Foame cruntă în Bărăganul deportaţilor: „Azi coc pâine, lucru mare“
0
Povestea unei familii deportate din Banat în Bărăgan, în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre”, este narată clipă de clipă într-o carte. Femeia, o mamă cu doi copii, povesteşte durerea şi amarul îndurat.
Drama deportaţilor în Bărăgan în cumplita noapte de Rusalii din iunie 1951 a marcat crunt destinul acestora. Despre cum au trecut peste prima iarnă şi cum nu aveau ce pune pe masă a relatat în jurnalul său o femeie tânără care, alături de soţ şi cei doi copii, au trecut prin foamete, frig şi umilinţă.
Fragmente din „Elena Spijavca, Munci şi zile în Bărăgan“, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2004, au fost publicate pe site-ul memorialsighet.ro.
Autoarea a ţinut evidenţa fiecărei zile de chin şi a povestit cum nu aveau ce mânca şi cum soţul este nevoit să facă orice muncă pentru a avea de-ale gurii. Iarna în Bărăgan e cumplit. Frigul a fost cu atât mai groaznic pentru deportaţi deoarece locuiau în bordeie.
Iată ce nota Elena Spijavca la începutul anului 1952 despre traiul crunt pe care îl ducea familia sa. Fragmente din durerea acestei mame au fost postate pe site-ul menorialsighet.ro:
"9 ianuarie 1952. În toată ziua Liusic se duce la lucrul podului şi aduce câte un sac de lemne pe spate. Mâncăm ceva mai bine, în urma primirii coletelor, adică dimineaţa fac o mămăligă şi o mâncăm cu jumări, ciorba la amiază şi ceva mai completă. Suntem foarte bucuroşi că avem pâine şi mămăligă, numai că ne munceşte gândul ce vom face în primăvară. Toate se scumpesc straşnic, a ajuns sacul de grâu cu 5000 lei, mălaiul cu 100 lei kg, 600 lei kg de ulei şi aşa mai departe. Şi perspectiva cartelelor s-a spulberat complet", scrie femeia.
Avem cu ce cumpăra lemne!
Pe 15 ianuarie 1952, femeia notează câteva rânduri în jurnal şi îşi arată îngrijorarea în legătură cu hrana de zi cu zi. Se gândeşte la copii, pentru că nu are ce le pune pe masă, iar soţul şi-a zdrobit un picior în timp ce lucra cu ziua. "O zi grea, în sensul că Liusic a fost greu încercat, puţin şi avea să-şi zdrobească piciorul stâng. I-am pus comprese cu oţet. De azi nu ne-a mai dat lapte la centru, aşa că şi asta s-a spulberat. Eu cel puţin mă simt foarte îngrijorată de copii, n-am ce le face de mâncare". povesteşte Elena.
După doar 3 zile, 18 ianuarie, situaţia se îndreaptă puţin. Elena este optimistă şi scrie că este o zi cu soare: "Am primit 2000 lei de la Valea, de acum avem cu ce cumpăra lemne. Când suntem la mai mare aman Dumnezeu ne întinde o mână de ajutor şi scăpăm de situaţia disperată. Mari şi nemăsurate sunt căile tale, Doamne!“.
La mai puţin de două săptămâni, pe 28 ianuarie, femeia scrie disperată: "În această zi s-a făcut schimbul banilor până la 31 ianuarie. În fiecare zi fac mămăliguţă de dimineaţă şi o mâncăm cu mujdei de usturoi şi un ceai"
Pe 1 februarie, Elena scrie că nu are niciun ban. "Azi coc pâine, lucru mare, că o coc afară; noroi şi vânt.
Expediez o carte poştală Valei, una Dnei Pantea şi una lui Alice. Iar am ajuns să n-am din ce face mâncare, la piaţă n-a fost chip. Vânzătorii cereau preţuri mai mari decât cele oficiale, deci şi cu bani n-ai putea să cumperi ce-ţi trebuie. Azi dimineaţă, am făcut salată de ceapă, cu mămăliguţă prăjită, iar Liusic la lucru a luat puţină mâncare de arpacaş. Nici nu ştiu cum rezistă cu mâncarea asta!", se vaită Elena.
Din deportare, la Hamburg
Elena Spijavca s-a născut la 10 mai 1918 în Basarabia şi a decedat la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimiţându-l la şcoală în alt raion, şi un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărţind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă.
Soţul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. El duce greul existenţei, deşi i se refuză orice funcţie calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă şanţuri, sparge stânci, curăţă fântâni, scoate buturugi, ară, pliveşte, culege bumbac şi porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei.
Cele 18 „comune speciale“
Peste 45.000 de oameni din Banat şi Oltenia, consideraţi duşmani ai poporului, au fost luaţi cu forţa din propriile case, în iunie 1951, şi aduşi în inima Bărăganului. Chiaburi, ţărani înstăriţi, industriaşi şi alţi etnici maghiari, basarabeni sau macedoneni s-au trezit în mijlocul câmpului, după o călătorie infernală cu trenul. Fără hrană, apă şi adăposturi, oamenii au fost nevoiţi să-şi încropească bordeie şi colibe, ca să poată supravieţui.
În timp, în Bărăgan s-au înfiinţat 18 „comune speciale“ alăcuite din familiile de deportaţi. Este vorba despre Dropia, Pelicanu, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti.
În 1956, după eliberarea deportaţilor, acestea s-au transformat în „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“, care deşi îşi executaseră anii de condamnare, erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
