Istoria tulburătoare a sașilor din Orăștie. De ce s-au stins comunitățile germane din ținut VIDEO
0Doar câteva familii de germani mai locuiesc în satele din vecinătatea Orăștiei, în Hunedoara, înființate la mijlocul secolului al XII-lea, odată cu colonizarea sașilor în Transilvania.
Satele din vecinătatea Orăștiei au fost populate cu coloniști sași la mijlocul secolului al XII-lea. Așezările de la poalele munților au o istorie zbuciumată, iar unele au păstrat atmosfera pitorească a vechilor sate transilvane, unde conviețuiau români și sași.
Cetatea din Orăștie a rămas cea mai cunoscută ctitorie a sașilor din ținutul Hunedoarei. Între zidurile ei au rămas ruinele unei rotonde vechi de un mileniu, dar și două biserici „gemene”: o biserică reformată, fostă romano-catolică, clădită în secolul al XIII-lea și biserica evanghelică luterană, construită la începutul anilor 1820.
În vecinătatea municipiului, satele Beriu, Romos, Sibișel și Romoșel se disting prin casele masive lipite una de cealaltă și înșiruite pe marginea drumului principal ca zidurile unei fortărețe puternice. Sunt înconjurate de păduri care cuprind zeci de mii de hectare, din valea Mureșului până pe crestele Munților Șureanu.
Rămășițele comunității săsești
Locul care amintește cel mai mult de comunitățile de sași se află în centrul satului Romos, aflat la șase kilometri de Orăștie. Aici, pe un deal care domină așezarea, a fost clădită în secolul al XVII-lea biserica evanghelică a satului. La poalele ei, casa parohială înființată în aceeași epocă, a rămas și ea un reper al istoriei sașilor.
„Casa parohială avea ziduri fortificate și era folosită și ca refugiu, în timpul năvălirilor turcești. Alarma se dădea cu clopotul din turnul casei, iar enoriașii se adăposteau în pivnițele casei, unde erau păstrate și rezerve de hrană. Aici a locuit, o vreme, Dr. Albert Amlacher (1847 – 1939), cunoscut poet, istoric, dascăl și cărturar transilvănean. A scris prima monografie a Romosului, în 1912”, amintește Primăria Romos.
Alături de casa parohială a funcționat Sala Sașilor (vezi video de mai jos), o clădire destinată evenimentelor culturale din comunitate.
Biserica din Romos are nevoie urgentă de reparații. O crăpătură uriașă a cuprins turnul acesteia, iar zidurile ei au ajuns într-o stare avansată de degradare. Vechea casă parohială a rămas închisă, iar starea ei este asemănătoare bisericii. Fosta sală de evenimente, transformată în trecut într-un magazin sătesc, a rămas abandonată.
Despre sașii din Romos, istoricii arată că au venit din localitatea Rumes, care există și în prezent în regiunea Flandra (Belgia).
„În cronicile vremii, Romosul era numit Rams sau Ramas, iar coloniștii saxoni flandrenses (cei din Flandra) și erau înregistrați că «primi hospites regni» (primii oaspeți ai regatului). Atât populația autohtonă, cât și coloniștii din Romos au avut de înfruntat pericolul invaziei turcești. Sașii și-au fortificat așezarea înconjurând-o cu ziduri puternice. Și astăzi se mai văd urmele vechilor ziduri. Mai târziu a apărut casa parohială în care sașii se refugiau atunci când era dată alarmă prin clopotul de pe acoperișul clădirii”, arată monografia comunei Romos.
Evenimentele tulburătoare de la mijlocul secolului al XX-lea au dus la dispariția aproape completă a comunităților de sași, la nouă secole de la fondarea lor. Înainte de începerea războiului, peste 1.000 de etnici germani trăiau în ținutul Orăștiei și în Deva.
Trimiși la moarte
În Al Doilea Război Mondial, sute de tineri germani din Hunedoara s-au înrolat în temutele trupe SS ale Germaniei naziste, iar mulţi dintre ei, trimişi în linia întâi a frontului, nu s-au mai întors.
Primele recrutări au avut loc în anul 1939, o dată cu începerea războiului, voluntarii fiind studenţi din Ardeal care se găseau la acea dată în Germania, informa cercetătorul Dan Simion Grecu, în studiul „Înrolarea etnicilor germani în unităţi SS, 1939-1943”, bazat pe documente de la Arhivele judeţului Hunedoara şi pe lucrări bibliografice.
În primii ani de război, înrolările aveau o formă de clandestinitate, tinerii plecând ca „turiști” în Germania.
„Tuturor acestor tineri li s-a spus că, imediat ce vor sosi în Germania şi vor accepta să intre în cadrele piloţilor sau paraşutistilor, li se va acorda cetăţenia germană”, arăta o notă informativă din 1940, de la Arhivele judeţului Hunedoara, publicată în studiul realizat de Dan Simion Grecu.
În 1943, la recrutările organizate în judeţul Hunedoara s-au prezentat circa 600 de tineri din Deva, Petroşani, Hunedoara, Haţeg, Brad şi din satele unde existau etnici germani. Voluntarii admişi erau urcaţi în trenuri şi trimişi pentru a fi instruţi la Viena, în trupele SS.
Atitudinea etnicilor germani faţă de recrutările armatei naziste devenise însă, între timp, tot mai lipsită de entuziasm, potrivit informărilor de la Arhivele judeţului Hunedoara, pentru că mulţi cei trimişi pe front nu se mai întorceau.
„Vă informăm că în rândurile membrilor familiilor şvabilor şi saşilor care au plecaţi pe cineva ca voluntar în Germania domneşte o vie amărăciune, pe motivul că speranţa revederii celor plecaţi scade pe zi ce trece. Se spune în aceste cercuri că voluntarii plecaţi au fost împărţiţi numai în unităţi de sacrificiu, unde moartea îi pândeşte la tot pasul, fiindcă cei mai mulţi se găsesc fie în formaţiunile SS, fie la cele destinate pentru exterminarea partizanilor în teritoriile ocupate, astfel că foarte puţini se vor întoarce dintre ei”, se arată într-o notă informativă a Comisariatului de Poliţie Orăştie, semnată de comisarul şef Ioan Stroian (13 octombrie 1943).
Circa 6.000 de tineri din Banat ar fi plecat pe front de la începutul războiului, iar 2.000 mai erau în viaţă în 1943, potrivit unor informări ale Grupului Etnic German (G.E.C.), citate de Dan Simion Grecu.
Deportați în URSS
După Al Doilea Război Mondial, mulți dintre sașii rămași în localitățile Hunedoarei au fost deportați în Uniunea Sovietică. Urcaţi în vagoane de marfar, începând din ianuarie 1945, cei mai mulţi etnici germani din Hunedoara au luat calea exilului spre regiuni miniere ale fostei Uniunii Sovietice. Au fost trimiși în lagărele de muncă din URSS pentru „a munci la reconstrucţia Uniunii Sovietice”. Unii au murit pe drum, în timp ce alţi germani nu au mai revenit niciodată în ţară, murind în cei câţiva ani de prizonierat.
Din Romos au plecat cel puțin 20 de etnici germani.
„La Romos, ziua de 16 ianuarie 1945 a reprezentat pentru comunitatea săsească momente de tensiune maximă, incertitudine și nesiguranță. Au fost ridicate în vederea deportării în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică 20 de sași, bărbați și femei”, arăta Adela Emanuela Ordean, într-un studiu despre comunitatea sașilor din Romos.
Cei rămaşi în viaţă s-au putut întoarce în anii 1946 - 1949, traumatizaţi de suferinţele fizice, de condiţiile aspre şi de despărţirea de cei dragi. Familiile rămase în țară au fost deposedate de bunuri și de terenuri. În Romos, reprezentanții bisericii evanghelice au fost găsiți vinovați de colaborare cu trupele germane și cu Germania hitleristă. Terenurile care aparțineau bisericii au fost expropriate în vara anului 1945.
În deceniile următoare și mai ales după 1990, mulți dintre etnicii germani din zona Orăștiei au reușit să ajungă în Germania, părăsind pentru totdeauna România, iar în ultimii ani s-au mai întors în locurile natale, doar în concedii.
Sașii din ținutul Orăștiei, o istorie de nouă secole
În jurul anului 1334, șapte localități făceau parte din Scaunul Orăștiei, unde cetatea medievală construită de sași pe ruinele uneia mai vechi era reşedinţa unor greavi (lideri ai comunităţii săseşti).
Ele se numeau Bärendorf (Beriu), Broos (Orăștie), Elsterdorf (Sereca), Kastendorf (Căstău), Perkasz (Pricaz), Rumes (Romos) și Tordesch (Turdaș). În secolele XII-XIII, numărul satelor aflate în componența Scaunul Orăștei a crescut, adăugîndu-se așezările Sibișel, Romoşel, Vaidei, Şibot, Balomir, Vinerea și Cugir.
„Data exactă a sosirii coloniştilor germani în Transilvania este necunoscută, dar se pare că au ajuns între 1141 şi 1161. Este aproape sigur că nu au venit cu toţii deodată. Cruciadele, care în acea epocă ocupau fiecare minte, ar fi putut cauza faptul că aceste imigraţii au trecut aproape neobservate. Numele de saşi (saxoni), aşa cum îşi spun ei, a fost folosit mult mai târziu ca denumire generală şi este mai mult decât probabil, din diferenţele de limbaj, obiceiuri şi comportament, că diferite colonii au ajuns aici din diferite părţi ale locurilor lor de baştină”, arăta scriitoarea britanică Emily Gerard (1849 – 1905) în volumul „Transilvania, tărâmul de dincolo de pădure” (1885, New York).
Deşi în general regii Ungariei şi-au ţinut promisiunile faţă de imigranţi, aceştia au avut de suferit, atât din partea nobililor ungari, geloşi pe privilegiile de care saşii se bucurau, dar şi din partea celor mai vechi dintre locuitorii pământurilor, românii, care, trăind în munţi, obişnuiau să facă raiduri frecvente în văi şi în câmpii pentru a jefui, arde şi ucide tot ce le ieşea în cale, afirma Emily Gerard.
„Dacă adăugăm la aceasta invaziile turcilor şi ale tătarilor, este miraculos cum aceşti germani, ajunşi într-o ţară ciudată şi înconjuraţi de inamici şi-au menţinut independenţa şi şi-au păstrat identitatea, în circumstanţe nefavorabile”, scria autoarea cărţii „Transilvania, tărâmul de dincolo de pădure”.
La aşezarea în sat, fiecare colonist era înzestrat cu loc de casă şi grădină, iar pământul din jurul satului era împărţit în mod egal şi era dăruit drept moştenire în schimbul unor obligaţii fiscale mici.
Unele sate, înainte de sosirea familiilor de sași erau populate de familii de români. Invaziile turcești din secolele următoare au dus la pustiirea mai multor sate din ținutul Orăștiei, iar cea mai mare parte a populației, atât cea românească, dar și cea săsească, a fost nimicită.
„Rămânând satele pustii, stăpânirea a făcut şi mişcări de populaţie românească, astfel că nu s-au mai aflat saşi în zonă, decât la Romos şi Pricaz”, arătau autorii unei monografii a comunei Beriu.
Se încarcă comentariile...
