Economistul genial considerat „şansa României la Nobel”, profesor la Oxford şi la Sorbona, nu e suficient de bun şi pentru a preda la o universitate din ţară
0Conferinţa ERMAS aduce în fiecare an în România economişti care au făcut carieră în universităţi din top 100 mondial, precum Sorbona, MIT, Oxford sau Berkley. Niciunul dintre aceştia, printre care se numără şi Florin Bîlbîie, care este considerat unul dintre cei mai buni macroeconomişti ai lumii, nu s-ar califica, conform criteriilor CNATDCU, pentru un post de profesor de economie la universităţile din România.
Florin Bîlbîie - cercetător la Paris School of Economics şi la Universite Paris 1 Pantheon-Sorbonne, despre care s-a spus că ar fi şansa României la un premiu Nobel, Mihai Manea - profesor la Massachusetts Institute of Technology (MIT), Nicolae Bogdan Gârleanu - profesor la Universitatea California Berkley sau Cosmin Iluţ - cercetător la Stanford Institute for Economic Policy Research sunt câţiva dintre zecile de economişti români care activează în universităţi aflate în Top 100 din lume, indiferent de clasificările la care ne referim, invitaţi în 2014 şi în 2015 la ERMAS (Conferinţa Ştiinţifică Anuală a Economiştilor Români din Mediul Academic din Străinătate). Una dintre dintre cele mai frecvente întrebări pe care au auzit-o economiştii din străinătate, fie din partea presei, fie din partea colegilor români, a fost : „Există vreo şansă să vă întoarceţi acasă?”. Răspunsul unora dintre ei: „Nu cred că aş face faţă criteriilor din România” nu poate fi considerat decât o glumă, în condiţiile în care am fi tentaţi să spunem că cercetători şi cadre didactice care au reuşit să-şi facă un nume la cele mai bune universităţi din lume ar avea uşile deschise în România.
Unul dintre iniţiatorii ERMAS clujeanul Sebastian Buhai (37 de ani), cercetător la Universitatea din Stockholm, a început să analizeze problema. Studiul realizat în colaborare cu Cristian Litan şi Gheorghe Silaghi, cadre didactice la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, a avut o concluzie şocantă: Niciunul dintre membrii comitetului ştiinţific al ERMAS nu îndeplineşte criteriile minime stabilite de Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) pentru a devenit profesor plin în România. În plus, numai 20% dintre aceştia îndeplinesc condiţiile pentru a devenit profesor asociat. Asta în condiţiile în care mai bine de 80% dintre cei amintiţi îndeplinesc condiţiile pentru a devenit profesori conform criteriilor universităţilor din top 100 mondial, iar unii dintre ei sunt profesori plini sau profesori asociaţi la universităţi din top 10 mondial în domeniul economic. Cu alte cuvinte, Florin Bîlbîie, membru al Comitetului Ştiinţitic al ERMAS 2015, cercetător care a predat la Oxford, iar acum este profesor la Sorbona, considerat unul dintre cei mai buni macroeconomişti din lume şi „şansa României la Nobel” (conform economistului român Moisa Altar) nu s-ar califica pentru un post de profesor la Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea Bucureşti sau Univesitatea din Petroşani. Aceştia ar „pica” la numărul de articole ştiinţifice şi la participările la conferinţe, în România punându-se accentul pe cantitate, nu pe calitate.
Sebastian Buhai, autorul studiului.
Autorii studiului i-au analizat şi pe toţi candidaţii la postul de profesor de economie din cele 4 universităţi de top din România în perioada 2013-2015, deci cadre didactice care îndeplinesc toate criteriile cerute de CNATDCU.
Despre rezulate „Adevărul” a vorbit într-un interviu cu Sebastian Buhai, iniţiatorul studiului despre criteriile de evaluare a cercetării în Ştiinţe Economice, care a fost prezentat la conferinţa ERMAS, organizată zilele trecute la Timişoara.
Am înţeles bine, economiştii din top 100 universităţi din lume prezenţi la ERMAS nu s-ar califica să fie profesori în România ?
Da, cam aşa, se pare că universităţile româneşti (care, din păcate, nici măcar nu se află în vreun top mondial în disciplina Ştiintelor Economice, pe baza output-ului de cercetare - cel putin până la poziţiile de obicei afişate în asemenea topuri, oricare ar fi ele, gen top 100, top 500, top 1000; situaţia este mai bună, dar de multe ori doar marginal mai bună în alte ştiinţe practicate în România) ştiu mult mai bine decât universităţile şi instituţiile de cercetare din vârful ierarhiei acestei discipline criteriile după care ar trebui să fie acceptate şi promovate cadrele didactice în funcţii de profesori, conferenţiari, lectori. Dar tot timpul ne-a plăcut să fim « originali » în România, ce să faci, chiar şi atunci când originalitatea aceasta devine indecentă privind din afara României...
La un moment dat eu am spus pe şleau că românii au înţeles greşit partea cu plagiatul: se plagiază fără ruşine lucrari ştiintifice, teze de doctorat etc, în loc să se plagieze sisteme de organizare şi evaluare a cercetării ştiinţifice care funcţionează.
Sebastian Buhai, cercetător Universitatea din Stockholm
Ce te-a impresionat cel mai tare în legătură cu studiul realizat?
Ştiam desigur ca nu stăm pe roze, să zic aşa, dar pe toţi cei trei autori ai studiului—care nu e decât un studiu descriptiv, folosind date concrete referitoare la output-ul de cercetare al cercetătorilor economişti incluşi, deci <<descriere de fapte>>, nu altceva - efectiv ne-a lăsat mască faptul că am descoperit de fapt un complet alt univers în materie de evaluare şi promovare a cercetării economice, paralel nu doar excelenţei, dar chiar şi minimei decenţe.
Care sunt cele mai relevante exemple?
Subliniez doar câteva dintre concluziile descoperite:
- niciunul dintre cei deveniţi profesori plini în Economie între 2013 şi 2015 în România, la cele mai mari patru universităţi având acest profil, nu îndeplineşte conform calităţii articolelor publicate criterii de „tenure” (termen specific universităţilor din Vest, care include de obicei posturile la conferenţiar în sus-nr) în orice universitate de top 100, aceşti aproape 70 de profesori autohtoni împreună acumuland, de exemplu, mai putin de 2 norme minime de tenure în cadrul universităţilor olandeze din cadrul Institului Tinbergen, aşa numitele Tinbergen Institute Research Fellow; prin comparatie peste 80% din românii economişti afiliaţii în străinătate din Comitetele Ştiinţifice ale conferinţei ERMAS îndeplinesc această normă individual, şi asta chiar cu una sau două din publicaţiile lor de top, mare parte dintre ei fiind de altfel deja conferenţiari sau profesori la universitati de vârf- chiar la universităţi din topul 10 mondial pe economie; ei nu ar putea ajunge însă profesori şi nici chiar conferenţiari în România, pentru că în România cerinţele nu au nimic în comun cu standardele academice internaţionale.
- mai departe, peste 99% (aceasta e proporţia calculată, nu e o estimare din condei…) a numeroaselor articole (sute şi sute, de fapt) ale acestor profesori autohtoni nu au absolut nicio intersecţie cu fluxul principal de cercetare, deci nu sunt publicate în niciun jurnal (şi sunt sute de jurnale acolo) listat oriunde, în setul de reviste pe E&B al CNRS Franţa, Universitatea Tilburg sau Tinbergen Institute. Cu alte cuvinte, e vorba de publicaţii în jurnale cvasi-invizibile, pe care de fapt nu le citeşte nimeni, care nu contribuie cu nimic la adăugarea de valoare în cercetarea pe Economie. Ca să punem cireaşa pe tort, de fapt aproape 25% din articolele acestor profesori sunt în jurnale temporar sau permanent „declasificate” din sistemul JCR ISI (o revistă cotată ISI este o revistă pentru care Thomson Reuters calculează şi publică factorul de impact în Journal Citation Reports - practic atestând valoarea internaţională a articolelor publicate -nr) pentru diverse tipuri de fraudă academică, de exemplu auto-citare în proportie de peste 70% etc (e vorba de obicei de reviste româneşti sau balcanice, de economie sau metalurgie—unii economişti români sunt pasionaţi metalurgişti—a caror simpla prezenţă pe CV-ul unui cercetator în economie ar trebui să ridice întrebări asupra potenţialului de cercetare, dar şi asupra eticii, acestor persoane).
Ce e mai trist este faptul că situaţia este mai proastă, în medie, pentru cei care au devenit profesori în Economie în România înainte de intervalul studiat de noi, deci pana în 2013, şi chiar infinit mai proastă (dacă am putea admite şi acest termen de comparatie) la universităţile/ institutele din România dincolo de aceste 4 majore cu profilul Economie (Academia de Studii Economice - ASE, Universitatea Babeş-Bolyai - UBB, Universitatea Alexandru Ioan Cuza - UAIC şi Universitatea de Vest din Timişoara - UVT).
Aceste rezultate sunt consecinţe directe ale cerinţelor si stimulilor (« incentives » cum le numim in Economie) pe care sistemul de evaluare a cercetarii in Economie le ofera in momentul de fata, adica implicit exact ceea ce am numit noi in titlul lucrarii « Demotivarea performantei » sau, mai pe sleau, materializarea cunoscului proverb romanesc « dupa cum îţi asterni, asa dormi ». Deci, chiar daca ar fi motivatie si talent individual (o întrebare empirică în ce masură acestea exista déjà în sistem şi care este variaţia: dar există în mod sigur la economiştii români din Romania, de obicei mai tineri, care au avut lucrari acceptate la editiile conferintei ERMAS de până acum), sistemul per se le perverteste, le distorsionează.
Care crezi că este motivul pentru care criteriile stabilite în România pentru avansarea în cariera didactică sunt atat de diferite faţă de cele din Vest?
Este clar ca nu mai e vorba de asimetrie informaţionala, toata lumea ştiind cu ce se mănâncă ştiinţa de calitate în Vest. E destul de uşor de întrebat, dar nici măcar nu trebuie să întrebi pentru că toate informaţiile sunt acum publice, online, care sunt seturile de reviste, criteriile de evaluare, promovare, practicile acestea în general, oriunde în UE, SUA, etc. La un moment dat eu am spus pe şleau că românii au înţeles greşit partea cu plagiatul: se plagiază fără ruşine lucrari ştiintifice, teze de doctorat etc, în loc să se plagieze sisteme de organizare şi evaluare a cercetării ştiinţifice care funcţioneaza. Prin urmare, motivul adevărat nu e decât ceea ce a fost şi până acum: rezistenta „sistemului” la schimbare, explicit prin impunerea unor mediocrităţi şi submediocrităţi în diverse poziţii administrative şi/sau cu anumită discreţie în funcţiie de decizie care vizeaza un întreg sistem, oameni fără nicio viziune, fără niciun interes în progresul general (pe de alta parte, cei care pozează în mari « progresişti », « patrioţi », ori de câte ori au ocazia, cel mai des înaintea unor procese electorale în cadrul academe-ului…).
Citeşte şi
Minţile sclipitoare ale României care schimbă economia lumii. De ce nu s-ar întoarce în ţară