Amintiri de la Sărbătorile de altădată, depănate de cineaști. Nostalgia unui Crăciun sărac, dar vesel
0Cu gândul la cinematografia românească, „Adevărul“ a stat de vorbă cu actori, regizori, cinefili despre Crăciunul de altădată. Ei ne-au întors în timp și ne-au ajutat să găsim sărbătoarea Nașterii Domnului, așa cum era odinioară.
Crăciunul tradiţional, autentic, pare că mai există doar în amintiri – ca un film alb-negru, de care copiii de astăzi nu se pot apropia nici măcar să-l șteargă de praf. Dar un film care a fost premiat, atât pentru scenariu, cât și pentru actori. În roluri principale sunt bucuria sinceră, colacii și nucile, zăpada până la genunchi, colindele care răsunau pe ulițe și unica oală pentru sarmale.
Pe noi, anul acesta, Crăciunul ne-a trimis cu gândul la cinematografia românească, motiv pentru care am stat de vorbă cu actori, regizori, cinefili. Ne-au întors în timp și ne-au ajutat să găsim sărbătoarea Nașterii Domnului așa cum era odinioară.
Crăciunul anilor ’50, la Buturugeni
de Ileana Popovici, artistă (actriță, cântăreață, jurnalistă și ilustrator muzical)
Crăciunul înseamnă, într-adevăr, amintirile din copilărie. Când eram copil, la Buturugeni, un sat destul de mic de lângă București, care pe vremea aceea nu avea nici asfalt, nici electricitate. Eram destul de izolați acolo. Se întâmpla prin 1950-1955. Pentru noi, Crăciunul era un miracol și așa ar trebui să rămână și pentru cei care astăzi aleargă după cadouri și uită să le povestească copiilor că important este sufletul în această sărbătoare.
Tatăl meu era preot și bineînțeles că am crescut într-un anumit ambient. Eu eram foarte legată de viața satului, iar prietenii mei erau copiii din sat, copii de țărani foarte modești. Împreună așteptam cu mare nerăbdare să vină Moș Crăciun, care era trimis din Ceruri, așa știam noi pe vremea aceea. Știam că ni-l trimite „Iisus Hristos, mititel, înfășățel“, cum spunea mămica, care își amintea și ea de copilăria ei din Basarabia.
Datoria cea mai mare era să mergem cu colindul prin sat. Aveam mari emoții, pentru că în seara aceea, înainte de Ajun, mă duceam la o prietenă de-ale mele de la școală. Mămica mă lăsa să dorm la ea, îmi făcea o trăistuță. Prietena mea stătea la o margine de sat și dimineața o luam de la marginea aceea de sat cu „Bună dimineața la Moș Ajun“. Și, bineînțeles că trebuia să știm și câteva colinde, nu mergea să știi doar „Bună dimineața“ ca astăzi și să primești bani. Nu primeam bani. Primeam nuci, mere, primeam niște covrigi extraordinari care veneau dintr-un sat alăturat, Gâștești, unde făceau covrigii subțiri și foarte uscați. Erau covrigi simpli, făcuți în cuptor. Întotdeauna de Crăciun îmi doresc să mai am covrigii aceia. Mergeam cu ceata de copii, iar la final număram nucile, merele.
Trei metri de zăpadă și o zi sfântă
Eram atât de fericiți... Apoi mergeam pe derdeluș, la Argeș, că era înghețat. Pe vremea aceea chiar erau geruri. Ne făceam patine dintr-o sârmă. Apoi, în seara de Ajun, stăteam în familie cu tăticul, cu mămica, cu sora mea, cu bunica, cu cățeii și tot ce sufla în curte. Și, bineînțeles, cântam colinde. Foarte multe colinde am învățat de mică, multe erau din Basarabia. Spuneam poezii și, la un moment dat, apărea Moșul, despre care mai târziu am aflat că era nea Fănică din sat. Știa totul despre noi, iar noi ne miram că știa atâtea. Ne ținea pe genunchi și ne dădea cadouri. Primeam câte o rochiță sau o pereche de ciorapi. Ciocolată, portocale nu existau, n-am văzut. În schimb, făcea mămica turtă dulce cu miere.
Mi-aduc aminte că într-un Crăciun aveam pojar și nu puteam să ies din casă și să merg la colindat, iar atunci tăticul s-a gândit să ne facă o surpriză. Ni l-a adus la fereastră pe un lăutar celebru, Buzdugan, dintr-un sat care acum nu știu de ce se cheamă Pădureni, atunci se chema Gâștești. Ne cânta la fereastră cântece populare, de colind. Cred că atunci m-am îndrăgostit de vioară.
Mi-aduc aminte și iarna din 1953, când era un Crăciun cu trei metri de zăpadă. Nu puteam ieși din casă. Stăteam într-o uliță mai îndepărtată, iar țăranii din sat au făcut un tunel până la noi. Și am trecut prin tunelul acela spre Biserică. Era Ziua Sfântă de Crăciun, Ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, iar pentru mine lucrurile acestea au rămas eterne.
Îi mai întreb pe unii copii dacă știu ce sărbătorim de Crăciun și mă deranjează că îmi răspund: „Da, ziua când se taie porcul“ ori „Ziua când primim cadouri“. Puțini își amintesc că este această sărbătoare creștină, unică și sfântă. O recomandare îmi permit să le fac părinților: să nu uite să le povestească copiilor despre ce este Crăciunul! Trebuie să nu uităm să-i dăm acestei sărbători valoarea pe care o merită.
Curățenia generală și mirosul de portocale
de Adrian Titieni, actor
Crăciunul copilăriei mele începea cu o curățenie generală. Îmi amintesc de un miros plăcut de tot felul de substanțe și ingrediente și de un soi de activitate pe care după câțiva ani am reușit să o practic și eu: bătutul covoarelor, datul tablourilor jos de pe pereți și bibelourile, ridicatul covoarelor de sub mobilier. Erau cumpărături luate din vreme și cadouri ascunse de părinți, pe care le descopeream undeva în debara.
Era emoția faptului că trebuia să vină Moșul și era multă zăpadă. Nu lipseau entuziasmul și nici mirosul de portocale. Acesta din urmă avea unicitate, mai ales că nu mâncam portocale în restul perioadei anului. Dacă se întâmpla să existe și minunatul fruct numit banană, eram și mai bucuroși. Și Pepsi. Era o atmosferă pe care o regăsim greu. E datată, cred. Pentru că era altă paradigmă a socializării. Lumea se vizita pur și simplu, nu era atât de complicat și de protocolar, cu atâtea telefoane.
În perioada copilăriei, țin minte că aveam acest ritual al colindelor. Aveam un grup de prieteni cu care porneam într-un periplu. Era o perioadă cu o amprentă emoțională unică. Toată atmosfera aceea de sărbătoare se revărsa și asupra activitățile formale. Și școala ținea cont că există în subsidiar o poveste care are conotații religioase, dar în același timp sărbătoarea era cu majuscule. Cred că orice Crăciun al copilăriei este distinct.
Acum cred că arată bine Crăciunul în funcție de obiceiurile fiecărei familii, sigur că această circumstanță ancorată inclusiv în schimbările climatice parcă dă lucrurile puțin înapoi. Era zăpadă. Și ne bucura, nu ne incomoda, cum se întâmplă acum...
Sigur că tehnologia ne pune într-o condiție atipică, pe noi cei care am trăit cu foc în sobă și tot felul de alte lucruri care creează o atitudine nostalgică, dar sunt și multe amănunte care vin peste, aduc plus valoare astăzi. Cred însă că am pierdut semnificația, cred că am rămas ancorați numai în suprafața obiceiului. Nu cred că există nici mare și mult sprijin din perspectiva instituțiilor, care ar trebui să statueze ce sărbătorim noi acum de Crăciun. Sunt și ei ancorați în tradiție și probabil să sunt depășiți sau nu am mijloacele necesare să redimensioneze cu semnificație valoarea momentului pe care îl traversăm.
Acum, de Crăciun, s-a produs o extraordinară întâmplare a omenirii: s-a născut Domnul Iisus Hristos. Și luat ca atare cu toată semnificația momentului și a sacrificiului pe care L-a făcut, ar trebui să facem un step outside (engl., pas în afară - n.r.) de la superficiala abordare a momentului și să ne gândim și la importanța a ceea ce, într-un fel, sărbătorim acum.
„Vrem și noi să-l colindăm pe domnul Dichiseanu“
de Ioana Dichiseanu, cântăreață de muzică fado
Era foarte multă zăpadă. Îmi amintesc că mergeam să alegem bradul, cu tata. El se ocupa de brad și mergea și cu lista la cumpărături. Dar era o plăcere pentru el. Făceam scrisoare către Moș Crăciun, am găsit chiar la tata scrisorile pe care le trimiteam eu pe vremea aceea. Le-a păstrat. Au fost și ani în care Moșul nu a fost atât de darnic, dar pentru mine nu conta.
Mirosea a sarmale în casă, în Ajunul Crăciunului împodobeam bradul și ascultam colinde. Era, parcă, o altă atmosferă. Ori percepeam eu altfel pentru că eram copil și nu înțelegeam responsabilitățile adulților, ori lumea într-adevăr s-a schimbat și nu mai simte sărbătorile ca înainte.
Se păstrau tradițiile. Și tata ținea la asta. Și mama la fel. Le plăcea să simtă sărbătorile în adevăratul lor sens. Nu doar în mâncare sau cadouri. Era atmosfera aceea de liniște. Veneau copiii de la Patriarhie sau studenți să îl colinde pe tata. Toți spuneau, dacă răspundeam eu la ușă: „Vrem și noi să-l colindăm pe domnul Dichiseanu“. Știau că el e și darnic.
Mai aveam o tradiție: an de an făceam cârnați în casă. Pentru că tatei îi plăceau cârnații făcuți de mama. Nu-i făcea foarte grași sau foarte sărați. Era plăcerea lui să vadă că în casă se pregătesc fel și fel de bunătăți.
Anul acesta vom sta acasă, ne bucurăm de spiritul familiei. De fapt, niciodată de Crăciun nu am plecat de acasă. Rămâne tradiția în familie.
Crăciunul de după război, cu steluțe din carton
de Nicolae Mărgineanu, regizor
Era un Crăciun mai sărac, pentru că era după război... Altfel, când am crescut un pic mai mari, făceam noi steluțe din carton, le vopseam cu auriu sau cu bronz. Sau conuri de brad. Mai aveam rămase din familie câteva lumânări și globuri pe care le păstram cu foarte mare atenție. Învățasem la școală să facem steluțe pentru brad, așa că improvizam și pentru steaua din vârf.
Mergeam cu colindatul și eram foarte bucuroși. Mergeam în grup, dar doar la trei-patru adrese, doar la cunoscuți, iar acolo eram serviți cu câte o felie de cozonac. Știam colinde frumoase. Era întotdeauna zăpadă. De la Sfântul Nicolae nu lipsea zăpada – și era din abundență, nu se topea rapid. Legam mereu de sărbători zăpada.
Pentru masa de Crăciun, se pregătea totul în casă. Mai primeam de la țară câte ceva, pentru că ei tăiau porcul. Era foarte bună mâncarea. Și am petrecut Crăciunul întotdeauna în familie. La fel vom face și anul acesta. Și cu mult respect pentru tradiție și pentru colindători. Era veselie atunci, dar nu era atât de bogat și de abundent cum este astăzi. Văd la nepoții mei că nu se satură de desfăcut cadouri.
Cu ochii peste Prut, cântând colinde românești
de Corina Giurgia, manager Comunicare & Dezvoltare al Festivalului Serile Filmului Românesc
Crăciunul copilăriei mele începea neapărat cu colinde. Începea la școală, continua în familie și se termina la bunici. Colindele românești erau cea mai mare bucurie pe care puteam s-o am în perioada aceea. Adoram, pur și simplu, să vorbesc în română, darămite să mai și colind în română. La bunica din satul vecin, din Viișoara, care era chiar pe malul Prutului, se mergea cu colindul, la noi mergeau copiii doar cu uratul și semănatul. Și îmi plăcea să merg la bunica s-o-ntreb ce colinde s-au mai cântat. În timp ce-mi povestea bunica, eu mai ieșeam afară să mai dau un ochi peste Prut, să mă uit și să ascult dacă nu cumva se aud clopotele de la Biserica din Mitoc, de pe partea cealaltă a Basarabiei sau a României – că e una și aceeași.
Crăciunul neapărat însemna masă în familie. Deja se pleca în afară, iar Crăciunul însemna că cei plecați neapărat se-ntorceau acasă. La părinți, la bunici. Acum se întâmplă tot mai rar lucrul acesta și mă minunez... Lumea nu mai vine la Crăciun la părinți, lumea nu mai vine când se întâmplă evenimente importante în familie, lumea nu mai vine să-și vadă părinții pe ultimul drum. Dar tradițiile cred că au puterea emoției și a memoriei. Sper să se păstreze, să se înmulțească și să se adune lumea din nou pe la mesele de Crăciun, măcar.
Și neapărat însemna și Steaua Crăciunului. Așadar, toți copiii trebuiau să aibă o stea cât mai frumos făcută pentru colind. Cumva, citeai copilul după stea. Asta era foarte frumos.
Se încarcă comentariile...
