INTERVIU Actriţa Rodica Mandache: „Cred că aş fi fost repetentă în orice altă meserie”
0
Îndrăgita actriţă Rodica Mandache spune că s-a născut pentru teatru şi că dorinţa de a urma această carieră a ţinut-o secretă până la terminarea liceului, considerând-o ceva „foarte intim“.
Remarcabila actriţă Rodica Mandache (78 de ani) a fost prezentă la Iaşi în perioada 11-15 august, la festivalul Serile Filmului Românesc. A fost un mod de reîntoarcere acasă a actriţei care s-a născut în capitala Moldovei.
În urmă cu şase decenii, elevă fiind la Liceul „Oltea Doamna“, astăzi „Mihai Eminescu“, se plimba cu colegele prin Piaţa Unirii – iar acum, în 2021, în inima Iaşiului, i s-a oferit titlul de Cetăţean de onoare al capitalei Moldovei.
Marea actriţă ne-a povestit despre copilăria trăită la Iaşi, despre perioada studenţiei, primii paşi pe scenă, dar şi despre oamenii speciali din viaţa ei.
„Weekend Adevărul“: Vă aflaţi la Iaşi, în oraşul natal. Cum v-a fost copilăria aici, în capitala Moldovei?
Rodica Mandache: Copilăria mea a fost frumoasă, fericită. Copiii oricum sunt din pornire fericiţi. Habar n-au dacă părinţii lor sunt săraci sau dacă au necazuri. Sau dacă lipsesc anumite lucruri. Oricât de greu era sau tot ce mi se întâmpla – aşa era viaţa. Important era că eu eram fericită.
Aţi copilărit într-o perioadă dificilă pentru România. Simţeaţi atunci neajunsurile?
Cât am fost copil, chiar dacă ştiam că e greu, eram ca un om mare care trebuia să treacă prin nişte griji. Nu o vedeam ca pe o umilinţă. Nu mă plângeam. Cel mai important lucru era că eram ca ceilalţi copii. Ştiam că trebuie să învăţăm, asta era pe primul loc. Eram fericiţi.
Cum v-a primit Iaşul acum?
Sunt recunoscătoare pentru cele trei zile minunate. Pentru soare. Pentru lumea tânără din jurul nostru. E mare noroc să fii într-un loc şi să fie numai chipuri de 17-25 de ani. E un mare noroc pentru mine.
O şcoală-ntreagă îndrăgostită de teatru
Apropo de învăţat. Când vă gândiţi la şcoala pe care aţi urmat-o aici, în Iaşi, ce vă trece prin minte prima dată?
O şcoală academică, se chema „Oltea Doamna“. Era un liceu de fete, un liceu frumos. Eram mândră că eram acolo. În ziua de astăzi am exact acelaşi sentiment pentru această şcoală. Ştiu că nu se mai numeşte aşa...
Povesteaţi într-un alt interviu că toate colegele din clasa dumneavoastră erau atrase de teatru. V-aţi îndrumat unele pe celelalte?
Toată clasa ar fi vrut să facă Teatru. Erau îndrăgostite de teatru, de film. Era o fascinaţie care pe vremea aceea era foarte fierbinte. Faptul că am făcut numai eu mă face aşa, într-un fel, exponentul lor. Nu cred că recitam ceva în timpul şcolii. Ţineam asta ca pe un mare secret, nu voiam să se ştie. Era ceva intim, era ceva al meu.
Deci ştiaţi încă de atunci că veţi face Teatru. Sau aţi avut vreodată dorinţa de a face altceva?
La asta m-am gândit de la începutul începutului. Nici nu cred că m-am gândit – eram sigură că o să fac asta. Cred că aş fi fost repetentă în orice altă meserie. În 1989, când lumea se schimba, am spus că dacă nu o să aibă nimeni nevoie de mine, atunci o să spăl scări. A fost un semnal de alarmă intim pentru mine. După aceea, am început să scriu. Am scris la ziare, am lucrat la reviste, am lucrat la televiziuni. Am învăţat alte meserii, dar apropiate de teatru. Am muncit din greu să mai fac şi altceva.
Rodica Mandache FOTO Arhiva personală
Cu teatrul, la Bucureşti, de o veşnicie
Şi când aţi făcut primii paşi în direcţia aceasta?
Exact când am terminat liceul. Atunci am început să învăţ repertoriul care îmi trebuia la facultate. Şi am plecat la Bucureşti. Am dat examen şi am avut norocul să intru la Institutul de Teatru, unde era foarte greu de intrat.
Cu ce v-aţi prezentat la admiterea de la facultate?
Cu ceva care nu mi se potrivea: „Balada femeii care şi-a pierdut iubitul în război“, de Nina Cassian. Era scrisă în timpul comunismului, dar era o poezie extraordinar de frumoasă şi foarte ofertantă pentru un actor, pentru un copil. Pe atunci se făceau pregătiri pentru admitere. Am fost la pregătire la Alexandru Finţi, iar el mi-a schimbat cu „Balada unui greier mic“, a lui Topîrceanu. Cu aceea am intrat la facultate.
Apoi a venit momentul în care aţi plecat din Iaşi. Care a fost contextul?
Am lucrat la Teatrul Naţional din Iaşi o perioadă de un an şi jumătate. Apoi, am dat concurs şi am reuşit la Bucureşti. Şi am rămas acolo de atunci – adică de o veşnicie.
Căror persoane le este recunoscătoare actriţa Rodica Mandache?
Recunoscător eşti în fiecare zi, de cel puţin trei, patru ori. Toată lumea îţi face ceva. Uite, Alina, acum sunt recunoscătoare că-mi iei interviu. Sigur că le sunt recunoscătoare profesorilor mei de la liceu, care erau atât de talentaţi şi m-au făcut să-mi doresc să fiu actriţă. Părinţilor. Colegilor mei, care erau extraordinari. Sunt veşnic recunoscătoare.
Cine v-a ocrotit cel mai mult?
Sunt mulţi. Dar, în primul rând, profesorii de la liceu. Profesoarele mele de limba română, care erau atât de talentate. Aveau un talent aparte cum povesteau, când ţineau o lecţie. Venea un flux spre noi. Un filtru spre lucrurile bune. Eu cred că asta mi-a trezit interesul pentru domeniul ăsta. Şi apoi profesorii de la Institut îmi dădeau dimensiunea pe care nu o aveam. De la ei am învăţat că eu reprezint ceva. Mă şi temperau.
Rezervele nelimitate de iubire
I-aţi menţionat de câteva ori în acest interviu pe părinţii dumneavoastră. Cum au primit alegerea dumneavoastră de a face Teatru?
M-au susţinut amândoi. Tata era un om foarte bun, foarte special. A primit foarte uşor vestea aceasta. Iar mama, care era un om sever şi dur, a primit mai greu vestea, dar s-a obişnuit cu asta.
Mama cu ce v-a hrănit?
Mama era bucovineancă. Se trăgea dintr-o familie cu o educaţie nemţească, şi ea, la rândul ei, era foarte severă. Îmi amintesc că odată s-a uitat peste lecţia mea şi mi-a spus: „E groaznic scrisă“. Şi eu m-am dus speriată la şcoală. Dar asta m-a educat. Se spune tot timpul de cei şapte ani de-acasă. Aşa este – ce-ţi dau părinţii pe căi nebănuite, asta te formează.
„Marius Manole a fost norocul meu“
Cum a fost prima dată în „Marea iubire a lui Sebastian“?
Îl cunoşteam pe Marius Manole. El era de la început. Am jucat împreună cu el „Romeo şi Julieta“. Făceam un drum spre Târgovişte, acolo jucasem. Ne-am împrietenit, ne-am găsit că suntem apropiaţi ca gusturi. Într-o zi, Diana Maria Mihailopol, fiica mea, care a pus spectacolul, s-a gândit să-l solicite pe el. Eu i-am spus că eu am să fac oricum spectacolul acesta, pentru că mie n-o să-mi dea nimeni să joc rolul ăsta, dacă nu mă aleg eu pe mine. El, Marius, mi-a spus: „Doamnă, nici mie nu-mi dă nimeni rolul ăsta“. Am repetat şi a avut o soartă foarte bună spectacolul. De câte ori l-am jucat, se întâmpla ceva parcă pentru prima dată. E un text foarte bun. Ne-a servit pe amândoi bine.
Apropo de Marius Manole, care vă însoţeşte în aceste zile la Iaşi, din exterior se vede că aveţi o legătură specială. Aşa este?
E o legătură specială. Norocul este al meu că el s-a oprit la mine şi că suntem împreună în multe spectacole, ca aici, de exemplu. Deci este norocul meu. El ar avea la vârsta asta de unde alege alte piese, alt partener. Faptul că m-a ales mă face să vibrez mai mult decât alţii de vârsta mea.
Marius Manole, la Iaşi FOTO Andrei Luca, fotograf SFR
„Florin Piersic, aluat de semi-zeu“
O altă relaţie specială ştiu că aveţi cu Florin Piersic.
Piesa este foarte bine scrisă. Este o piesă bulevardieră a lui Tudor Muşatescu. Atât de bine scrisă încât partiturile actorilor sunt speciale. Dacă apuci să joci în piesa asta, niciun rol nu se mai ridică la oferta pe care ţi-o fac cele două roluri.
Foarte important a fost regizorul Dan Necşulea, un coleg de-ai mei din facultate. Cred că de asta m-a distribuit, că mă ştia din facultate. Însă cel mai important a fost Florin Piersic. El are o mare calitate: în clipa în care joacă cu o actriţă, o ridică cu cinci etaje mai sus de acolo de unde este ea. Eu aşa am fost. Eram o actriţă bună, jucam.
Dar după ce am jucat cu el, am fost mutată într-un loc mai sus. Lui i-a plăcut atât de mult rolul meu încât a făcut toate eforturile să fiu în partea mea de sus. Nu cred că mi-ar fi ieşit aşa de bine dacă el nu era. Am rămas un cuplu. Toate generaţiile au văzut piesa.
Rodica Mandache, la Iaşi FOTO Andrei Luca, fotograf SFR
„Cred în critici“
Echipa festivalului Serile Filmului Românesc „a pus la cale“ şi o expoziţie pentru dumneavoastră – „Republica Rodica“.
Am fost foarte încântată când am văzut expoziţia. Acum o am în cap şi mă gândesc la ea. Eu am crezut că sunt câteva poze puse într-un loc şi că ne jucăm de-a evenimentul. Nu e deloc aşa. Cu respect le mulţumesc tuturor celor care au lucrat pentru acea expoziţie. Sunt acolo fotografii pe care eu nici nu le am. I-am şi scris lui Afrim, pentru că unele poze sunt din spectacolele lui. E o expoziţie aşa cum aş fi visat să mă vadă pe mine lumea. E între Draga Olteanu-Matei şi Amza Pellea.
Expoziţia „Republica Rodica” de la Cinema Ateneu, Iaşi FOTO Andrei Luca, fotograf SFR
În calitate de profesoară de teatru, cum îi vedeţi pe studenţii de astăzi?
Fiecare cu timpul lui. E din ce în ce mai greu, pentru că nu eşti pregătit pentru ei. Au alte bucurii, alţi idoli. Până acum era foarte bine, că te întâlneai în dorinţele lor în ceea ce priveşte teatrul, dar acum e mai complicat. Încercăm să ne pliem pe toate schimbările acestea – şi unii, şi alţii.
Drumul de la spectacol la public mai trece pe la critici în prezent?
Da, şi e foarte important. Mereu trebuie să îţi spună cineva unde greşeşti sau ce-ţi lipseşte. Cred în critici.
Aveţi un mesaj pentru spectatorii din Iaşi?
Sper să aibă bucuria să vadă filme noi bune, să le placă, să se îndrăgostească de film. Şi când ajung la vârsta mea să spună „Iubesc filmul!“.
O viaţă pe scena marilor teatre
Nume: Rodica Mandache
Data şi locul naşterii: 13 aprilie 1943, Iaşi
Studiile şi cariera:
În 1964 a absolvit studiile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“, la clasa profesorului Octavian Cotescu.
A jucat în numeroase piese de teatru pe marile scene din Bucureşti, fiind una dintre cele mai iubite ale Teatrului Naţional şi Odeon. Unul dintre rolurile sale de referinţă este în opera lui Tudor Muşatescu „Visul unei nopţi de iarnă“, unde a jucat alături de Florin Piersic.
De-a lungul timpului a jucat şi filme româneşti celebre, precum „Astă seară dansăm în familie“, „Un comisar acuză“ sau „Nea Mărin miliardar“.
În 2007 primeşte Premiul UNITER pentru „Cea mai bună actriţă într-un rol secundar“.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
