Etnograf: „De Paşte, se făceau hore pe tăpşanul din jurul bisericii şi sufletul se simţea mai mulţumit“

Publicat: 24.04.2022 15:06

Ultima actualizare: 02.08.2022 07:33

FOTO Shutterstock

După întreaga perioadă aspră a Postului Mare, satul românesc prindea viaţă şi sărbătorea, la unison, Învierea Domnului. Angela Paveliuc-Olariu povesteşte cu drag şi dor despre însemnătatea Paştelui de odinioară, când oamenii se primeneau şi se bucurau de simbioza tradiţiilor religioase cu cele păgâne.

Angela Paveliuc-Olariu (84 de ani) este doctor în etnografie şi un adevărat ambasador al tradiţiilor românilor de odinioară. A adunat, vreme de şase decenii, informaţii inedite despre una dintre cele mai de preţ bogăţii ale României: tradiţia.

A prezentat, în 1999, la Lisabona, în cadrul unui congres dedicat etnografilor din întreaga lume, odiseea ouălor încondeiate ale gospodinelor din ţara noastră.

Poveştile pe care le-a împărtăşit pentru „Weekend Adevărul“, chiar din apartamentul ei, sunt o călătorie în casele românilor de odinioară, pregătite pentru Învierea Domnului. De asemenea, ea ne dezvăluie istoriile din spatele unora dintre cele mai frumoase tradiţii de Paşte ale românilor, cum ar fi minuţioasa curăţire a gospodăriilor şi migăloasa încondeiere a ouălor.

- „Weekend Adevărul“: Doamna etnograf, vorbim astăzi despre Sărbătorile Pascale ale românilor de odinioară. Cât de important credeţi că este să ne întoarcem, ori de câte ori avem ocazia, în trecut?

Angela Paveliuc-Olariu: Suntem în preajma marii sărbători la Învierii Domnului şi cu această ocazie putem să discutăm tot ce se întâmpla în trecut. Pentru că, din păcate, tradiţiile cu adevărat valoroase – aici spun o constatare făcută pe teren – încep să dispară, iar altele capătă o conotaţie modernă – modernismul acesta neavând uneori nicio valoare. Etnograful uneori poate fi suspectat că insistă prea mult asupra unor lucruri care ţin de tradiţie. Este o modă, în prezent, ca în orice împrejurare, chiar cei care nu sunt de specialitate să folosească prea des cuvântul „tradiţie“, cuvântul „rădăcini“. Uneori, aceste cuvinte sunt folosite fără sens. Dacă nu o demonstrăm, degeaba folosim cuvintele acestea. Când spunem tradiţie vorbim de rădăcini valoroase.

Postul faptelor

- Suntem în Postul Paştelui. Cum simţiţi, an de an, această perioadă, prin prisma a tot ceea ce aţi descoperit în cercetarea dumneavoastră?

Perioada aceasta în care ne aflăm noi este încărcată cu o simbolistică aparte. Sărbători în care omul se simţea întotdeauna foarte aproape de Dumnezeu treptat treptat au ajuns să piardă din această încărcătură religioasă. Au îmbrăcat forme care deranjează omul de specialitate sau care nu sunt înţelese aşa cum trebuie de cei care nu sunt specialişti în domeniul. Perioada în care ne aflăm, altădată căpăta aspectul unui urcuş, aşa îmi spunea o bătrână când făceam o cercetare în Bucovina. Bătrâna folosea termenul de „urcuş“: „Vezi, matale, trebuie să înţelegi că de acum urmează urcuşul. Ai grijă, urcuşul nu este niciodată uşor. Împlică o anume strădanie. O anume trudă. O anume dăruire“. Se referea la faptul că începea Postul Mare şi că acest urcuş ducea la sărbătoarea minunată a Învierii Domnului. Iar pentru a ajunge la această ultimă etapă, trebuia să treci unele etape.

- Aţi amintit de Postul Mare. Ce însemna acest post pentru românii de odinioară?

Sărbătoarea începe cu Postul Mare, cu scopul de a ne primeni şi sufletul, şi din punct de vedere fizic – de a ne apropia de marea sărbătoare către care tindem, urcând toate treptele care ni se cer. Postul, cu toate regulile care erau respectate categoric. Însemnau o preocupare mult mai serios decât reprezintă astăzi. Postim şi noi, dar atunci vedeam, la începutul postului, că femeia se urcă în pod şi coboară cu vasele, străchinele şi lingurile de lemn care erau folosite doar în perioada postului. Deci era o regulă: nu aveai voie să foloseşti în post vasele de gătit care erau folosite în perioada în care se mânca de frupt. În afară de asta, era o grijă nemaipomenită asupra postului cu adevărat perceput aşa cum trebuie: postul faptelor.

Răspunsurile de altădată sunau minunat şi erau aproape la fel de străbătute de un sentiment cu totul deosebit, în aşteptarea sărbătorii Paştelui. Toată lumea ştia că vine postul, dar pe lângă atenţia la ce mănâncă, dădeau o mare importanţă şi faptelor. Îmi spuneau: „Trebuie să fim mai buni, la îngăduitori, mai iertători chiar faţă de cei care ne-au supărat poate mai mult ca altădată“. Altfel, nu avea niciun rost să mergi să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti, încărcat cu un suflet plin de mânie, de supărare la adresa cuiva. Era un cod care trebuia şi era respectat în urcuşul acesta minunat.

Angela Paveliuc-Olariu, etnograf FOTO: Arhiva personală

Sfinţenia rămurelelor de salcie

- Când ne referim la Sărbătorile Pascale nu putem să nu vorbim şi despre Florii.

Eu am aici, pe masă, pusă o rămurică de salcie. Astăzi am fost la Biserică şi am fost foarte bucuroasă că am reuşit să aduc acasă o ramură sfinţită. În această perioadă, legătura celor vii cu cei dispăruţi era mult mai puternică. Cultul moşilor şi strămoşilor se simte mult mai puternic în această sărbătoare. Aşa se face că în sâmbăta dinaintea Floriilor se făceau în multe localităţi praznice, existând acea credinţă că un anume Lăzărică a murit cerând plăcinte. Vedem, iată, acest aspect formidabil între sacru şi profan. În multe perioade ale acestui urcuş vom întâlni acest aspect. Această simbioză a sacrului cu profanul se face la români într-o formă cu totul specială, de aceea niciodată nu deranjează acest amestec al credinţelor religioase cu cele moştenite din păgânism.

- Apoi, era Duminica Floriilor, cu ramurile sale de salcie.

La Biserică, în Duminica Floriilor, comunitatea era nerăbdătoare ca la sfârşitul slujbei preotul să sfinţească ramurile de salcie. Am filmat în 1989 pentru un congres internaţional de la Lisabona sărbătoarea Paştelui la noi în ţară. Cu ocazia aceasta, am parcurs urcuşul despre care povesteam. Am văzut cu câtă sfinţenie se luau aceste rămurele de salcie, într-o tăcere specială, respectuoasă, fără niciun fel de hărmălaie, cum se mai întâmplă astăzi.

Gospodarul lua rămurelele şi când ajungea acasă se ducea la colţul cu icoane, aflat în răsăritul camerei sau, uneori, pe grinda principală a camerei, păstrând cu foarte multă grijă aceste rămurele, pentru că erau folosite în caz de furtuni, în caz de necazuri mari. Când gospodăria respectivă era ameninţată de un fulger, de un trăsnet, se luau aceste rămurele şi se înconjura casa respectivă pentru a îndepărta pericolul. Am văzut cum unii luau câte un mugure din acesta de pe ramurile salciei şi îl înghiţeau în drumul spre casă. Am aflat, mai târziu, că tradiţia spunea că dacă mănânci un mugure de salcie sfinţită nu te mai doare niciodată gâtul. Nu mai ai probleme cu răguşeală, cu răceala.

- Ştim că la Crăciun existau anumite tradiţii care aveau strânsă legătură cu natura. Se întâmpla asta şi în perioada Sărbătorilor Pascale?

Sărbătorile sunt, de cele mai multe ori, în preajma solstiţiilor şi echinocţiilor – lucru deloc întâmplător. Aici intervine grija oamenilor de altădată faţă de soare. Mereu apare aceeaşi dorinţă de a da putere soarelui de pe cer. Un soare puternic înseamnă o garanţie că pământul va rodi, că viaţa va merge mai departe. Deci, o altă caracteristică a acestei perioade este şi cea legată de soare. În multe manifestări ale oamenilor, în preajma Sărbătorilor Pascale, este prezentă şi această grijă faţă de astrul atât de iubit. Omul de la ţară nu spunea „soarele“ spunea „Sfântul Soare“.

„Flăcăii trăgeau clopotele, iar fetele aveau grija ouălelor încondeiate“

- Săptămâna Patimilor. Care sunt semnificaţiile acestei săptămâni atât de importante pentru creştinii ortodocşi?

În subconştientul fiecărui om, era prezentă ideea că este săptămâna în care Domnul Iisus Hristos a fost chinuit pentru iertarea păcatelor noastre, de fapt. De aici şi numele: Săptămâna Patimilor. Această săptămână era întâmpinată cu dorinţa de a respecta un post foarte aspru. Am întâlnit persoane în vârstă care îmi spuneau că au încercat chiar două-trei zile, la începutul postului, să bea doar apă şi să mănânce o singură bucăţică de pâine uscată la sfârşitul zilei. Tocmai în ideea ca postul acesta să fie care o iertare a oamenilor care au greşit şi care greşesc atât de mult, în timp ce Domnul Iisus Hristos pătimea pentru păcatele noastre.

Citește și: Proiectul pentru promovarea Iaşiului, controversat. Istoric: „Moldovean a devenit sinonim cu superficialitate, lene şi dezinteres“

FOTO Arhiva personală a etnografului Angela Paveliuc-Olariu

Odiseea ouălor încondeiate

- Ştiu că fiecare zi din această săptămână este încărcată cu o simbolistică axată tocmai ce această idee.

Aşa este. Eu o să mă opresc la trei zile, la cele mai importante. Joia Mare sau Joia Patimilor. Joia în care la biserică se slujeau cele 12 evanghelii. Întreaga comunitate mergea la biserică. Mai este ceva: încă se mai păstrează această credinţă, care altădată era o regulă: ca ouăle să fie închistrite chiar în Joia Mare. Se spune faptul că aceste ouă închistrite în Joia Mare nu se alterează aşa de uşor. Alegerea ouălor se făcea la mijlocul Postului Mare, când se alegeau cele cu coaja cea mai netedă şi mai rezistentă. Eu am prezentat la Lisabona motivele de pe ouăle de Paşte ale românilor. Străinii au rămas uimiţi de simbolistica acestor motive de pe ouăle încondeiate româneşti, de rafinamentul, profunzimea de simţire şi gândire a femeilor noastre care încondeiază ouăle. Bineînţeles, şi de varietatea motivelor de pe ou.

- Ce v-au spus colegii etnografi din celelalte ţări?

Mi-au spus că nu cred că aceste ouă, cu o aşa frumuseţe, sunt ouă normale care în ziua de Paşte vor fi stricate fără niciun fel de reţinere. Eu am dus un cofraj cu ouă adevărate, încondeiate, ca să le dovedesc că nu sunt aşa cum spuneau: de lemn, de plastic sau de ceramică.

- Se mai respectă această regulă a încondeierii ouălor în Joia Mare?

Da, dar doar în satele mai izolate, unde mai trăiesc bătrânele care se apropie de vatra casei şi în Joia Mare, cu răbdare şi pricepere, încondeiază ouăle. Din păcate, a dispărut din conştiinţa multora ideea că ziua sortită pentru încondeierea ouălor este Joia Mare. Dacă ne referim la slujba religioasă, când se citesc cele 12 evanghelii, putem vorbi din nou de îmbinarea sacrului şi profanul. Fetele necăsătorite luau de acasă un şnur mai gros şi, după fiecare evanghelie citită, făceau câte un nod, până ajungeau la 12. Apoi, puneau acel şnur sub pernă şi trăiau cu certitudinea că în noaptea respectivă îşi vor visa ursitul.

FOTO Arhiva personală a etnografului Angela Paveliuc-Olariu

Vinerea Seacă

- Aş vrea să ne oprim puţin la semnificaţia zilei de vineri, Vinerea Mare.

Da, o zi care era păstrată cu foarte multă grijă. Era Vinerea Seacă, când se spunea că trebuie neapărat să mergi la biserică, unde era prohodul înmormântării Domnului Iisus Hristos. Trebuie neapărat să participe întreaga comunitate. Se spunea că dacă reuşeşti în Vinerea Seacă să ţii post negru, Dumnezeu îţi va ierta multe păcate, dar, mai mult decât atât, îţi va ajuta la tot ceea ce doreşti să realizezi. Îţi va da şi sănătate, te va ajuta să depăşeşti un obstacol mai greu. Ziua de vineri trebuie păzită din multe puncte de vedere. Trebuie vorbă puţină, o rugăciune în plus şi gânduri foarte curate. Pentru că Dumnezeu ne citeşte şi gândurile.

- După această zi de vineri, cu o aşa mare încărcătură, cu ce tradiţii şi obiceiuri venea sâmbăta dinaintea Învierii?

Căpăta şi această zi o conotaţie specială. Era, în primul rând, emoţia gospodinei de a pregăti coşul cu care să meargă la Înviere. Noi îi spunem „coş“, dar în Bucovina există „păscăriţele“ – nişte vase minunate, din lemn, în care se duceau la sfinţit pasca, ouăle încondeiate. Se mai aflau, dosite pe acolo, şi bucăţele de slănină, usturoi, rămurele de busuioc – care, fiind sfinţite în Noaptea Învierii, aveau un rol de ocrotire. Mai era o preocupare: casa trebuie să fie extrem de bine pregătită de sărbătoare, foarte curată. Îmbrăcămintea era importantă, să fie primenită. Curtea casei şi grajul animalelor erau curăţate de gospodarul casei. Era o preocupare deosebită pentru acel eveniment aşteptat de la începutul urcuşului.

Focuri pentru a lumina calea către biserică

Am filmat noaptea Învierii în comuna Fundu Moldovei din Suceava. Mergeau oamenii în costumele lor atât de valoroase. Era întuneric, iar în apropierea Bisericii ardeau nişte focuri care se numeau vigilii – un alt amănunt care a dispărut total. Există un cult al focului. Peste focurile acestea, în jurul cărora stăteau în special tinerii, se vorbea despre minunile înfăptuite de Iisus Hristos. Era ca o datorie. Şi, din când în când, tinerii săreau peste focul acesta care avea şi proprietăţi purificatoare. Aproape de miezul nopţii, doi vânători trăgeau câteva focuri, pentru a anunţa întreaga colectivitate că începe Marea Slujbă a Învierii Domnului.

Îmi amintesc că, într-o atmosferă absolut impresionantă a început slujba, care a durat până dimineaţa. Nu a lipsit nimeni din sat. Acum ne ducem, aprindem lumânarea şi ne întoarcem repede acasă şi ne aşezăm la masă. Lucru care nu este deloc indicat, nu ţine nici de tradiţie, nici de religie. La final, tot într-o linişte care impresiona, cu lumânările aprinse, se întorceau cu toţii acasă. Exista obligaţia ca gospodarul casei să ia păscăriţa şi o ducea şi în grajdul animalelor, unde o lipea de uşa grajdului sau de capul animalelor, pentru ca acestea să fie apărate de boli.

Citește și: Hanul în care petreceau Ion Creangă şi Mihai Eminescu, demolat în mod suspect. „Trei Sarmale”, pus jos cu autorizaţie de reparaţie VIDEO

- Aşa am ajuns în prima zi de Paşte. Începea cu urarea „Hristos a Înviat!“?

Da, sigur. Era ziua în care se mergea din nou la biserică, la a doua Înviere. Flăcăii se întreceau la tras clopotele, ca să rodească cânepa, iar fetele aveau grijă să ia ouă încondeiate de acasă, pe care să le ofere flăcăului care trăgea funia mai cu foc. Era o întâlnire de suflet, sărbătorile prilejuind această comunicare sinceră şi directă. După pregătirea intensă, acum se simţea sufletul mai mulţumit, mai eliberat de nişte gânduri. Aşa se face că a doua zi urma şi mai multă bună dispoziţie. Flăcăii mergeau cu udatul, la prietenele lor. Le invitau să iasă afară din casă şi, în glumă, udau cu apă. Tot în ideea de prosperitate, noroc. Următoarele zile urmau să aibă loc horele în satele româneşti, în special pe tăpşanul din jurul bisericii. Însemna un minunat prilej pentru fetele care trudiseră la cusutul iilor să îşi pună în valorea munca lor.