 1995, este director general al Editurii Polirom.
  • Din anul 2000 este vicepreşedinte al Asociaţiei Editorilor din România şi membru în Consiliul Naţional al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă.
  • A realizat numeroase traduceri din limba franceză, printre care: Apollinaire, „Cele unsprezece mii de vergi“, Editura Institutul European, 1991; Emile Durkheim, „Formele elementare ale vieţii religioase“ (în colaborare), Editura Polirom şi CEU Press, 1995; H. Hubert, M. Mauss, „Teoria generală a magiei“, Editura Polirom, 1996.


Locuieşte în: Iaşi

Acest interviu a fost publicat in "Weekend Adevărul".

Mai puteţi citi:

Polirom, la 20 de ani: 5.500 de titluri si peste 13 milioane de volume tipărite

Iaşi


Ultimele știri
Cele mai citite