Disputa între amant şi soţul încornorat, „sămânţa“ uneia dintre cele mai mari fraude electorale din istoria României

0
0
Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Vogoride. FOTO Institutul Cultural Român
Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Vogoride. FOTO Institutul Cultural Român

Animat de dorinţa nestăvilită de a ajunge domnitor al Moldovei, dar şi de furia împotriva lui Cuza (care era amantul soţiei lui), caimacamul Nicolae Conachi Vogoride a falsificat la scară largă alegerile pentru divanul ah-hoc din anul 1857. Mascarada electorală a adus Europa în pragul războiului şi a dus la refacerea alegerilor.

Chiar dacă manualele de istorie prezintă momentele premergătoare Unirii Moldovei cu Ţara Românească într-o lumină „rozalie”, în care concordia generală depăşea până şi antagonismele sociale, o serie de studii aprofundate în chestiune demonstrează că, de fapt, lucrurile au stat un pic altfel.

Opozanţii Unirii (şi nu erau deloc puţini şi deloc neinfluenţi) au recurs la un adevărat arsenal de tertipuri pentru a bloca  formarea României moderne, iar peste rivalităţile cu substrat politic şi economic s-au suprapus şi o serie de poveşti de alcov, cu soţi încornoraţi şi răzbunări până-n pânzele albe.

În esenţă, nimic nu-i nou sub soare, însă împrejurările în care s-a mişcat roata istoriei în perioada 1856-1859 au un parfum aparte, care, dacă s-ar fi petrecut în vremurile noastre, ar fi fost cu siguranţă subiecte zemoase pentru presa de scandal.

Argumentul ciolanului

Fără îndoială, cel mai important  mobil care-i mâna în luptă de anti-unionişti era ciolanul. Setea de putere. Evident, comasarea celor două tronuri nu era privită cu ochi buni mai ales de cei care aveau deja o tradiţie în a obţine girul marilor puteri europene (dar mai ales al Imperiului Otoman) pentru a cârmui, adică pentru a-şi spori averile. Contextul din acea perioadă seamănă cumva cu cel actual în cea ce priveşte unirea României cu Basarabia, demers blocat tot prin interese de grup (politic) contrare voinţei populare.

Revenind la perioada premergătoare Unirii, trebuie să spunem că adversarul cel mai înverşunat al unioniştilor era prinţul Nicolae Conachi Vogoride, un personaj colorat, cu caracteristici de beizadea modernă, de bulevard, dar şi cu o lăcomie proverbială.

Prinţul Nicolae Vogoride. FOTO Institutul Cultural Român

Prinţul Nicolae Vogoride. FOTO Institutul Cultural Român

Prinţul se trăgea dintr-o influentă familie din Fanar şi chiar dacă originile familiei lui erau bulgăreşti - cel puţin aşa afirmă  profesorul Mihai Cojocariu în volumul „Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859)”, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” , Iaşi, 1995- pusese ochii pe tronul Moldovei.

Dorinţa lui nu era întâmplătoare, căci tatăl lui, Ştefanache Vogoride, avusese o carieră administrativă importantă în statul moldovenesc, ajungând, la 1821, caimacam (un soi de guvernator)., funcţie din care este dat jos în iulie 1822, după ce administraţia otomană îl acuză de delapidare. Mai pe înţelesul tuturor, fusese prins că furase o parte din birurile colectate pentru Înalta Poartă.

Dă o mită consistentă pentru a fi lăsat în viaţă (de altfel, nici otomanii nu mai erau chiar aşa de violenţi ca altădată), aşa că scapă doar cu un surghiun în Asia, dar aproape falit. Familia în rămâne, însă, la Iaşi, iar toate ambiţiile de mărire ale lui Ştefanache se transferă la fiul său Nicolae.

Acesta este pregătit cu atenţie pentru domnie, căci la 1846 se căsătoreşte, pe baza unui aranjament, cu Ecaterina (Cocuţa) Conachi (fiica boierului poet Costache Conachi), posesoarea unei zestre impresionate, dar şi reprezentantă a unei familii cu aspiraţii la tron.

Ecaterina si Nicolae Vogoride

Prinţul Nicolae Vogoride şi Cocuţa Conachi. FOTO Institutul Cultural Român

Urmarea cumva firească este aceea că în 1857 Nicolae Conachi Vogoride este numit caimacam al Moldovei, funcţie pe care o va ocupa până în 1858 şi din care va încerca, cu disperare, să saboteze unirea, dat  îşi cam vedea năruite planurile de fi numit monarh al Moldovei (scopul lui declarat, de altfel).

Argumentul geloziei

Cu toate că istoricii au bătut monedă pe ideea că Vogoride s-a opus Unirii doar din considerente ce ţineau de visurile lui de mărire şi de sporire a averilor, există şi informaţii care arată că, de fapt, principalul resort al luptei antioniste a prinţului era gelozia.

Istoricul I.C. Filitti, în cartea „Contribuţii la istoria diplomatică a României în secolul XIX-lea” – Bucureşti, 1935, consemnează faptul că soţia lui Nicolae Vogoride, Cocuţa, a avut un rol important în toată şarada din preajma alegerilor, căci „deşi nu era frumoasă, moştenise inteligenţa tatălui ei şi se pricepea de minune la jocurile diplomaţiei orientale”.

De altfel, Cocuţa nu stă departe de politică şi devine o aprigă susţinătoare a unirii (contrar soţului ei), prilej cu care, de altfel, se apropie de un alt unionist înfocat: Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Galaţi, cartofor şi un mare afemeiat.

Urmarea acestei relaţii (să nu uităm, soţul încornorat al Cocuţei era caimacam al Moldovei), Cuza este reintegrat în armată, în 16 martie 1857, cu gradul de sublocotenent. Apoi, în  numai 45 de zile, este avansat succesiv locotenent, căpitan şi maior, fiind cea mai rapidă ascensiune militară din istoria modernă a României.

Cuza

Alexandru Ioan Cuza. FOTO Institutul Cultural Român

După alte 45 de zile demisionează (unele surse indică faptul că ar fi ca urmare a descoperiri de către Vogoride a infidelităţii Cocuţei, însă oficial ca protest contra falsificării alegerilor de către caimacam), iar pe 24 august 1857 este iarăşi primit în Armată, de data asta cu gradul de colonel.

Cui ţinea parte Cocuţa în toată acestă poveste o arată mai multe lucruri. Cel mai important este acela că fură o parte din corespondenţa soţului ei şi o pune la dispoziţia  lui Cuza, care foloseşte scrisorile compromiţătoare ale lui Nicolae Vogoride, pentru a denunţa falsificarea alegerilor din 1857.

Ciudat este că Vogoride nu divorţează de soţia trădătoare, iar motivul (pragmatic) rezultă foarte clar chiar dintr-o episolă a boieroaicei către prinţ, pe care-l numeşte „venetic din Fanar”.

„Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.  George Marcu  („Enciclopedia personalităţilor feminine din România”, editura Meronia, Bucureşti, 2012).

Socoteala din târg

Amestecul de gelozie şi de dorinţă de mărire avea să-l transforme pe Nicolae Vogoride în autorul uneia dintre cele mai mari fraude electorale din istoria României.  De altfel, descoperirea fraudei a şi dus la anularea scrutinului, la intervenţia marilor puteri europene, care au intrat în conflict deschis cu otomanii, consideraţi ca fiind în spatele  acţiunilor lui Vogoride.

La puţin timp după numirea în funcţia de caimacam al Moldovei, Nicolae Conachi Vogoride s-a arătat gata să continue activitatea antiunionistă începută de predecesorul sau, Teodor Balş.

În conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris, din 1856, sultanul urma să convoace, prin firman, câte o Adunare ad-hoc în fiecare Principat. Proiectul iniţial al Porţii a suferit transformari, prin acceptarea reprezentării în Adunări a clăcaşilor, prin lărgirea compoziţiei colegiului orăşenesc şi prin hotărârea ca vicepreşedintele şi secretarii să fie aleşi şi nu numiţi.

Marea proprietate urma să aibă câte doi reprezentanţi de ţinut, la care se adaugă clerul, mica proprietate (răzeşii şi micii proprietari), câte un reprezentant. „Orăşenii (proprietari de imobile cu o valoare de 20.000 lei în Iaşi şi 8.000 de lei în celelalte oraşe, profesiunile liberale, negustorii, delegaţii corporaţiilor de meseriaşi)  - cate unul, iar ţăranii clăcaşi, tot câte un reprezentant.

„Marii proprietari, înaltul cler şi orăşenii votau direct, iar micii proprietari şi clăcaşii votau indirect prin delegaţi”, scrie istoricul Dumitru Vitcu („Diplomaţia Unirii”, ed. Academiei, Bucureşti, 1979).

Administratorii ţinuturilor erau însărcinaţi cu întocmirea listelor electorale, care trebuiau publicate cu 30 de zile înaintea datei hotărâte pentru alegeri, ca să se poată face constestaţiile.

„Pentru Moldova, Adunarea ad-hoc urma sa fie compusă din 84 de membri: trei reprezentanîi de drept (mitropolitul şi doi episcopi), şapte membri ai înaltului cler, 28 de reprezentanţi ai marilor proprietari funciari, 14 membri ai micilor proprietari, 18 reprezentanţi ai orăşenilor şi 14 reprezentanţi ai comunelor rurale”. („Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa Europeană” – Bucureşti, 1984).

Mistificarea electorală

Guvernarea lui Vogoride a încercat într-o primă fază să reprime manifestările unioniste, însă pentru că  acest lucru a atras atenţia  puterilor europene a trecut la metode mai subtile, care ţin de fals, mită şi manipulare.

„Nicolae Vogoride a semnat mii de decrete de boierie, titlurile şi numele rămânând în alb. În momentul alegerilor, prefecţii aveau dispoziţie să-i cheme pe alegatori şi să le arate ce oferea guvernul în schimbul unui singur vot împotriva unirii”, scrie profesorul Mihai Cojocariu în volumul „Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859).

Formarea listelor electorale a fost înconjurată de un mare mister, ceea ce a dat ocazia unor noi abuzuri. Făcute de către prefecţi, ele au fost apoi „examinate” o săptămână de către oamenii lui Vogoride, care au făcut o atentă epurare, eliminându-i pe votanţii cunoscuţi cu simpatii unioniste.

La 16 iunie 1857, listele au fost publicate în „Gazeta de Moldavia”, iar falsurile au provocat proteste vehemente. Dintre cei 3.600 dintre preoţii din evidenţele Mitropoliei, doar 205 erau pe liste, iar dintre marii proprietari, doar o şesime figurau ca având drept de vot.

Până şi numărul de deputaţi a fost stabilit arbitrar. Bunăoară, unionistul Galaţi, al doilea oraş al Moldovei ca număr de locuitori figura ca având dreptul să trimită în adunare un singur deputat, iar Huşiul separatist avea dreptul la doi deputaţi, deşi avea mai puţin de un sfert din populaţia  oraşului de la Dunăre.

Explicaţia oficială a fost că Galaţiul, deşi este foarte mare, este locuit în mare parte de străini fără drept de vot.
Criza provocată de falsificarea alegerilor în Moldova ajunsese atât de departe, încât Europa părea în pragul unui război. La 5 august 1857, cele patru puteri europene, prin reprezentanţii lor la Constantinopol, prezentau o nota prin  care declarau ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta.

La 24 august 1857, Ali Paşa trimitea lui Vogoride ordinul privind anularea alegerilor, revizuirea listelor electorale şi procedarea la noi alegeri, organizate în 29 august/10 septembrie 1857 şi care au dat câştig de cauză unioniştilor. Vogoride era învins, în ciuda furiei cu care luptase contra Unirii.

Vă mai recomandăm şi:

Cum era să ajungă rege al Bulgariei o beizadea din România. Povestea boierului Emanoil Conachi Vogoride

Povestea tristă a conacului de la Ţigăneşti. Costache Conachi a creat aici cele mai multe dintre poeziile sale erotice

Legenda haiducului care şi-a făcut propria vamă pe Siret, a ajuns dregător domnesc şi a fost omorât de foştii ortaci

Galaţi


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri