De ce bătaia nu este ruptă din rai. „Unde dă părintele, creşte frustrarea”
0Destui părinţi cred că acolo unde lovesc ei un copil „creşte”, iar „bătaia este ruptă din rai”, vorbe româneşti care explică un mod agresiv de a educa un copil. Psihologii spun însă că violenţa nu este nicidecum o formă de iubire sau de educare, ci o tară care se moşteneşte
Chiar în campania electorală un primar din judeţul Bistriţa-Năsăud a apărut în prim plan după ce-şi umilea fetiţa pe care o filma goală, în genunchi, în timp ce ea repeta după părinte vorbe dictate de acesta. Traian Ogâgău a fost ales de comunitate pentru următorii patru ani. El a susţinut că acesta era un mod de a-şi educa fata, iar filmările au fost folosite în scop electoral.
Această violenţă se moşteneşte, spun specialiştii. Ceea ce trăieşte un copil va face, la rândul său, când va ajunge părinte. Doar Justiţia sau oprobriul public ar putea opri acest fenomen. „În momentul în care o persoană oficială, oricine de fapt, comite o astfel de agresiune, acel om trebuie să devină un paria, un exclus. Să nu-şi mai aibă locul printre semenii săi. Dacă nu-l pedepseşte Justiţia, ar trebui să-l pedepsească societatea: să nu-l lase să candideze, să nu-l voteze etc.”, subliniază psihologul Bogdan Papacostea.
Specialiştii atrag atenţia că folosirea violenţei este extrem de periculoasă în formarea unui copil şi nu ajută cu nimic la educarea acestuia. „Un copil agresat, va deveni la rândul său fie agresor, fie victimă. Aceşti copii sunt foarte uşor de identificat: sunt cei care au probleme la şcoală, îşi lovesc colegii, încalcă regulile, au un comportament deviant. Daca vorbim de cealaltă categorie, copiii care rămân victime, aceştia vor permite abuzul şi în afara locuinţei: sunt acei copii care cred că merită să fie bătuţi”, explică Elena Stambuli, psiholog şcolar.
„Este firesc ca un copil să greşească ”
Agresiunea fizică nu este o soluţie pentru educarea copiilor. Aceasta ar trebui să se facă mai degrabă folosind metoda recompensei, în defavoarea celei corective fizic. Iar atunci când un copil greşeşte putem să îi spunem să privească greşeala ca pe o oportunitate de a învăţa.
„Este firesc ca un copil să greşească, mai ales atunci când învaţă un nou comportament. Părinţii ar trebui să înţeleagă că a-i repeta copilului că nu face nimic bine sau a-l critica permanent, înseamnă să-i inducă acestuia ideea că e bun de nimic. Sigur, greşeala repetată trebuie sancţionată, dar nu folosind metode agresive, ci constructive (de exemplu, pentru că ai încălcat regula, azi eşti responsabil cu ordonarea jucăriilor după formă, culoare etc.)”, explică Elena Stambuli (foto sus).
Copilul „educat” prin mijloace violente (fizice sau psihice) este un copil traumatizat chiar de către cel care ar trebui să-l protejeze: părintele. De aceea, în psihicul său are loc o inversare a valorilor. „Sursa siguranţei şi a iubirii devine sursa urii şi a pedepsei. Copilul respectiv va trebui să se lupte o viaţă întreagă cu această traumă şi în cazul în care nu ajunge să şi-o înţeleagă la psihoterapeut sau psiholog o va transfera copilului său, comportându-se la fel cu el”, arată Bogdan Papacostea.
Violenţa nu este dovadă a iubirii
De cele mai multe ori, părinţii care îşi agresează copiii susţin că-i iubesc, că fac acest lucru pentru a-i educa, pentru a nu-i „scăpa din mână”. Specialiştii spun, însă, că acest comportament nu este nicidecum o dovadă a iubirii şi protecţiei de care are nevoie un copil.
Psihologul şcolar Elena Stambuli arată că „nu poţi răni un copil pe care spui că îl iubeşti!! „Aceşti părinţi nu se iubesc pe sine, în primul rând, nu cunosc sentimentul acesta nobil, cum ar putea să iubească pe altcineva? Părinţii care apelează la violenţă dau dovadă de lipsa controlului şi a încrederii în sine. Mulţi dintre ei au avut o copilărie marcată de agresivitate, au acumulat frustrări şi varsă toate experienţele negative trăite pe propriul copil”, explică psihologul.
Violenţa părintelui asupra copilului este practicată în societăţile neevoluate, crede Bogdan Papacostea (foto dreapta), şi ea poate fi interpretată, paradoxal, ca limbaj al iubirii: „Ar trebui să fie depăşit acest nivel în care este nevoie de lovituri de pumn pentru a fi dovedită <<implicarea>> sentimentală”.
Papacostea arată că la psiholog ajung şi oameni maturi care încep să-şi pună problema relaţiei lor cu părinţii şi înţeleg că disfuncţii din viaţa lor actuală îşi au sursa în felul în care părinţii i-au tratat în copilărie. „Până de curând, ce li s-a întâmplat în familie li se părea natural, <<venea de la mama şi de la tata>>, <<era firesc să mă pună să stau pe coji de nucă, să mă umilească, să mă bată, doar erau mama şi tata>>. Abia după ce văd că ce aplică ei în relaţia cu propriii copii nu funcţionează, pentru că iau modelul de acasă, îşi pun problema dacă nu cumva acasă a fost ceva în neregulă”.
Elena Stambuli spune că folclorul românesc este plin de „zicale” prin care violenţa este confirmată ca metodă de educare a copilului. „Este o vorbă care spune că “acolo unde dă mama/tata, creşte”..... este adevărat, creşte nemulţumirea, cresc sentimentele de vinovăţie, creşte frustrarea, tot ceea ce nu are legătură cu formarea unui adult armonios care să dezvolte relaţii sănătoase. Copiii se educă cu răbdare, cu iubire, cu înţelegere şi cu multe încurajări”, concluzionează psihologul şcolar.
Se încarcă comentariile...
