Cristi Martin, actorul făcut celebru de o reclamă haioasă: „Şi azi mă întreabă lumea pe stradă «Cât e halatul?»“

Vi-l mai amintiti pe „nebunul“ din reclama cu halatul? Cristi Martin este numele actorului care l-a interpretat pe năstruşnicul personaj în urmă cu aproape un deceniu. Astăzi, artistul se împarte între mai multe proiecte şi pasiuni: joacă în piese de teatru şi reclame, este profesor la clasa de actorie a Liceului de Artă Buzău, organizează un festival de teatru de comedie în Buzău şi pictează.

Cristi Martin a terminat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) din Bucureşti în 1998 şi recunoaşte că a ajuns să devină actor dintr-o întâmplare. Acum nu mai poate trăi altfel, iar activitatea sa zilnică se împarte între scenă şi clasa unde predă actoria la Liceul de Arte „Margareta Sterian“ din Buzău, oraş care l-a adoptat. 

Totuşi, din viaţa lui continuă să facă parte şi prima dragoste, pictura, şi, de câte ori are timp, pune mâna pe penel şi transformă banalele pahare şi farfurii din rafturile casei în adevărate opere de artă, motiv de bucurie pentru soţie şi pentru cunoştinţele care beneficiază de talentul său. Însă dincolo de toate acestea, Cristi Martin are o întrebare la care nu a aflat răspunsul şi care rămâne un mister şi pentru noi: „Dar halatul? Cât e halatul?“... 

„Weekend Adevărul“: De când dorinţa de a deveni actor? Ce te-a determinat sa alegi această meserie? 

În liceu am avut prima întâlnire cu teatrul, dintr-o pură întâmplare. Îmi plăcea să pierd vremea pe lângă un grup de colegi care făceau parte din trupa de teatru a liceului şi repetau la un spectacol, iar într-o zi, trecând prin sala respectivă, directoarea liceului a cerut să rămână în sală doar cei care aveau roluri în spectacol. Aşa că i-am cerut instructorului să-mi dea şi mie ceva de jucat. Mi-a dat să plimb o tavă – mă rog, nu chiar, jucam un mic rol de preot.

A-nceput să-mi placă şi mi-am dat seama că actoria ar fi ceva pentru mine. Apoi am mers la Şcoala Populară de Arte, unde am început să învăţ pe bune actorie. După care, lucrurile au venit de la sine. De fapt, din trupa aia de liceu, sunt singurul care chiar a facut actorie. Şi bine am făcut! 

Cum era copilul Cristi Martin? La ce vârstă s-au ivit semnele talentului? 

Copilul Cristi era blond, cu părul creţ, timid şi introvertit! Dacă vorbim de talent în zona artistică în general, surprinzător este că am început cu pictura: de pictat şi desenat, pictez şi desenez de mic copil – de altfel, toată lumea credea că voi face Artele, nu Teatrul. Am fost şi la concursuri, ba chiar am luat şi premii. Îmi amintesc că atunci când eram mic am pictat uşa de la camera mea! Şi nu aşa, oricum, ci cu vopsea de mobilă, albastră! Pe urmă, au fost nişte cowboy şi indieni din plastic, pe care am vrut să-i colorez cum văzusem prin filme. Apoi, prima pictură pe sticlă a fost o icoană pe care am făcut-o cadou cuiva din familie – era o reprezentare a Sfintei Parascheva.

Apoi, cum spuneam, am descoperit actoria în liceu şi asta mi-a transformat viaţa. Sunt două zone care merg, la modul general, în aceeaşi direcţie – arta, iar eu sunt croit sufleteşte pentru asta. N-aş fi fost bun la altceva, probabil, deşi am făcut în viaţa mea şi vânzări sau altele asemenea, însă artistic mă exprim cel mai bine. Practic, mă joc şi în pictură, şi în actorie. Şi e mare lucru să poţi să te manifeşti liber în ceea ce faci, să laşi liber copilul din tine şi să nu trebuiască să-l transformi într-un adult îngrădit – măcar atunci când pictez sau când joc. 

Există momente pe care le consideri determinante în cariera ta artistică? 

Cred că una dintre cele mai importante „întâmplări“ a fost că m-a ales maestrul Silviu Purcărete să joc în spectacolul său „Danaidele“, în timp ce eram student, iar spectacolul acesta m-a învăţat ce înseamnă o montare cu greutate şi ce înseamnă munca în echipă, pe scenă – eram peste 100 de actori în spectacol şi trebuia să fim coordonaţi la secundă. Probabil că mai toată lumea ştie despre spectacolul ăsta, a fost un mare succes internaţional, cu care am călătorit prin toată lumea şi am jucat în cele mai neconvenţionale locuri: o carieră de piatră la Avignon, apoi la Teatrul Antic din Ostia, într-o veche piaţă de flori din Glasgow, apoi la New York, lângă Lincoln Center, la Paris, în Germania, Olanda, Irlanda, Italia, Anglia, iar în România s-au jucat zeci de reprezentaţii.

A fost o experienţă extraordinară, unică. De altfel, pentru orice actor este extraordinar să joace sub direcţia de scenă a unui regizor deosebit, poţi descoperi în tine lucruri pe care poate că nu ştiai că le ai şi le poţi transforma, pentru a le oferi publicului. Apoi, după ce am terminat facultatea, am plecat cu nişte colegi şi am făcut parte din echipa care a înfiinţat Teatrul Dramatic Bucovina, la Suceava, unde am jucat o perioadă. A urmat reclama aceea cu „Halatu’, halatu’!“, pe care o ştiu românii şi acum, după atâţia ani.

Aşa ai ajuns pe micile ecrane...

Da, au urmat anii în care am jucat la ProTV, în echipa lui Florin Călinescu, apoi la Serviciul Român de Comedie, la Toni Grecu, au fost deosebiţi şi au continuat cu perioada de acum, cu apariţiile în „Las Fierbinţi“ şi în „Lecţii de viaţă“. Am completat la un moment dat zona de comedie la televizor cu faptul că am devenit realizator de emisiuni despre mediu la TVR – „Echipa verde“ şi „Pe ce dăm banii?“ au fost foarte apreciate de telespectatori.  În urmă cu cîţiva ani, am redescoperit improvizaţia şi am făcut şi cursuri speciale pentru asta, am fondat două trupe şi am jucat cred că sute de spectacole. A mai fost partea de profesorat – prima dată, la Liceul Dinu Lipatti, în Bucureşti, apoi la mai multe şcoli de actorie, după care, acum, la Liceul de Arte „Margareta Sterian“ din Buzău.

A DAT LICENŢA  CU DEM RĂDULESCU

Consideri că ai avut atuuri în parcursul profesional, oameni care ţi-au fost de ajutor în diverse momente, anumite conjuncturi? 

Cred că da, fiindcă am avut norocul să lucrez cu mulţi „grei“ ai actoriei şi regiei, de la maestrul Purcărete, la regizorul Alexandru Darie şi la profesorul meu Gelu Colceag. Domnul Marcel Iureş, doamna Olga Tudorache şi extraordinarul Adrian Pintea m-au încurajat să dau la facultatea de actorie: eu eram la Şcoala Populară de Artă şi jucam într-un spectacol al unui student la regie, acum regizorul Vitalie Lupaşcu, iar dumnealor erau în comisia de evaluare a proiectului.

După spectacol, m-au chemat şi m-au întrebat câţi ani am şi oare de ce nu dau eu la facultatea de actorie, că aş fi bun. Şi-am dat. La final, cel care mi-a „dat“ licenţa a fost domnul Dem Rădulescu. Apoi, am avut norocul să lucrez cu profesori, actori şi oameni extraordinari: Radu Gabriel, Mihaela Juvara, Petronela Lazăr, Ileana Berlogea, mai târziu Bogdan Naumovici, Laura Baron, Florin Călinescu, Toni Grecu şi mulţi alţii. Da, cred că sunt un norocos. 

Ai intrat în atenţia colectivă cu rolul nebunului cu halatul într-o reclamă la electronice. Cum ai obţinut acest rol şi care e povestea lui pe scurt. 

Unii spun că reclama aceea este cea mai cunoscută şi cea mai longevivă din România, pentru că lumea încă o ştie şi foloseşte replici din ea şi acum, după vreo 15 ani de când s-a difuzat. Şi uite că s-a întâmplat să joc eu rolul ăsta cu atâta ecou. Am dat casting, l-am luat, am făcut reclama, realizată de Bogdan Naumovici, şi aia a fost! Şi da, şi azi mă întreabă lumea pe stradă ”cât e halatul?”, ceea ce mă distrează maxim. Mai mult decât atât, mi s-a întâmplat şi prin străinătate!

Culmea e că, în actorie, uneori, din cauza anumitor roluri care te fac celebru pe o anumită tipologie, rişti să nu mai ieşi din zona aia, toată lumea tinde să îţi dea roluri din acelaşi registru. Mi s-a întâmplat şi mie, dar am depăşit perioada aceea, după o vreme.  

Care dintre proiectele tale din teatru, cinema şi TV îţi sunt cele mai dragi? 

Sunt câteva, inclusiv cel de care vorbeam mai sus, reclama cu nebunul cu halatul. Pe urmă, rolul Gogu din piesa „Proştii sub clar de lună“, de Teodor Mazilu, cred că m-a urmărit, cumva, pentru că s-a întâmplat să-l joc de mai multe ori, în mai multe montări, în momente diferite din viaţa mea. E un rol puternic şi mi-a plăcut mereu să-l joc.

Alt personaj din teatru pe care l-am jucat cu drag a fost Ivan Turbincă, din povestea lui Creangă, apoi Vily, varianta masculina a Vetei, în montarea „O noapte furtunoasă – Viceversa“, în care personajele femei au devenit bărbaţi şi viceversa. Mi-a plăcut să joc şi în spectacolul „Blonda, chiorul şi piticul“, atât de controversat la vremea lui, pentru că se suprapunea pe o situaţie politică a momentului, a fost o experienţă specială.

Televiziunea mi-a adus şi ea câteva roluri pe care m-a distrat să le joc şi m-au provocat, în echipa de la SRC: Dumitru Dragomir este, probabil, cel mai cunoscut dintre ele. Toată perioada cu echipa Serviciului Român de Comedie a fost deosebită, ne distram mult la filmări, ieşeau nişte momente excelente. Mulţi facem proiecte împreună şi acum.  Pe de altă parte, mi-au fost foarte dragi trupele de improvizaţie pe care le-am format şi cu care am jucat ani de zile, pentru că improvizaţia este un domeniu aparte, pentru care îţi trebuie antrenament mult, o echipă foarte bună, cultură generală bogată, reacţie şi multe altele. 

„Pictez mult pe pahare, aşa am şi început, dar şi pe sticlă în general, ceramică şi porţelan“

Eşti profesor la Liceul de Arte „Margareta Sterian“ din Buzău, la clasa de actorie. Cum te percep elevii? 

Activitatea la catedră îmi aduce bucurii enorme, pentru că elevii noştri vin cu premii de la concursuri şi olimpiade, sunt aplaudaţi la spectacole, inclusiv pe scena Teatrului „George Ciprian“ din Buzău şi sunt, în general, nişte tineri extraordinari. Ei spun că le place de profu’, ceea nu poate decât să mă bucure.  Încerc permanent să-i ajut să se simtă liberi, să fie creativi, să se joace, să nu-şi închidă mintea, să-şi găsească şi să-şi cultive talentul – fie că e vorba de actorie, de imagine sau poate de regie sau coregrafie, să fie din ce în ce mai buni.

Îi învăţ nu numai tehnici de actorie şi improvizaţie, ci discut cu ei literatură, istorie, vorbim despre decizii de viaţă sau momente dificile prin care trec, lucrăm la proiecte inedite, ca să-i ajut să gândească întotdeauna cu capul lor şi să poată fi independenţi.  E drept că mă ajută mult experienţa din zona de comedie, pentru că, deşi lucrăm serios şi temeinic, n-avem motive să nu ne şi distrăm şi să facem lucrurile uşoare şi plăcute. 

Tot la Buzău derulezi un proiect dedicat umorului, festivalul internaţional COMIC 7 B. De ce un astfel de eveniment şi de ce la Buzău? 

Festivalul Internaţional de Teatru Independent de Comedie COMIC 7 B, pe numele său complet, pe care îl organizez încă din anul 2016, împreună cu soţia mea, este primul festival internaţional de la Buzău pentru actori profesionişti şi este primul festival al judeţului dedicat în exclusivitate teatrului independent.  Anul acesta, în perioada 21-27 septembrie, va avea loc deja a treia ediţie, iar eu sunt foarte bucuros că putem organiza un astfel de eveniment la Buzău. Şi sunt şi mai bucuros că se umplu sălile la spectacole.

E un proiect complex, greu, la care muncim enorm şi ne ajută o echipă de câţiva oameni minunaţi, un proiect pe care chiar vrem să-l creştem an de an, să devină un reper, o tradiţie şi să aducem buzoienilor şi nu numai lor spectacole şi momente deosebite. Până acum, am primit multe laude pentru festival, ceea ce ne bucură şi ne motivează. Ne-am dorit mult festivalul ăsta şi, uite, am reuşit să-l facem.  De ce la Buzău? Păi, am o relaţie specială cu Buzăul, mai ales de când m-a şi adoptat oficial! Ştiam de mult că buzoienii iubesc teatrul, iar eu joc mult teatru independent, teatrul independent este o zonă de creaţie uluitoare, noi ne doream un festival care să pună comedia şi umorul în prim plan, aşa că am legat toate ideile acestea într-un singur proiect şi l-am numit COMIC 7 B – 7 fiindcă ţine şapte zile, iar B este de la Buzău. 

E un festival cu două secţiuni, de Teatru de comedie şi de Umor de club – adică improvizaţie şi stand up comedy, în care sunt selecţionate spectacole de teatru excelente, la care publicul a venit până acum cu plăcere.  La ediţia de anul acesta, vom marca şi noi Centenarul Marii Uniri prin mai multe momente care celebrează cultura românească – unul fiind spectacolul „Tanţa şi Costel“, după textul buzoianului Ion Băieşu, spectacol pe care îl vom juca la Buzău în premieră naţională la festival. Mai avem multe surprize, pe care le voi dezvălui în perioada următoare. 

Pasiunile tale nu se limitează la sfera artei dramatice. Îţi mai place să pictezi.

Da, cum spuneam, pictez din copilărie. Acum, la maturitate, pictez mult pe pahare, aşa am şi început, dar şi pe sticlă în general, ceramică şi porţelan – căni, seturi de ceai, farfurii, globuri şi aşa mai departe. M-a întrebat cineva odată dacă pictez şi haine sau obiecte din piele, voia ceva pictat pe o pereche de pantofi şi una de cizme, aşa că am început să fac şi asta.

Pictez şi haine sau genţi, atunci când am cereri. Şi când spun că pictez, chiar aşa e, pentru că încerc să realizez mici tablouri pe fiecare obiect pe care îl lucrez – mai ales că multe sunt realizate la cerere, aşa că pictez scene inspirate din poveştile celor care îmi dau comenzi. M-am apucat de pictat sticlă când m-am căsătorit şi soţia mea mi-a spus că trebuie să ne cumpărăm paharele mirilor – acelea cu care mirii întâmpină invitaţii şi care ar trebui să fie mai deosebite.

Am găsit nişte urâţenii prin magazine, aşa că m-am hotărât să le fac eu singur – mi-am luat materialele, am găsit nişte pahare superbe şi... aşa a început! Oamenii au văzut apoi cam ce pictez, le place ce fac şi vor lucrări de-ale mele, iar pe mine mă bucură foarte tare asta. Am reuşit să am lucrări în multe ţări, au fost duse cadou sau comandate, inclusiv de personalităţi sau şefi de stat, aşa că lucrez în continuare. 

Actor, improvizator, profesor, trainer

*Numele: Cristian Martin 

*Data şi locul naşterii: 

16 iunie 1972, Bucureşti 

*Starea civilă: căsătorit 

*Studiile şi cariera: 

* Între 1994 şi 1998 a urmat Facultatea de Teatru – Universitatea Ecologică Bucureşti, clasa profesori Gelu Colceag şi Mihaela Juvara; 

* În 1998 a obţinut Licenţa în Arta actorului la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“. 

* Din 1995 joacă în piese de teatru. Primul rol, în „Bădăranii“, de Carlo Goldoni, regia Victor Moldovan, la Teatrul Naţional Bucureşti. 

* După 1994 începe colaborările cu posturi de televiziune şi case de producţie pentru spectacole de comedie şi reclame; 

* Din 2000 colaborează cu Vacanţa Mare pentru „Leana şi Costel“, emisiune de divertisment, de la ProTV: 

* În 2002 este cooptat în echipa „Chestiunea zilei“ cu Florin Călinescu. 

* Câştigă trofeul pentru Cel mai bun improvizator la Festivalul naţional de improvizaţie IMPRO 2012. 

* Din 2016, creatorul conceptului şi organizatorul Festivalului Internaţional de Teatru Independent de Comedie COMIC 7 B, Buzău. 

*Locuieşte în:  Bucureşti.