FOTOGALERIE Ioan Lascăr, chirurgul „premieră mondială"

Este şeful Clinicii de Chirurgie Plastică şi Microchirurgie Reconstructivă de la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, a făcut peste 40.000 de operaţii, iar pe lista sa de aşteptare ai loc abia în 2020!

Ziarul „Adevărul" începe, astăzi, publicarea poveştilor celor mai iubiţi doctori din Capitală în ordine inversă, începând cu locul 5. Dincolo de faptul deloc de ignorat că sunt toţi experţi de renume mondial în specializările lor, cei cinci doctori au fost aleşi de cetăţeni, reprezentanţi ai unor fundaţii care activează în domeniul sănătăţii şi de membrii redacţiei ziarului „Adevărul". Primul pe această listă a excelenţei în medicina bucureşteană este profesor universitar doctor Ioan Lascăr.


Click pe poze pentru o galerie foto cu prof. univ. dr. Ioan Lascăr şi cazurile sale celebre

Zi-lumină, pe ritmuri clasice
Într-o seară târzie de noiembrie, trecem pragul clinicii private „Ioan Lascăr" din Cartierul Francez al Capitalei. O clădire modernă şi luxoasă care-i este profesorului Lascăr şi cabinet, şi casă. Nici nu treci bine de uşa de la intrare că auzi, în surdină, muzică clasică.

Ştiută este pasiunea chirurgului pentru marii clasici, Mozart, Vivaldi sau Beethoven. Îl relaxează şi-l ajută să se focalizeze perfect pe ce are de făcut. De data asta pare a fi „Vara" lui Vivaldi. Asistenta sa te roagă să aştepţi. „Domnul doctor are o consultaţie. Vă va primi imediat", spune femeia, jovială şi eficientă. E trecut de ora 20.00 şi ştii singur că profesorul şi-a început munca pe la 7.30. Şi încă mai are treabă. Nu trec cinci minute şi uşa cabinetului se deschide. Profesorul îşi conduce pacienta până la uşă şi-i sărută mâna, aşa cum te aştepţi de la un gentleman veritabil.

Te pofteşte relaxat în cabinetul său, ca şi cum n-ar fi avut o zi plină. Şi tot relaxat îşi începe povestea. Prima întrebare care-ţi vine în minte e „Cum de rezistă să lucreze atâtea ore, zi de zi?", pentru că, indiferent dacă e sau nu sărbătoare, e mereu la muncă.

„Obişnuinţa. Şi apoi, dacă ai operat un om pe 31 decembrie, nu se poate să nu te duci a doua zi dimineaţă să nu-l vizitezi. Chiar dacă e 1 ianuarie (n.r. - când, de altfel, este şi ziua sa de naştere). Nu e o lege scrisă care să te oblige să mergi la vizite a doua zi. Este mai mult o obligaţie morală care te face să treci peste orice şi să-ţi vezi pacientul", explică medicul - specialist de talie mondială în chirurgie plastică şi microchirurgie reconstructivă. Tot el crede, din pură modestie, că povestea ce stă în spatele titlului şi succesului său ca chirurg e, oarecum, banală. Acceptă totuşi să ne-o dezvăluie, în parte.

A ajuns la Medicină datorită mamei sale
S-a născut în prima zi a anului 1948, în localitatea Comăneşti din judeţul Bacău. Este fiul unui preot-paroh şi al unei învăţătoare, căreia îi datorează, de altfel, cariera medicală. De mic a fost studios şi l-au preocupat, în mod special, ştiinţele exacte. A fost olimpic naţional la matematică şi fizică, la această din urmă disciplină obţinând locul II pe ţară.

„Părinţii mei m-au dat de mic la şcoală. Am terminat liceul, ca şef de promoţie, în 1965, când aveam doar 16 ani şi jumătate. Eram pasionat de ştiinţele exacte şi aş fi vrut să merg la facultate la Fizică Atomică. Dar mama, cu înţelepciunea părintelui care-şi ştie foarte bine odrasla, a făcut un troc cu mine. Să dau întâi la Medicină şi, dacă nu intru, anul următor pot să dau la Fizică. Am intrat din prima, şi nu regret asta", mărturiseşte profesorul.
A intrat în primul eşalon la Universitatea de Medicină „Carol Davila" din Bucureşti, în condiţiile în care, la vremea aceea examenul era foarte greu, pe un loc candidând „doar" 23 de tineri.

„Erau doar 100-150 de locuri, iar concurenţa era acerbă. A fost primul an în care s-a introdus biologia ca disciplină la admitere. Am dat examen la patru materii: fizică, scris şi oral, chimie, biologie şi anatomie. La fizică şi chimie am luat note maxime. La biologie, de asemenea, întrucât fusesem prima generaţie care studiase în liceu biologia, iar genetica era interesantă. La anatomie am luat notă de trecere. Media generală a fost însă mare", explică profesorul Lascăr.

Medicina, o meserie în care înveţi încontinuu
Cum nu erau decât puţin peste o sută de locuri pe an la medicină, intrau la facultate doar cei mai buni. N-a avut timp de distracţii, întrucât şi-a ales o meserie în care înveţi încontinuu. „Eram foarte tânăr. Am împlinit 17 ani în primul an de facultate. Dar nu eram timid, eram curios. În primii trei ani de facultate acumulezi un volum imens de informaţii. Este partea de bază, elementară, absolut necesară în ceea ce o să faci mai departe. Înveţi toate procesele, funcţiile, funcţiunile, reacţiile şi conexiunile care au loc în organism, din toate punctele de vedere", spune Ioan Lascăr.

Încă din al doilea an de facultate s-a dus în spital, în sala de operaţie, pe lângă profesori de renume care „tolerau" în echipa lor medicinişti începători. I-a plăcut chirurgia şi n-a mai vrut să lase bisturiul din mână, dar a avut de luptat pentru a-şi câştiga locul de chirurg. A absolvit cu brio facultatea în 1971 şi-ar fi vrut să rămână în Bucureşti să facă chirurgie. Dar nu s-a putut imediat. Cum era obişnuiţa pe atunci, a fost repartizat ca medic într-un dispensar de sat, în nordul Moldovei. A trebuit să aştepte cinci ani până să poată da examenul de secundariat, echivalentul rezidenţiatului actual.
„Am fost medic de dispensar sătesc. Şi mi-a prins bine asta, pentru că aşa am descoperit omul în toate aspectele lui. Pe atunci, examenul de secundariat, rezidenţiatul ca acum, nu se organiza în fiecare an. Ci odată la cinci-şase ani. A trebuit să aştept. Dar a meritat. Între timp m-am căsătorit, iar soţia mea este tot chirurg, în obstetrică-ginecologie însă, la Spitalul Filantropia. Am dat rezidenţiatul împreună, la Iaşi, chiar dacă pe chirurgie plastică şi reconstructivă locurile erau, de fapt, în Bucureşti. Din 1976, am fost rezident la Chirurgie Plastică la prof. dr. Agrippa Ionescu.
Aşa a început «mariajul» meu cu chirurgia plastică", spune profesorul. Mariaj care durează şi va dura încă mulţi, mulţi ani.

„În primii ani a fost dificil. Când am venit în Bucureşti a trebuit să jonglăm cu programul, eu şi soţia mea, ca să putem sta pe rând cu fiul nostru, Bogdan. Aveam fiecare şi gărzi de câte 48 de ore şi ne vedea, pe fiecare, cam 14-15 zile pe lună. E singurul lucru pe care-l regret, faptul că nu i-am acordat mai mult timp fiului meu. Am avut noroc că e material bun şi a ieşit tare reuşit. Sunt foarte mândru de Bogdan, care este artist plastic cunoscut şi foarte apreciat", explică profesorul.

A înfiinţat Clinica de Chirurgie Plastică de la Floreasca
A urmat o lungă, foarte lungă serie de reuşite, zeci de proceduri aplicate în premieră naţională şi, unele, mondială, a câştigat atât de multe distincţii, premii şi titluri încât simpla lor enumerare ar umple pagini întregi. Poate cea mai importantă este „întâlnirea" sa e cu Spitalul de Urgenţă Floreasca, unde lucrează de la începutul anilor '80, până astăzi. În 1984 a reuşit să înfiinţeze, aici, Clinica de Chirurgie Plastică şi Microchirurgie Reconstructivă. „A fost a doua clinică de chirurgie plastică din ţară, după Spitalul «Agrippa Ionescu»", spune, mândru, Ioan Lascăr.

Dar toate acestea nu i-au potolit curiozitatea, tenacitatea şi perseverenţa. Din contră, refuză să se gândească să facă altceva. „Să mă opresc? Nu pot să gândesc aşa. Anul acesta am împlinit 40 de ani de carieră, am agenda plină, peste 40.000 de operaţii la activ, unele în premieră mondială, cum a fost cazul Lucica Bunghez, din Braşov, sau cel al «omului-pasăre», Ioan Toader, din Galaţi. Am programări până în 2020. Operez, în medie, cam 1.200 de pacienţi pe an, aici sau la Urgenţă. Poate acum sunt mai puţini, din moment ce fac şi alte lucruri legate de medicină. Doar Dumnezeu ne poate da finalul", explică, ferm, chirurgul, care este şi profesor universitar, preşedinte al Colegiului Medicilor din Bucureşti şi membru important în numeroase foruri medicale internaţionale.

Subiect de documentar pe Discovery
Operaţiile sale în premieră mondială au fost subiect de documentare pe Discovery Channel. Poate cel mai şocant caz, care a ţinut o lume întreagă cu sufletul la gură, a fost cel al Lucicăi Bunghez, o femeie din Braşov care avea o tumoare gigantică, de peste 70 de kilograme, pe care chirurgul Ioan Lascăr i-a extirpat-o cu succes.

„Avea 118 kilograme înainte de operaţie, iar după, a rămas cu 42 de kilograme. Lucica avea, practic, încă doi oameni care trăiau pe organismul ei", îşi aminteşte chirurgul, parcă simţind o urmă din provocarea de atunci şi din satisfacţia că a făcut ceva ce nimeni altcineva din această lume nu s-a încumetat să facă pentru a salva o viaţă.

„Al doilea documentar a fost cel despre operaţia «omului-pasăre». Tot o premieră mondială. Ţin minte că la ceva timp după ce s-a difuzat documentarul am fost contactat, prin e-mail, de medici dintr-o ţară asiatică. Aveau şi ei un caz asemănător. E foarte rar un astfel de caz. Le-am explicat pe e-mail cum am abordat cazul, cum am procedat. Am primit, ulterior, un e-mail de mulţumiri. Reuşiseră. Asta e mare satisfacţie şi o dovadă a modului cum evoluţia tehnicii, a societăţii în general, ne uşurează munca", explică, mândru, profesorul universitar.

Imperfecţiunea şi imposibilul nu există
Cum este extrem de exigent cu munca sa, are ceva de spus despre aceste două filme. „Pentru că în aceste documentare au apărut inadvertenţe, le-am scris celor de la Discovery un e-mail în care le-am atras atenţia că exactitatea şi precizia sunt, în meseria mea, elemente-cheie. Şi că sunt lucruri incorecte în materiale", explică chirurgul cu un ton profesoral, ce te face să te simţi uşor tras de urechi în locul colegilor de breaslă.
Asta pentru că „nu e loc de ezitări, greşeli sau alte asemenea lucruri în chirurgie. Analizezi cazul, îţi construieşti un plan de atac şi execuţi cu precizie".
Tot el parcă nu reuşeşte să pronunţe cuvântul „imposibil". Preferă să spună că „împinge mereu, mai departe, limitele posibilului". De asemenea, sunt oameni pentru care încăpăţânarea ar fi un defect, profesorul însă îi spune „perseverenţă" sau „tenacitate", şi crede că e o calitate-cheie dacă vrei să fii un chirurg de succes.

Cum se relaxează
Ai zice că operând atâtea cazuri, muncind în ritm draconic de atâţia ani, face altceva în rarele şi scurtele sale momente de relaxare. Fundamental greşit. „Mă relaxez citind lucrări de doctorat. Nu glumesc, este o relaxare să citeşti o idee nouă, inovatoare, să vezi cum generaţiile mai tinere au succes şi găsesc soluţii. Apoi, aş vrea să pot merge la toate congresele din domeniu, dar abia ajung la câteva absolut obligatorii, pentru că sunt preşedinte sau membru în conducerea unor mari organizaţii medicale internaţionale de specialitate. În principal, vina îmi aparţine, pentru că nu pot să refuz un pacient. Chiar dacă asta înseamnă să tot lungesc lista de programări", spune Ioan Lascăr.

Nu şi-a ales niciodată pacienţii. Ei l-au ales pe el. I-a selectat doar în funcţie de urgenţa situaţiei. „Am operat din toate categoriile sociale, de la oameni ai străzii până la preşedinţi, miniştri, academicieni. Medicina se adresează omului, şi nu funcţiei. Medicul trebuie să ştie să comunice cu pacientul indiferent de categoria socială din care acesta face parte. Unui om cu un nivel scăzut de cultură sau inteligenţă îi vorbeşti pe limba lui, unui academician îi spui acelaşi lucru, dar în alt mod. Nu contează de unde vin, medicul trebuie să poată comunica perfect cu toţi".
Cu greu recunoaşte că mai are o pasiune, vânătoarea. „Merg la vânătoare poate de două-trei ori pe an. N-am învăţat să gătesc ce vânez, dar mănânc cu plăcere. Ultima dată am prins un mistreţ", dezvăluie, în încheiere, Ioan Lascăr.

Toate acestea le-a spus relaxat, zâmbind din când în când, parcă prin minte i-ar fi trecut imagini dragi. Odată nu s-a uitat la ceas şi nici nu pare să fi simţit că trecuse bine de ora 21.00. Pleci din cabinet impresionat, dar cu o strângere de inimă, absolut convins că mai avea multe de spus, că povestea nu e completă. Asta pentru că profesorul Lascăr poate fi foarte uşor comparat cu o carte bună, pe care de fiecare dată când o reciteşti, ori de câte ori ai face-o, vei descoperi, mereu, încă ceva.

Un spital care-I poată numele
În localitatea sa natală din judeţul Bacău, funcţionează Spitalul orăşenesc „Ioan Lascăr" din Comăneşti, o unitate medicală modernă, cu 160 de paturi şi numeroase secţii, printre care şi una de chirurgie, numită astfel drept recunoaştere pentru cariera sa de excepţie. Profesorul este, de altfel, şi cetăţean de onoare al oraşului natal.

Întrebări şi răspunsuri
De ce sunt renumiţi chirurgii?
Pentru că în chirurgie rezultatele se văd imediat! Şi sunt notabile. După ce un om ajunge pe masa unui chirurg, rezultatul este absolut vizibil. Un medic de familie îţi prescrie un tratament, iar rezultatele nu sunt întotdeauna vizibile. Plus, că durează până vezi schimbarea. Operaţia, în schimb, are un efect notabil, rapid.