Cum se distrau clujenii la carnaval în secolul al XIX-lea: „Când auzi ceardaş, chiar dacă eşti pe moarte te ridici şi  dansezi“

Balurile ţineau câte patru zile în Clujul secolului XIX.

Scriitoarea scoţiană Jane Emily Gerard, cea care l-a inspirat pe Bram Stoker în scrierea celebrului roman „Dracula“, a publicat în 1888 lucrarea „Ţara de dincolo de pădure: fapte, cifre şi fantezii din Transilvania”. Pe lângă descrierea superstiţiilor şi a obiceiurilor ardelene din acea vreme, cartea are un capitol dedicat Carnavalului de la Cluj.

Scriitoarea povesteşte despre patru zile de carnaval petrecute în Cluj la sfârşitul secolul al XIX-lea. „Carnavalul de duminică a adunat întreaga înaltă societatea în saloanele comandantului militar, baronul Y (numele au fost anonimizate de autoare-nr), a cărui Oaspete am fost atunci. Au fost treizeci - treizeci şi şase de cupluri de dansatori şi primul lucru pe care l-ar remarca orice străin la intrarea în sala de bal

a fost că nu am văzut nici o singură figură inexpresivă. Aproape toate fetele tinere tinere erau frumoase, unele dintre ele remarcabil de frumoase; Frumuseţi întunecate cu o băgăţie de păr negru împletit, ochi expresivi, ten strălucitor, cu mâini mici şi cu picioare armonioase. (...)Ceea ce m-a încântat aici era că femeile căsătorite lasăau ringul de dans fetele tinere, neîncercând, prin afişarea unui lux scandalos, să concentreze atenţia asupra lor. (...) Ce era societatea din Edinburgh pentru Londra acum vreo cincizeci de ani în urmă, aceasta este Clujul astăzi pentru Pesta.  Ceea ce mi s-a părut cel mai interesant a fost de a vedea expresivitatea muzicienilor ţigani aglomeraţi în dreptul uşii; Ochii lor negri se mişcau neîncetat dintr-o parte în alta, fără să le scape nimic, ei erau de departe mai bine informaţi cu privire la fiecare flirt, greşeală la dans sau ceartă decât cel mai vigilent însoţitor. Desigur aici, ca la fiecare bal maghiar, melodia principală a fost de ceardaşul, şi a fost interesant să văd cum, de la primele note ale acestui dans, tinerii s-au îngrămădit la unul dintre colţurile camerei unde muzicienii au fost plasaţi, înghesuindu-se unul în altul pentru a ajunge mai aproapiae de muzică. Pentru un străin neiniţiat pare ciudat să vadă acest grup de dansatori îngheuiţi ca heringii într-un butoi într-un colţ mic al salonului, în timp ce două treimi din cameră era liberă, dar ungurii spun că ţiganii cântă ceardaş mai cu foc atunci când văd dansatorii foarte apropiaţi de ei. Uneori, şeful trupei părăsea locul destinat cântăreţilor şi intra în mijlocul dansatorilor dezlanţuiţi. Ori de câte ori de termină un ceardaş urmează  aplauze puternice pentru ca muzica să fie reluată. Ungurii sunt absolut nesăţioaşi în această privinţă, şi, oricât de mult ar dura dansul, există întotdeauna persoane dornici de mai mult şi mai mult şi mai mult. Cotilionul (dans de bal cu ritm de marş-nr), care a ţinut până la şapte dimineaţa, a fost mult mai frumos decât orice îmi amintesc să fi văzut înainte“, povesteşte Jane Emily Gerard.

Lunea se făcea recuperarea   

În următoarea seară, de luni, petrecerea a continuat „în casa plăcută şi primitoare daomnei Z“. „Pentru a avea ceva putere rămasă pentru ce urma, durata dansurilor a fost redusă la doar şase ore, ţiganii fiind obligatoriu trimişi acasă la scurt timp după ora trei noaptea, pentru a forţa tinerii să se odihnească. Marţi, ne-am întâlnit din nou, la Casino, pentru balul burlacilor. Cu excepţia cinei şi a unor gustări ocazionale de băuturi răcoritoare, dans a ţinut neîntrerupt până aproape de ora opt dimineaţa următoare. La încheierea cotilionului fiecare doamnă a primit de la partenerul ei un eventai alb şi argintiu, pe care erau gravate iniţialele ei“, povesteşte englezoaica. 

Când auzi ceardaş, chiar dacă eşti pe moarte te ridici şi să dansezi“. 

La venirea dimineţii, dansatorii s-au grabit la camera de ceai pentru a primi cupe aburinde de supă de varză murată, aşa cum se făcea după  fiecare bal.  În timp ce doamnele aşteptau trăsurile, bărbaţii au aprins trabuce ascultând muzica ţigănească, ce a devenit molcomă. Miercuri, balul a continuat în alte saloane, fapt care a făcut-o pe englezoaică să o întrebe pe una dintre tinerele dansatoare dacă nu a obosit-o acest maraton de patrul zile de dans: „Desigur, eu sunt obosită, dar vedeţi că este imposibil să nu dansezi la Carnavalul din Cluj. Când auzi ceardaş, chiar dacă eşti pe moarte te ridici şi să dansezi“.