40 de ani de la premiera unuia dintre cele mai bune filme din anii '70: Explozia

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Filmul a fost inspirat dintr-o întâmplare reală. Foto: Cinemagia
Filmul a fost inspirat dintr-o întâmplare reală. Foto: Cinemagia

În urmă cu 40 de ani, Galaţiul era scena unuia dintre cele mai bune filme produse în anii '70. Inspirat din realitate, filmul „Explozia” a fost, aşa cum spunea şi Bujor Râpeanu, un film catastrofă, agrementat cu condimente politico-morale ale realităţii socialiste din epocă.

Regizorul Mircea Drăgan s-a inspirat dintr-un eveniment real, întâmplat prin anii '70 şi mediatizat intens de presă la vremea respectivă. Pe scurt, nava Poseidon, înregistrată sub pavilion panamez, care transporta 4.000 de tone de îngrăşământ agricol (azotat de amoniu) este cuprinsă de flăcări, în sala maşinilor. Nava reuseşte să trimită un SOS, recepţionat de căpitănia portului Galaţi. Secretarul de partid, Primarul şi căpitănia portului îşi dau seama de repercursiunile unei explozii a navei. Echipajul navei părăsise incinta, sărind în apă. Acolo apare echipa de intervenţie, apar şi localnici care vor să ofere ajutor.

Distribuţia este una de zile mari: Radu Beligan, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Jean Constantin, Mircea Diaconu, Florin Piersic, Dem Rădulescu, Colea Răutu, Draga Olteanu Matei, George Motoi şi mulţi alţi grei ai cinematografiei româneşti din acea perioadă.

Criticii de cinematografie şi-au spus şi ei părerile despre acest film. „Viaţa paşnică a oraşului care habar n-are de primejdie e bine prinsă... şedinţele primului secretar sunt ridicole. O simte până şi un personaj când lasă să-i scape teribilul adevăr: „Acu’ sare totu’n aer şi ne strică ordinea de zi!”. „Omul-nou” e prins în faţa „testului-limită” agrementat când de clişee retorice inspirate, când de discursuri oficiale, când de replici „dezinvolte” precum cea a descoperitorului unei supravieţuitoare captive a epavei, adevărat cuptor plutitor, printre conductele sub presiune: „Puicuţo, cine te-a închis aici?”. Eroii fără panaş sunt la fel de ireali ca şi „oficialii”: Jean Constantin e pus să facă şotii lăutăreşti lângă flăcările care-i joacă în preajmă iar Draga Olteanu apare, cu coşul plin de merinde, ca la picnic, pe coverta pârjolită”, spune Tudor Caranfil în cartea lui, Dicţionar Universal de Filme.

filmul explozia

La rândul lui, criticul Ioan Lazăr îl laudă pe Mircea Drăgan pentru inspiraţia de a picura umor într-o povestire ce pare a-şi depăşi limitele, ameninţând să devină un megafon tezist.

„Salamandră (n.r. - Gheorghe Dinică) se dovedeşte un fel de superman local, dar nu atât datele lui de excepţie primează. Ajutat mult de actor, personajul devine credibil, în ciuda multor situaţii imposibile. Faptul că reuşeşte să nu moară dă o explicaţie nevoii de happy end, filmul refuzând astfel să se transforme într-o tragedie optimistă, specialitate a unei epoci de altădată. Etalarea calităţii lui de erou al zilei într-un şir de fapte exemplare se amestecă abil cu episoade comice. Un ceremonial retezat al nunţii se asociază cu spectrul autorităţilor în acţiune salvatoare. Cu puţine momente eşuate, operaţiunea îşi construieşte propriul spaţiu: planuri de ansamblu urmează unor groplanuri fotogenizate fie în manieră eroică, fie în stilul ilustratelor colorate auster, în negru şi albastru, pigmenţi reci, dătători de fiori. Mai este un lucru de semnalat – scenariul şi dialogurile datorate lui Ioan Grigorescu. Prozatorul îl sancţionează aici pe reporterul care, oricum, nu se lasă în totul furat de dinamica senzaţionalului. Excesul factologic este atenuat prin momente de umanitate netrucată şi, nu în ultimul rând, graţie inspiraţiei dialogale”.

Se pune, aşadar, problema valorificării paradei eroice. Aceasta se realizează printr-o veritabilă cascadă de scurtcircuitări comice. În distribuţie sunt adevăraţi maeştri, de la Draga Olteanu la Mircea Diaconu, fără a-l trage de pe soclu pe Salamandră, jucat ca nimeni altul de Gheorghe Dinică. Revărsarea valurilor umoristice, cu şarja lor imbatabilă, se derulează în paralel cu concretizarea acţiunii principale. Gestul exemplar constă într-o aderenţă maximă la cauza colectivităţii, echivalat ca performanţă morală, imagine a sacrificiului, implicare totală în neutralizarea chimică a iminentei explozii.

Nu încape vorbă, găsim destule situaţii trase de păr. Comedia are oricând dreptul la căutarea convenţiilor de gen. Elementele definitorii ale formulei narative vin, însă, din îmbinarea comicului cu momentele furnizate de structurile de suspans ale povestirilor catastrofice. Nu suntem în situaţii de cataclism atomic, şi nici în altele de felul pericolelor planetare, ci doar în contextul unui posibil film-catastrofă socialist. De aici şi tratarea globală a ameninţării, ţintă sub control de o convergenţă tutelară, fără un climax înspăimântător, cu accesul la tratamente umoristice. Tenta parodică dă bine şi salvează tumultul solidarităţii nediferenţiate.

filmul explozia

Putem stabili aici un etalon. Prin anii ’70 era o modă a acestui sub-gen al filmelor de acţiune, iar faptul că un cineast român – oricare ar fi el, dar mai ales unul profesionalizat în conflictualităţi deviate în antrenament militaro-sportiv, deprins, pe de altă parte, cu seria aventurilor poliţiste (a se vedea B.D.-urile sale), din care mai ales umorul nu lipseşte -, ştie să se apropie de o atare nouă orientare, populară, este drept, a unui mod aparent lesnicios de a capta atenţia unui mare număr de spectatori, dovedeşte capacitatea sincronică a producţiei autohtone, atentă la toate palierele mişcării mondiale a cinematografului.

Apar şi unele incongruenţe. Între ele, voluntarismul de paradă, ad hoc, al muncitorilor de la şantierul naval, gata să arunce în apă măcar o parte din încărcătură. Sunt oarecum expediate escapadele eroice ale lui Salamandră, dar găsim, totuşi, şi clipe de relaxare adecvată, ceea ce ne ajută în pregătirea pentru a suporta eroizarea cu orice preţ.

Nu putem fi înşelaţi, şi nici regizorul nu se străduieşte pe acest drum, divagând câteodată, destul de rar, şi, mai ales, cu prudenţă maximă, din maniera comanditară a povestirii. Aşa se face că o replică anumită îşi pierde efectul, dar nu trece neobservată. Fiind, de pildă, vorba de un tub de oxigen, al cincilea, după ce fuseseră anihilate patru, unul dintre marinarii cu sarcini de răspundere, personaj interpretat de Dem Rădulescu, îl imploră pe Gică să mai facă un gest, cu precizarea: „Sare acela-n aer şi ne strică ordinea de zi!”.

Curios este că o serie de actori de comedie trec cu brio testul ipostazierii lor ca personaje de dramă. Toma Caragiu, ca şi Radu Beligan, joacă destul de convingător, deşi uneori ar putea fi stânjeniţi de neverosimilul situaţiilor.

Imaginea este de acolo, cu tot ce presupune alternarea spaţiilor largi cu interioare în flăcări, iar aici Nicolae Mărgineanu este mai mult decât mâna dreaptă a regizorului.

În ansamblu, antrenarea întregului oraş, alternanţa de planuri generale cu groplanuri, amestecul de momente contradictorii, când tensionate, când aproape de entertainement, conferă filmului aspectul unui fel de simbolică scară dintr-o Odessă dobrogeană expusă catastrofei, anihilată cu voioşenie, suspans şi, mai ales, optimism.

Galaţi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite