EXCLUSIV Africa nu e ca la televizor. Cum au ajuns clujenii misionari să-i uimească pe ugandezi
0O mână de clujeni inimoşi merg într-un sat uitat de lume din Uganda ca să construiască o clinică şi o şcoală. Prin educaţia pe care vor să le-o ofere copiilor Africii reamintesc că lucrurile mari încep întotdeauna de la gesturile mici.
Alin Pop (29 de ani) este poliţist în Cluj-Napoca, însă, câteva săptămâni pe an şi le petrece în îndepărtata Africă, în Uganda, unde dezvoltă un proiect social, prin Asociaţia Hannah. Aici, împreună cu alţi voluntari români, vrea să construiască şcoli, spitale şi o biserică, le predă limba engleză şi matematică micuţilor africani care umblă în picioarele goale şi trăiesc în condiţii greu de imaginat pentru mileniul al treilea. Alin, alături de alţi doi colegi din asociaţie, prezintă o imagine a Africii dominată de mizerie, sărăcie şi inferioritate. În ciuda acestui fapt, africanii lui Alin Pop sunt oameni fericiţi, puşi pe glume, care-şi trăiesc viaţa exact aşa cum este. Din poveştile poliţistului clujean, întors luna trecută din cea mai recentă misiune a sa în Africa, reiese că mitul „stăpânului alb“ este realitate în Uganda, iar băştinaşilor le vine greu să creadă că un alb poate să sape un şanţ cot la cot cu ei.
Africa a fost întotdeauna, pentru clujeanul Alin Pop, un spaţiu exotic. Şi este, într-adevăr, altă lume. Când s-a dus pentru prima dată, în urmă cu şase ani, a descoperit că Africa văzută la televizor, pe National Geographic Channel, era cu totul diferită faţă de realitatea de acolo.
„Când m-am dus prima dată, mi-am zis: «Hai să văd ce nu văd de acasă!». În prima misiune, toţi au vrut să vadă elefanţi şi nu mai ştiu ce. Acolo sunt oameni ca şi noi, iar animale sunt doar în parcurile unde se fac reportaje. Africa nu e ca la televizor, iar acolo sunt oameni care trebuie ajutaţi“, spune Alin Pop, care s-a întors recent dintr-o călătorie în Uganda, unde merge de patru ani ca să schimbe lucrurile.
De la masa la care stă priveşte la undele pe care le face vântul pe suprafaţa lacului Chios din Parcul Central din Cluj-Napoca şi-şi aduce aminte că în Uganda le-a dat de furcă stufărişul până au făcut drum spre locul unde vor clădi o bază românească. Au pus deja fundaţiile primei clădiri dintr-un proiect complex în valoare de 100.000 de euro, care va cuprinde o şcoală internaţională, o clinică, o biserică şi mai multe locuinţe pentru misionarii români.
Fundaţia primei clădiri construite de clujeni şi ugandezi (stânga). Macheta bazei româneşti n Buyaga (dreapta) FOTO: Asociaţia Hannah
Aşezările din Bulambuli
Satul unde se vor clădi toate acestea se numeşte Buyaga, care împreună cu alte patru aşezări face parte dintr-un district care are un nume de zici că s-a jucat un copil scrabble: Bulambuli. Districtul ugandez aduce, ca formă de organizare, cu judeţul românesc, iar Bulambuli este situat, geografic vorbind, în zona de est a Ugandei considerată „mai civilizată“ deoarece locuitorii de acolo au cunoscut stăpânirea britanică.
Proiectul care va schimba la faţă satul ugandez a fost ideea sa. După ce a dormit pe jos, în colibe rotunde din Kenya şi Uganda, fiind despărţit printr-o simplă plasă de tânţari înfometaţi şi după ce a locuit zile în şir într-o casă lacustră pe Amazon cu crocodili înotând la doi paşi de el, Alin Pop s-a întors la Cluj-Napoca şi a spus că trebuie să dezvolte ONG-ul Asociaţia Hannah al cărei scop, până în 2011, era să strângă pachete de sărbători şi să îi ajute pe cei nevoiaşi. „E greu să găseşti oameni care să se dedice total“, mărturiseşte tânărul.
Dar a găsit câţiva. Împreună cu o mână de camarazi din Asociaţia Hannah şi Biserica Betel (de rit baptist) din Cluj-Napoca, Alin Pop a gândit un altfel de proiect, creştin, umanitar în esenţă. L-au numit „Împreună pentru Africa“.
Şocaţi că albii muncesc
Cărămizile de la fundaţia primei clădiri le-au pus, în luna august a acestui an, împreună cu ugandezii din satul Buyaga, undeva în estul ţării, aproape de poalele vulcanului stins Elgon. Băştinaşii, care nu aveau săgeţi şi frunze în jurul taliei ca-n filme, erau de-a dreptul uimiţi că albii muncesc cot la cot cu ei (foto mai sus, credit foto: Asociaţia Hannah). Când se uitau la românii care sapă şanţuri, aveau nişte priviri atât de speriate încât parcă ar fi văzut că se comite, sub ochii lor, vreun păcat de moarte.
„Asta i-a şocat. Şi acum, ei nu-şi imaginează că un alb poate să muncească. Sunt obişnuiţi cu americanii din oraşele lor care au afaceri. Ei vin şi zic: «Vreau casa asta!». Iar băştinaşii muncesc pentru ei şi nu-i mai văd pe acolo“, povesteşte Alin Pop.
Îşi aminteşte că, în vară, avea sapa în mână şi câţiva ugandezi au venit la el uitându-se ca la felul şapte. „Săpam la un gard. Ei erau patru. I-am angajat să muncească alături de noi. Ştiau engleză cât de cât, ne înţelegeam cu ei. Am făcut, la un moment dat, un concurs să vedem cine sapă mai repede un şanţ“, zice amuzat clujeanul.
Transportul, mai scump decât materialele
Alin (foto dreapta) crede că să-ţi ajuţi aproapele ţine de tine ca om, iar graniţele dintre ţări ţin de detalii. A mers prima dată în Africa în 2008 cu un grup de misionari din Mediaş. Încă de atunci, simţea că trebuie să se întoarcă şi să se implice, însă a revenit abia în 2011. Proiectul pe care vrea să-l dezvolte va avea 12 clădiri în total, care vor fi gata la sfârşitul lui 2016.
Au cumpărat două hectare de pământ, au pus totul pe hârtie şi s-au apucat de treabă. Au început cu drumul de acces, unde era un stufăriş înalt cât casa. A urmat fundaţia primei construcţii, pe 200 de metri pătraţi, iar apoi s-au oprit pentru că transportul e scump.
„De acolo, de la oraş, cumpărăm materialele. Un transport costă undeva la 50 de dolari indiferent dacă ai o cărămidă sau 20 de cărămizi“, explică Alin Pop.
O parte din materialele de construcţii le aduc din apropierea satului: pietre de râu, sol ce nu permite infiltraţii, cărămizi din munte. „20.000 de şilingi ugandezi sunt 8 dolari (n.r. – un dolar echivalează cu 2.500 de şilingi ugandezi). Ca să duc o cupă de sol care nu permite infiltraţiile, pe mine mă costă 80.000 de şilingi ugandezi. Dacă mă duc şi cumpăr de acolo pământul e 20.000 de şilingi, benzina pentru transportator costă 20.000 de şilingi, iar ca să mi-l aducă, transportul efectiv e 40.000 de şilingi! Deci 80.000 de şilingi ugandezi per total. Mai bine cumpărăm un tractor“, concluzionează clujeanul. Trăgând linie, 1.500 de euro i-a costat fundaţia, iar vreo 1.000 de euro, transportul.
Nici salariile nu sunt mari. Un ugandez care nu are şcoală câştigă trei dolari pe zi. Patru dolari primeşte un ugandez de la clujeni pentru că munceşte alături de ei. „Trei dolari pe zi înseamnă nouă-zece lei şi din asta ei trebuie să hrănească şapte-opt copii şi nu ştiu cum să îi împartă. Pământul e puţin, un acru-doi (n.r. – un acru măsoară aproximativ 4.000 de metri pătraţi). Îl folosesc în totalitate pentru casă şi nu pot face un comerţ, un troc, cu ce cultivă ei acolo“, spune Alin Pop.
“Săpam la un gard. Ei erau patru. I-am angajat să muncească alături de noi. Ştiau engleză cât de cât, ne înţelegeam cu ei. Am făcut, la un moment dat, un concurs să vedem cine sapă mai repede un şanţ“ “Acolo sunt oameni ca şi noi, iar animale sunt doar în parcurile unde se fac reportaje. Africa nu e aşa ca la televizor, dar acolo sunt oameni care trebuie ajutaţi“ „Şi acum, ei nu-şi imaginează că un alb poate să muncească. Sunt obişnuiţi cu americanii din oraşele lor care au afaceri. Ei vin şi zic: «Vreau casa asta!». Iar băştinaşii muncesc pentru ei şi nu-i mai văd pe acolo“ Alin Pop, voluntar
400 de perechi de şlapi s-au dat în câteva secunde
Pe lângă şcolile de vară şi programele speciale pentru copii şi adolescenţi, în care aceştia au primit sfaturi despre viaţă şi despre cum să se dezvolte ca oameni, în timpul misiunilor lor în Africa, românii au adus medici oftalmologi din Cluj care i-au consultat pe localnici, le-au prescris ochelari dacă a fost nevoie, le-au dat tratamente pentru anumite boli. Pe alţii i-au ajutat să-şi refacă gospodăriile distruse de intemperii.
„Unor oameni li s-au dărâmat casele din pricina vântului puternic. Am mers şi i-am ajutat să le reconstruiască. Mergeam prin comunităţi şi, oriunde era nevoie, dădeam o mână de ajutor în ciuda privirilor şocate ale ugandezilor că noi, nişte albi, muncim“, mai povesteşte Alin Pop.
Au dus vreo 400 de perechi de şlapi care s-au terminat în câteva secunde la o comunitate de zeci de mii de oameni. „Acolo trebuie să mergi cu tiruri. Şi tot timpul este nevoie, pentru că şlapii ăia nu rezistă mai mult de câteva săptămâni. Însă adevărata provocare vine când te întrebi: cum faci să îi ajuţi pe ei să-şi cumpere singuri şlapii? Guvernul nu are putere, nu poate să-i ajute. Sunt aşa de mulţi încât nu se poate implica la nivel de individ. Şi sunt atât de săraci!“, adaugă Pop.
La lecţiile predate de misionarii români FOTO: Asociaţia Hannah
Îi învaţă să se descurce singuri
Planul clujenilor este ca acest proiect să se autosusţină în timp, să nu mai depindă întotdeauna de donaţii şi, în timp, să fie coordonat de localnici.
„Scopul nostru e să îi ajutăm pe ei şi pe comunitatea lor. Noi vom merge acolo şi îi vom ajuta, dar nu ştiu cât voi mai trăi eu sau vreun coleg de la mine din echipă, însă ei vor rămâne acolo şi vor beneficia de proiectul acesta. Baza pe care noi o construim acolo o vor conduce localnicii, oameni de încredere“, spune Pop.
Iar ca proiectul să se autosusţină, vor să cumpere un teren unde băştinaşii să-şi cultive plantele necesare, poate să facă şi un mic comerţ.
„Ceva de mare impact nu am făcut“, consideră clujeanul. „Am pornit de la ideea: nu vrem să obişnuim prin faptul că dăm. O greşeală care s-a făcut dintotdeauna a fost că s-a dat fără să se înveţe. Vorba aceea: peşte poţi să mănânci o viaţă întreagă dacă te învăţ să pescuieşti. Puteam şi noi să mergem să dăm bomboane, dar nu îi ajutam cu nimic. Dacă vrem ca Africa sau Uganda sau orice altă ţară africană să se dezvolte, trebuie să stăm acolo şi să-i învăţăm să se descurce. De aceea, am plătit oameni ca să muncească cu noi, ca să vadă că albul nu numai dă“, explică Alin Pop.
Credinţa încă mută munţii
Ce-l face pe Alin Pop să se întoarcă în fiecare an? Vede în această misiune mai mult latura spirituală decât cea umanitară. „Credinţa e ceea ce mă mişcă. Cred că Iisus ne-a lăsat să răspândim Evanghelia şi să facem bine. Asta e o dovadă a creştinătăţii noastre“, mărturiseşte clujeanul.
Crede cu tărie că pentru fiecare există un loc şi o anume direcţie în viaţă. Iar ceea ce-l frapează pe el este modul de viaţă al ugandezilor, veselia şi naivitatea cu care ştiu să trăiască.
„Mă întreb cum supravieţuiesc. Nu vorbesc de sărăcie, care e la ordinea zilei. Vorbesc de mizerie, de condiţii. Spre exemplu, un copil mic se târăşte pe jos prin noroi, unde sunt şi porcuşorul, şi capra. Bagă mâna în gură, şi la noi (n.r. – la români) îl ţii în puf până la 3 ani şi tot se îmbolnăveşte. Cel de acolo nu are nimic. Asta mă şochează, dar ce mă şochează cel mai mult la ei – iar asta vine din neştiinţa altor lucruri – e că, în ciuda tuturor acestor lipsuri, ei sunt tot timpul fericiţi, puşi pe glume, îşi trăiesc viaţa aşa cum e“, spune Alin Pop.
Momente din viaţa sătenilor africani, după venirea misionarilor români FOTO: Asociaţia Hannah
Drumul de la poliţist la misionar
Când nu călătoreşte în Africa, Alin Pop este poliţist în Cluj-Napoca pentru că, spune el, îi place să lucreze cu oamenii, şi poliţia nu înseamnă doar răufăcători, crime şi amenzi rutiere. Face parte din prima generaţie de poliţişti care au absolvit Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan“ din Cluj-Napoca.
Primul său contact cu sălbatica Africă a fost în 2008, la doi ani după ce a trecut de la ortodoxism la baptism. „A fost o provocare pentru mine. În 2008, am simţit că trebuie să fac o misiune creştină, dar nu ştiam unde. Cineva din Mediaş a venit la Biserica Betel din Cluj-Napoca şi a prezentat un proiect pe termen scurt în Africa şi a întrebat dacă vor tinerii să meargă acolo. Am completat formularul şi apoi am plecat“, mărturiseşte poliţistul.
A stat două săptămâni în Uganda, în altă parte decât cea în care merge acum, şi alte două în Kenya. Povesteşte că nu a fost uşor, că au mers în sate, au locuit cu localnici. Casele nu aveau curent electric, nici baie în sensul modern, nici pat, ci saltele şi pânze de ţânţari. Erau o echipă de 13 oameni, băieţi şi fete, şi au dormit într-o colibă de câţiva metri pătraţi. Au mâncat orez, fasole – care e, zice clujeanul, „la ordinea zilei“ – şi ugali – un fel de mămăligă.
„Am simţit că trebuie să mă întorc în Africa. Însă înainte să fac asta, am plecat, în 2009, în Amazon, cu cinci prieteni cu care am fost în Africa. Am vrut să vedem triburile de acolo, la Porto Velho (în vestul Braziliei). Am mers o noapte cu feribotul, iar acolo am stat într-o casă pe piloni suspendaţi, toate casele erau aşa. Era junglă efectiv, crocodilul era în baltă, erau foarte mulţi ţânţari. Pentru noi, a fost ceva extarordinar. Am văzut şi acolo oameni dedicaţi. O familie de misionari brazilieni au intrat într-un trib amazonian pe care l-au creştinat şi acolo stăteau“, povesteşte clujeanul.
Portret de african din Buyaga
Uganda se află în estul Africii şi se învecinează cu Sudanul de Sud la nord, Congo la vest, Kenya la est, Rwanda la sud-vest şi Tanzania la sud. Ţara este împărţită în patru regiuni, iar Bulambuli este un district din regiunea de est. Acolo locuiesc circa 130.000 de oameni, au case circulare din chirpici, pământ, nuiele şi stuf, iar satele lor aduc cu cele din filmele despre Vestul Sălbatic.
„Au o stradă principală, de regulă, neasfaltată, ca-n westernuri. Ugandezii din satul unde suntem noi au drum asfaltat. L-au făcut prima dată prin anii ’80, după ce au ieşit de sub stăpânire britanică, atunci când a venit în vizită Regina Elisabeta. Au vrut să impresioneze că ei se pot descurca“, explică Alin Pop.
În oraşe sunt construcţii de cărămidă, nu mai mari de două etaje, dar nu şi blocuri. Alin Pop povesteşte că în Mbale, cel mai apropiat oraş de Buyaga, situat la 40 de kilometri de sat, este un hotel făcut de americani şi că ugandezii au unele tehnologii pe care Uniunea Europeană nu-şi imaginează că ei
le-ar putea avea, adică mobile şi motociclete. Şi le-au procurat de la oamenii care le-au cumpărat pământurile.
Curent electric, doar pe strada principală
„Eu zic că în Uganda e o sărăcie cum nu vă puteţi închipui, dar e o sărăcie cu tehnologie, fără educaţie. Au telefon mobil, dar nu ştiu să numere nici până la trei. E ceva monstruos“, consideră românul.
Curent electric au casele de la strada principală. O zi merge, iar cinci nu. Încă folosesc lămpi cu petrol, asemănătoare cu opaiţele pe care le foloseau bunicii noştri. Nu au nici buletine de identitate, iar conceptul de protecţie sexuală este o necunoscută. O familie din Buyaga are, în medie, şapte-opt copii.
Clujeanul ştie că aproximativ 60% din populaţia Ugandei e tânără, cu vârste până la 16-18 ani. „De aceea depinde cum îi educi, să li se dea oamenilor nişte ţeluri pentru că, dacă nu se face asta, generaţia viitoare nu va mai exista. Generaţia adultă e pierdută din start pentru că nu mai poţi schimba mentalităţi. Pe cei până în 18 ani trebuie să-i modelezi“, crede Pop.
Legea tribului primează
El a mai observat că „vocea“ tribului încă primează şi că ei îşi pedepsesc nelegiuiţii după vechile cutume. Dacă un ugandez fură ceva, legea îi dă, să zicem, un an de închisoare, dar, potrivit legilor tribului, el e luat, dezbrăcat în văzul lumii, bătut şi apoi e chemată poliţia.
„Reacţiile lor, indiferent cum îi vedeţi dumneavoastră, sunt tot tribale. Când nu-i convine ceva, ia maceta (n.r. – un cuţit de tăiat trestia de zahăr) şi se duce şi îşi rezolvă problema. Nu au frică de lege, ci doar de tradiţiile tribului. E un fel de sat cu multe babe, şi toate vorbesc unele despre altele, şi ţin foarte mult la imagine“, explică românul. Populaţia ugandeză este, potrivit actelor oficiale, majoritar catolică (circa 41%), musulmană (în jur de 12%), dar şi penticostală, baptistă.
Ugandezii din Buyaga sunt curioşi şi nu se pot abţine să interacţioneze cu străinii. Cei care înţeleg engleza i-au întrebat pe români ce fac acolo, cum e la ei în ţară şi de ce au venit în Africa.
„Unii dintre ei nu au avut niciodată contact direct, faţă în faţă, cu un alb. Toată lumea vrea să aibă de-a face cu un alb pentru că e privit apoi altfel în comunitatea sa, are alt rang, e mai bine văzut. Unii se lipesc de tine pentru că ai bani şi pentru că, în mintea lor, când văd un alb, văd bani. Alţii văd în alb o perspectivă de ceva nou. Albul e privit acolo drept stăpânul“, explică Alin Pop.
Clujeanul povesteşte că africanii i-au confundat pe români cu americanii şi când le-au zis că sunt români nu înţelegeau, nu auziseră de o ţară numită România: „«Aveţi bani?», ne-au întrebat. «Nu, nu avem bani. Nu cât să-i întoarcem cu furca. Ar fi bine». Diferenţa dintre un american şi un român e că românul e mai sociabil. Un român merge şi munceşte cot la cot cu negrul, iar un american dă un ordin şi apoi nu-l mai vezi acolo“.
Ebola e departe
Sărăcia face casă bună cu boala. Malnutriţia şi malaria sunt cele care ucid pe capete în satul Buyaga. „Dumnezeu îl protejează pe cel care nu ia malarie“, spune uşurat românul. Cazuri de Ebola au fost puţine în Uganda şi s-au înregistrat în vest, la graniţa cu Congo, adică în partea opusă satului unde se află românii. Fiind în vecinătatea vulcanului Elgon, o „pătură“ roşiatică acoperă totul, iar asta se vede şi în ochii lor. „E şi o carenţă spirituală şi în comportament, şi în modul lor de a fi“, a observat Alin Pop.
În Buyaga se organizează săptămânal un târg de fructe şi animale FOTO: Asociaţia Hannah
Copii africani care s-au uitat prima dată într-o oglindă
Ugandez ce cară pâine pe o motocicletă improvizată
„Copiii scriau cuvintele fără distanţe“
Alin Pop spune că şcolile din Uganda arată mai jalnic decât acelea din cătunele cele mai modeste din România, în condiţiile în care din stăpânirea britanică a rămas doar ideea de instituţie de învăţământ cu numele, nu şi cu forma, iar un profesor care lucrează la stat în Uganda este plătit cu 100 de dolari pe lună.
„Nu le-aş numi şcoli. Îs doar nişte lemne aşezate. Instituţia se numeşte şcoală, dar are o capacitate de
10-60 de oameni, care stau înghesuiţi şi repetă aceleaşi materii. Când am fost noi şi am predat în şcoli engleză, matematică, ei scriau cuvintele fără distanţe. Aveau pe un rând un singur cuvânt“, povesteşte tânărul clujean.
La o şcoală din districtul Bulambuli sunt cam 150 de copii la diferite niveluri şi toţi învaţă în aceeaşi încăpere, în grupuri, nedespărţiţi de vreun paravan. Clujeanul povesteşte că sistemul de învăţământ e după modelul englez şi mulţi nu merg la şcoală fiindcă îi opreşte sărăcia. Imaginile făcute de clujean şi aduse acasă întăresc cruda realitate: copii cu piele ciocolatie, nespus de frumoşi, unii în picioarele goale, alţii cu şlapii primiţi de la români, ascultă curioşi ce le spune o domnişoară, poate mai bătrână decât mamele lor, despre un joc de care n-au auzit.
„Finalitatea şcolii e zero, nu are niciun impact în societate. Majoritatea celor care muncesc la oraşe au fost în străinătate cu burse de la britanici. Ei îşi doresc să înveţe. Am văzut o dorinţă foarte accentuată să meargă, să facă, dar nu pot. Sunt familii cu 10-12 copii, ai căror părinţi au murit de HIV. I-au luat neamurile. Nu-şi permit să-şi câştige existenţa“, explică Pop.
O şcoală internaţională
Românii merg în Africa de patru ani şi activităţile alături de copii le fac în august, pentru că atunci copiii au vacanţă. Predau engleză şi matematică în şcolile din districtul Bulambuli, iar cu cei mai mici fac tot felul de jocuri. Pe lângă lecţiile propriu-zise, românii îi învaţă şi lucruri ce ţin de igienă personală, încearcă să-i îndrume să-şi urmeze visele oricât de urât ar arăta, poate, viitorul pentru ei. La sfârşitul lunii august le-au dat prichindeilor rechizite.
Alin Pop speră să ridice şcoala internaţională ca să se poată face şcoală ca la carte, pe categorii de vârstă, iar generaţiile viitoare să aibă o şansă la un altfel de viitor. După ce vor obţine avizele necesare, funcţionarii şcolii s-au gândit să aducă profesori nu doar din oraşele Ugandei, ci şi curajoşi din România care se încumetă la o astfel de aventură.
Căldură mare şi mult roşu
Din aventura poliţistului în Uganda a făcut parte şi o familie de clujeni, Dana şi Mihai Curuţiu. Împreună au mers chiar în primul an în care a început proiectul (2011). Mihai Curuţiu (26 de ani) a fost în al nouălea cer când s-a văzut ajuns în Africa. Încă din liceu, îşi dorea să meargă în Africa şi să trăiască într-un trib. Ştie şi unde anume: tribul Karamoja, ai cărui membri sunt supranumiţi războinicii Ugandei. Au şi website, dar şi grupuri de discuţii pe Facebook dedicate lor. „Mă consider o persoană aventurieră, care se adaptează mai uşor la nou“, spune tânărul. A citit multe despre cei din tribul Karamoja.
„Africa a trecut prin foarte multe schimbări. Acele suliţe, acele arcuri pe care ni le imaginăm noi s-au schimbat în puşti Kalaşnikov şi pistoale, dar ca mentalitate şi mod de organizare sunt un trib“, explică Mihai Curuţiu, economist ca formaţie.
El s-a întors în Buyaga în 2012 şi în 2013, a ajutat echipa de la Asociaţia Hannah să găsească un teren potrivit pentru bază, a dat o mână de ajutor la construirea primei fundaţii, iar în ianuarie-februarie 2015 va merge din nou.
Imaginea care i s-a întipărit în minte despre Uganda este praful roşu (vulcanic) adus de vânt şi marea nesfârşită de copii. „Totul este roşu, pământ roşu, praf roşu. Căldură şi roşu“, zice clujeanul.
Mihai Curuţiu a observat că tineri până în 20-25 de ani se trezesc cu noaptea-n cap ca să stea la colţuri de străzi fără să facă nimic. Iar mulţi dintre aceştia au familii, grădini şi pământuri, iar în loc să-şi ajute părinţii sau fraţii, ei pierd vremea. „Iar cei care îşi găsesc un loc de muncă au nevoie să fie învăţaţi să-şi gestioneze şi micul venit“, consideră acesta.
Dana şi Mihai Curuţiu, alături de o fetiţă din Buyaga FOTO: arhivă personală
În miezul epidemiei de ciumă bubonică
Ce l-a întristat a fost modul în care gândesc băştinaşii: „Au zis: «Vă considerăm pe voi, albii, superiori nouă». E o mentalitate care nu se poate schimba de azi pe mâine“, crede Mihai Curuţiu, care, dacă ar fi după el, s-ar muta pentru o perioadă de timp în Uganda.
Ce îl ţine la Cluj-Napoca e soţia sa, Dana Curuţiu (25 de ani, foto dreapta, pe malul Nilului, alături de soţu ei). „Şi mâine ne-am muta dacă nu am depinde atât de mult de unele lucruri pentru care trebuie să muncim“, afirmă Dana Curuţiu, analist de date la o firmă din Cluj-Napoca. Ea a fost doar în 2011 şi i-a ajutat pe învăţătorii de la şcoli. Şi ea le-a predat matematică şi engleză copiilor. Spune că şi-ar fi dorit să se întoarcă, dar nu a putut din cauza slujbei. „Ştiam că e greu, că există tot felul de boli, chiar şi în anul în care am fost era epidemie de ciumă bubonică“, îşi aduce aminte tânăra. Imaginea ei despre Uganda este una cu enorm de mulţi copii, lucru care a şocat-o, cu clase de elevi într-o încăpere din cărămidă, netencuită, care servea drept şcoală şi biserică.
„Ce m-a întristat? E culmea ce zic. M-a întristat că, deşi am văzut atâta mizerie, atâtea răni pe picioarele şi pe mâinile copiilor, ei erau atât de fericiţi, atât de bucuroşi şi ştiau să se bucure până şi de un creion, pe când la noi, într-o ţară ca România, copiii nu ştiu să aprecieze nimic din ceea ce au“, mărturiseşte Dana Curuţiu.
Frumuseţe ugandeză FOTO: Asocţia Hannah
Vă mai recomandăm:
Rada Mihalcea, profesor asociat la Universitatea Michigan, din SUA, a fost inclusă în top 100 cercetători în domeniul inteligenţei artificiale din Statele Unite, distincţie primită din partea preşedintelui american Barack Obama. Recent, a devenit şi cetăţean de onoare al oraşului Cluj-Napoca.
Un ţăran din judeţul Alba are o poveste asemănătoare cu cea din romanul lui Liviu Rebreanu, „Pădurea spânzuraţilor“: a luptat pentru Imperiul Habsburgic în Primul Război Mondial şi a dezertat, dar nu a fost prins, ca în carte. A fost decorat de Carol al II-lea şi a plecat peste Ocean în speranţa unui trai mai bun. După 100 de ani, istoria sa a fost descoperită de un strănepot, cu prilejul organizării unei expoziţii.
EXCLUSIV Soartă ca-n filme. Ţăranul din Ardeal călit în războaie, ucis de taurul comunal
Lukács Ferenc, un ţăran din Secuime, a avut o poveste de viaţă scrisă, parcă, după un scenariu de film. Născut în 1892, bărbatul a luptat în Primul Război Mondial de partea austro-ungarilor, a căzut prizonier la ruşi, a susţinut cauza bolşevicilor, a supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial care a nimicit lumea şi, paradoxal, la 72 de ani, a fost ucis de taurul comunal.
Se încarcă comentariile...
