Vânătoarea de vrăjitoare, fenomenul bizar care a pecetluit Evul Mediu. Cum era tratată „ameninţarea femeilor fatale”
0Unul dintre cele mai răspândite fenomene ale Evului Mediu a fost vânătoarea de vrăjitoare. Nenumărate tinere acuzate de practici magice au sfârşit în chinuri cumplite, chiar dacă vrăjitoriile puse pe seama înţelegerilor lor cu diavolii nu au mai fost probate.
Vânătoarea de vrăjitoare a fost unul din fenomenele emblematice în Evul Mediu, iar în secolul al XV-lea, practicile celor care se angajau să le descopere şi să le pedepsească erau extrem de populare. Iată câteva dintre ciudăţeniile acestui fenomen:
Cum erau judecate vrăjitoarele
Procesele vrăjitoarelor au luat amploare în secolul al XV-lea. Judecăţile erau conduse de autorităţile seculare ale statelor şi, mai rar, de preoţi şi inchizitori. Deseori, pentru a mărturisi, presupusele vrăjitoare erau torturate, iar arderea pe rug era o sentinţă obişnuită. Uneori, femeile acuzate erau puse să care un fier înroşit, pentru a demonstra că nu sunt vinovate. În alte cazuri, acuzatele erau duse la râu, legate de mâni şi de picioare şi aruncate în apă. Dacă supravieţuiau oamenii puteau deduce că şi-au folosit puterile magice pentru a se salva. La finalul proceselor, în mod normal, femeile acuzate de vrăjitorie erau pedepsite cu decapitarea şi confiscarea averii, însă unii inchizitori au militat pentru pedepse mult mai drastice, care includeau torturi crunte şi se finalizau cu arderea pe rug, pedepsele fiind considerate şi „metode de salvare” a sufletelor chinuite.
Sabatul vrăjitoarelor
Pactul cu diavolul ar fi stat la baza celor mai multe acuzaţii de vrăjitorie. La începutul secolului al XV-lea noţiunea de Sabat al vrăjitoarelor, de comuniune a acestor cu diavolul a devenit un element esenţial al proceselor. Tot de atunci a avut loc cea mai mare răspândire a relatărilor despre sabaturile vrjitoarelor, şi datorită caracterului lor senzaţional şi lasciv. Unele mărturii dezvăluie cazul unei tinere care în urma torturii a mărturisit că timp de 18 ani şi-a oferit trupul unui demon, pe care îl slujea cu abnegaţie. Femeia a fost condamnată la ardere pe rug, după ce a fost denunţată că l-ar ajutat pe diavol să pornească o furtună asupra satului.
Cum era explicat fenomenul vrăjitoriei
Nenumărate femei au fost torturate şi ucise în public sub acuzaţii de vrăjitorie. Frumuseţea şi comportamentul libertin le putea duce la pieire. „Toate vrăjitoriile vin din poftele carnale, care sunt nesăţioase la femei. Sunt lucruri de care nu sunt niciodată mulţumite, dar de unul dintre ele, despre care ele nu spun, este pofta uterului. De aceea, de dragul îndeplinirii poftelor lor, chiar şi cu diavolii se însoţesc”, scria Heinrich Kramer, autorul Malleus Maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor), din secolul al XV-lea. Alteori, infertilitatea era pusă pe seama vrăjilor. „Când membrul nu poate fi aţâţat şi nu poate performa actul sexual, este un semn al frigidităţii de la natură, dar când este agitat şi ajunge la erecţie, însă nu poate performa, este un semn al vrăjitoriei. Vrăjitoarele care fac astfel de lucruri prin magie trebuie să primească pedepse extreme”, informa inchizitorul Kramer.
Tortura, nelipsită din anchetă
Femeile acuzate de vrăjităorie nu erau exceptate de la tortură şi pentru ele au fost inventate instrumente speciale. Unul dintre acestea a fost dispozitivul menit să le smulgă sânii. Pieptul victimei era fixat între „ghearele” dispozitivului, uneori încinse, iar când călăul o trăgea înspre el, victima era mutilată grav, sânii rămânându-i desprinşi de corp, în „gheare”. Scaunul lui Iuda a fost un alt dispozitiv de tortură la care erau supuse femeile. Pe scaunul cu tăblia sub forma unei piamide, pe care femeia era aşezată cu talia, femeile, dezbrăcate, erau torturate printr-o presiune intensă, care ducea la întinderea organelor, până la cedarea acestora. Puteau muri fie în urma tragerii în ţeapa improvizată, fie ulterior din cauza rănilor şi a infecţiilor care puteau surveni, pentru că scaunul de tortură era rareori spălat. Un alt model al „scaunului lui Iuda” era scaunul pe care erau înfipte între 500 şi 1.500 de ţepi, pe care victima era obligată să se aşeze. Construit din fier, scaunul de tortură putea conţine spaţii care puteau fi încinse făcându-se focul sub ele.
Atracţia vrăjitoarelor
Elisabeta Bathory, contesa ungară înrudită cu principii transilvăneni care au domnit în jurul anului 1600, deţine recordul celui mai mare număr de victime atribuite unei singure femei, circa 650, dacă mărturiile despre masacrele comise sunt adevărate. Nu ar fi izbutit acest lucru fără ajutorul unor vrăjitoare. Potrivit unor autori, Elisabeta a crescut ascultând poveşti despre puterile miraculoase de restaurare ale sângelui. La început, Elisabeta a fost instruită de vrăjitoarele ei că scăldatul în sângele unei fecioare ar ajuta la păstrarea frumuseţii şi tinereţii ei. Pe măsură ce timpul a început să se arate în aspectul ei, în ciuda acestor băi în sânge, Elisabeta a fost consiliată de vrăjitoarele ei că va trebui să se scalde în sângele unor domniţe şi nu al slujnicelor. Crezând că venind la castelul ei vor primi o pregătire specială în bune maniere şi limbi, multe tinere din satul Cachtice au căzut în capcana întinsă de contesă şi de acoliţii săi. Legenda contesei care a căutat tinereţea şi frumuseţea veşnică a fost creată în jurul anului 1720 de iezuitul Ladislau Turcoczi şi a fost publicată în topografia Ungariei, dar nu este confirmată documentar.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
