Doctorii-pieţari

Medic de gardă la clinica ORL într-un spital din Iaşi. Este deranjat la vremea amiezii, în plină siestă, de o pacientă care cere respectuos să fie consultată pentru că nu mai aude bine cu o ureche.

O întâmpină într-o ţinută lejeră, sport, şi-i cere iritat trimiterea de la doctorul de familie. Apoi se dezlănţuie într-un urlet suprinzător şi dezarticulat: „Ce cauţi aici? Cine te-a trimis la mine? Pleacă!". Pacienta este cu plata la zi a contribuţiei la sistemul asigurărilor de sănătate. Singura ei vină e că şi-a creat despre medici imaginea unor oameni civilizaţi, dispuşi să ajute mereu măcar cu un sfat. „Unde să mă duc?", întreabă ea cu un rest de naivitate. „Nu ştiu! Nu-i treaba mea!", încheie domnul doctor conversaţia.

Cel mai probabil s-a retras ulterior în cabinet şi i-a luat câteva minute să se calmeze. „Cât tupeu pe ea...", şi-o fi spus el în gând. Sunt convins că s-a liniştit la gândul că a mai rezolvat un caz din încheietură şi că ziua de muncă nu-i chiar aşa rea, în final. De partea cealaltă, pacientul părăseşte spitalul suferind şi deznădăjduit. O revoltă surdă îi face sângele să pulseze cu putere, fapt ce-i agravează durerea din ureche. Întrebarea „Unde să mă duc?" rămâne şi-i desăvârşeşte senzaţia de neputinţă.

În final, unde să se ducă? Colegiul Medicilor este singura autoritate care analizează cazurile de indisciplină sau malpraxis. 47 de reclamaţii au fost soluţionate în 2010 la Iaşi. În doar 10 cazuri s-a găsit o culpă a medicilor. Sancţiunile - irelevante. Pentru „limbaj neadecvat" doctorul este pedepsit cu „mustrare". Adică, „Băi, trebuie să te urechesc puţin că ai vorbit urât. Nu te supăra, sunt nevoit să iau o măsură". Privind statisticile, nu poţi să condamni omul de rând că dă a lehamite din mână când aude de Colegiul Medicilor şi-ţi spune: „Corb la corb nu scoate ochii".

În multe alte situaţii, doctorul cântăreşte pacientul din cap până-n picioare când îi intră în cabinet, precum pieţarul pe client. Uneori îl opreşte şi-l tratează pe loc. Alteori, dacă bolnavul aduce a om înstărit, este chemat a doua zi la clinica particulară. Acolo, tratamentul costă. Şi nu este suportat din asigurarea de sănătate pe care pacientul oricum o plăteşte. Degeaba.

Alegerea unui doctor atunci când te atinge boala este o problemă la fel de complicată precum rezolvarea unei ecuaţii logaritmice de gradul 5. Să intri pur şi simplu în primul spital de specialitate care-ţi iese în cale este o prostie, în opinia majorităţii românilor care s-au lovit de sistem. Trebuie vorbit, trebuie analizat, cerute zeci de păreri pentru că, în final, e vorba de sănătatea personală. Medicii responsabili, competenţi, prietenoşi sunt tot mai puţini şi, bineînţeles, tot mai ocupaţi după atâtea recomandări.

Întrebarea e ce facem cu doctorii-pieţari? Îi mai ţinem în spitale să-şi umilească şi nenorocească pacienţii sau îi lăsăm să plece dacă tot nu le convine că au o meserie grea şi prost retribuită?