Mănăstirea Prislop în secolul al XIX-lea. Povestea emoţionantă din spatele unei imagini unice
0
Una dintre cele mai vechi imagini a Mănăstirii Prislop ascunde o poveste emoţionantă, a femeii care şi-a legat numele pentru totdeauna din aşezarea medievală din Ţara Haţegului.
Una dintre cele mai vechi ilustraţii a Mănăstirii Prislop a fost publicată în anul 1872, în revista ungară „Hazánk s a Külföld” (Patria şi străinătatea). Imaginea însoţea un reportaj despre biserica medievală din Ţara Haţegului locul de veci al domniţei Saphira (Zamfira).
Saphira, fiica voievodului muntean Moise, de la mijlocul secolului al XVI-lea, s-a retras la mănăstire în ultimii ani ai vieţii sale şi a sprijinit rezidirea acesteia. Amintirea ei a fost păstrată în secolele următoare de localnici şi, la fel ca farmecul mănăstirii, i-a fascinat pe publiciştii ungari
Mormântul ascuns în munţi
Iată ce scriau jurnaliştii revistei apărute în secolul al XIX-lea la Pesta, în articolul „Mormântul Saphirei din Silvaşul de Sus”:
„În privinţa monumentelor istorice, a frumuseţilor şi a bogăţiei naturale, Hunedoara poate fi numit pe bună dreptate cel mai demn judeţ al celor două ţări surori. Hunedoara, Deva, Ilia, Orăştie, Piski (Simeria), dar şi alte aşezări vorbesc despre trecutul glorios pentru fii posterităţii, în timp ce munţii împăduriţi, văile cu pământuri bune, minele şi băile bogate arată un prezent şi un viitor prosper. Aflat în sud-vestul judeţului, între Hunedoara şi Haţeg, mormântul Saphirei din Silvaşul de Sus este unul dintre cele mai bune locuri istorice. Din drumul nostru care duce la Haţeg, traseul este deviat la dreapta şi la aproximativ o oră de mers, pe valea pârâului Silvaş se află satul. În valea îngustă găsim livezi frumoase, traversate de pârâu. Silvaşul de Sus se întinde până la poalele versanţilor, având o populaţie formată din români muncitori, care oameni buni care menţionează numele Saphirei cu reverenţă sacră.
Mormântul ei se află la încă o jumătate de oră de mers pe jos, din sat, spre munţi, iar drumul este o potecă de munte, care trece printr-o vale îngustă, cu stânci abrupte. Peisajul este cu atât mai aspru cu cât câmpia dispare treptat cu totul şi doar câteva pajişti şi luminişuri vor mai fi vizibile ici-colo. Munţii sunt din ce în ce mai încântători şi desfăşoară în cu creste pitoreşti dinaintea ochilor călătorului. În sfârşit, apare o frumoasă poiană, înconjurată de creste ca o cupolă, în care se poate vedea o bisericuţă, printre pâlcurile de copaci. Este capela în care se află mormântul Saphirei, un loc atât de încântător şi de emoţionant, care se arată în ingurătate, cu o atmosferă sobră, tristă, în armonie cu trecutul femeii îndurerate. Parcă aceşti munţi ar fi vrut să acopere mormântul din faţa ochilor invidioşi ai lumii, astfel că îl îmbrăţişează atât de strâns. Locul este atât de pustiu şi tăcut încât se aud pârâul şi o turma aflată pe dealuri, însoţită de cântecul trist al copilului valah care o păstoreşte”, informa Szatmary Gv., autorul articolului.
Călătorul dezvăluia povestea tulburătoare a Saphirei, domniţa care îşi găsise pacea veşnică în mormântul roman de la Prislop. Relata că slujbele aveau loc o dată la cinci săptămâni, când pelerinii veneau pentru a-i aduce omagiul Saphirei, chemaţi de sunetele a două clopote mici de argint ce răsunau în clopotniţa din vecinătatea unor ruine mănăstireşti.
Nicolae Iorga, la Mănăstirea Prislop
Trei decenii mai târziu, şi istoricul Nicolae Iorga a ajuns la Mănăstirea Prislop şi a descris-o în volumul „Neamul Românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească”, publicat în 1906.
„Toată noaptea vântul s-a vânzolit cu norii şi ploaia a picurat din streşini, îngropând vara în cântecul ei de jale. Dimineaţa se lămureşte slabă. Negurile fumegă pe munţi, unde ninge. De la Haţeg, pe o altă vreme decât aceasta se poate vedea biserica veche a Prislopului. Iei drumul Hunedoarei şi de la Silvaş, singurul sat ce întâmpini, o cărare pe care nu pot sui trăsurile, apucă spre colţul de munte unde domniţa Zamfira şi-a zidit lăcaşul de pomenire.
Chiliile călugărilor au durat până în vremea lui Iosif al doilea, când le-a atins osânda acestui împărat, rostită asupra tuturor mănăstirilor de supt Carpaţi, socotite ca adăposturi ale duşmanilor Unirii şi politicii religioase a Curţii faţă de români. Astăzi a rămas numai biserica, de o formă neobişnuită în aceste părţi, dar foarte cunoscută la noi, cu un turnuleţ străbătut de fereşti prelungite. Ea s-a dres de mai multe ori şi ar fi fost cu totul curăţită de cărţile vechi şi de manuscrptele cu legătura prinsă în zalele veacului al XV-lea. Dar mormântul Zamfirei, întipărit cu slove apusene, formând o inscripţie latină, s-a păstrat până astăzi în ctitoria fiicei pribege a Domnului ucis”, relata Nicolae Iorga.
Povestea Saphirei
Zafira (Saphira), fiica voievodului munteam Moise din secolul al XVI-lea, a recnstruit biserica medievală Prislop, iar mormântul ei se află sub o lespede din marmură roşie, gravată cu stema Ţării Româneşti, din lăcaşul de cult.
Inscripţia de pe piatra funerară spune pe scurt povestea faimoasei Zafira: „Saphira, a principelui Moise vestită fată, în acest pământ şi-a aşezat jalnicul trup. Mai întâi lui Keseriu, prea scumpă soţie, i-a închis ochii, apoi devine soţia ta, Nisowski. Pământul valah nu vede sub cerul său nimic mai ales ca ea, dacă neamul i-ai cerceta. Având în vedere şi altceva, domn i-a fost acesteia şi bunicul şi tatăl. Dacia îi plânge pe amândoi. Tu, oricare eşti acela care priveşti aceaste amintiri ale iubitei Saphira, spune: Saphira a fost demnă de numele de safir”.
Domniţa refugiată în Ardeal după moartea tatălui ei s-a căsătorit cu Ştefan Keşeru, un nobil extrem de bogat, fiul căpitanului Cetăţii Devei. După moartea acestuia înainte de 1570, a devenit soţia lui Stanislaw Nieżowski, sfetnicul reginei Izabela, care deţinea numeroase moşii în comitatele Zărand, Hunedoara şi Bihor. Nobilul polonez Nieżowski a murit în 1576, iar la scurt timp, văduva lui s-a căsătorit cu Pal Markházi, un alt nobil bogat al Ungariei. Cei doi s-au despărţit, după un an de covieţuire, iar Pal a plecat în Imperiul Otoman, unde câţiva ani mai târziu a murit, întemniţat de sultan.
Legenda spune că Zafira s-a retras la mănăstirea Prislop, pe care o clădise, pentru a-şi petrece aici ultimii săi ani din viaţă. Zamfira a finanţat ridicarea aşezământului religios, după ce s-ar fi vindecat bând din apa izvorului care trece prin curtea mănăstirii. Biserica a fost împodobită cu odoare, iar în vecinătatea ei, Zamfira a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti. Unii istorici susţin însă că domniţa a avut o nouă tentativă de căsătorie, eşuată de această dată. S-ar fi îndrăgostit de logofătul Ioan Norocea, un nobil muntean, din zonă, care era căsătorit însă şi avea două fiice şi un fiu.
Mănăstirea legendară din Ţara Haţegului
Mănăstirea Prislop datează din secolul al XIV-lea, iar de-a lungul timpului a fost locul a numeroase evenimente care au intrat în istorie. În urmă cu cinci secole, în vecinătatea bisericii, călugărul Ioan şi-a amenajat o chilie, scobind o stâncă ascunsă de pădurea Silvaşului. A murit însă înainte de a termina de dăltuit fereastra chiliei, ucis de vânătorii care l-ar fi confundat cu un animal sălbatic. La Mănăstirea Prislop se află mormântul şi piatra funerară a domniţei Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Vodă Basarab. Locul din Ţara Haţegului a devenit în ultimii ani una dintre destinaţiile favorite ale pelerinilor din toate colţurile ţării datorită călugărului Arsenie Boca, înmormântat aici.
Mai puteţi citi şi:
Se încarcă comentariile...
