Iolanda, poștărița din Gârcini. Curajul unei femei care merge zilnic, cu bani, unde nici Salvarea nu merge fără escortă

0
0

Într-un cartier sărac, cu 10.000 de rromi, în care nici măcar Salvarea nu merge fără escortă, o femeie intră singură, zi de zi, cu tolba plină de bani. Este poștărița Jolan Gocsman de la Săcele, Brașov.

Poștărița Iolanda își face zilnic treaba într-un cartier de 10.000 de rromi FOTO CN Poșta Română
Poștărița Iolanda își face zilnic treaba într-un cartier de 10.000 de rromi FOTO CN Poșta Română

România are orașe în care nivelul de trai și de educație este comparabil cu cel din mari orașe ale Europei și ale lumii. Prin contrast, există cătune sau locuri parcă uitate de lume, în care se trăiește la fel ca în urmă cu multe secole, cu excepția faptului că televiziunea și telefonia au pătruns destul de adânc chiar și aici.

În țara noastră există, însă, un municipiu, Săcele, care este lipit de un altul și mai mare, Brașov. În capătul opus față de Brașov al Săcelelor există cartierul Gârcini. Aici trăiește cea mai mare comunitate de rromi din țară, fără să se știe exact câți sunt. După unele estimări ar fi aproximativ 10.000, dar primarul din Săcele crede că sunt puțin peste jumătate.

Cert este că în Gârcini întâlnim o lume cu totul aparte. Deși face parte dintr-un municipiu legat de Brașov prin transportul în comun, cartierul Gârcini oferă imaginea unui sat de secolul al XIX-lea, cu câteva „up-date-uri”: unele case au curent electric, unele au antene prin satelit, dar multe arată ca în urmă cu două sute de ani.

Nimeni nu intră fără escortă în Gârcini

Pentru că vorbim de o comunitate foarte săracă, și nivelul de educație este pe măsură, rata infracționalității este foarte ridicată, comparativ cu restul județului. Când trăiești în sărăcie, dar la doi pași de tine este Brașovul, cu un nivel de trai mult mai ridicat, ești cu atât mai tentat să obții și tu lucrurile pe care le vezi la alții.

Din acest motiv, nici măcar medicii și asistentele de la Salvare nu au curaj să meargă în Gârcini fără escortă. În timpul pandemiei, polițiștii au fost nevoiți să asiste din mașini la un conflict între două clanuri din cartier. Singurii care merg între rromi sunt jandarmii, atunci când trebuie să extragă un infractor sau când îi escortează pe alții.

De fapt, jandarmii nu sunt singurii. Doamna Iolanda, poștărița cartierului, merge zilnic în Gârcini și nu se teme de oamenii de aici. Mai mult, când vine ziua de pensie, de alocație sau de ajutor de handicap, Iolanda este văzută ca un fel de Mesia. 

Redăm mai jos postarea cu povestea impresionantă a Iolandei, așa cum a fost relatată de Poșta Română pe pagina sa de Facebook:

Iolanda, poștărița dintre clanuri

„Întoarsă acasă de la Oficiu, cu zeci de mii de lei în geantă, poștărița Iolanda privește scena pe care o știe bine de trei ani: vreo 50 de rromi, tineri copii și bătrâni, se zgribulesc înfrigurați în poarta casei ei. O așteaptă de câteva ore ca pe pâinea caldă. De ea depinde traiul lor. Primesc din mâna Iolandei sursa principală de venit: alocația și <handicapul>. Poștărița le deschide poarta casei, intră în oficiul poștal din curte, încuie ușa, întinde teancurile cu bani pe masă și deschide geamul. O sută de ochi îi pândesc fiecare mișcare. Zeci de buletine dansează prin aer, oamenii se îmbulzesc care să ajungă primul la geam. <Mi-e tare milă de ei!>, șoptește Iolanda”, este descrisă poștărița de o postare a Companiei Naționale Poșta Română.

Jolan Gocsman, pe numele ei, a avut curajul să accepte să fie poștașul „Țigăniei” sau „Vestului Sălbatic de Săcele”, cum este supranumit cartierul Gârcini. Iolanda a ajuns să-i cunoască pe toți foarte bine și spune că îi este tare milă de ei.

Îi bagă pe „țigani“ la ea în curte, printre mușcate și bujori. Îl știe pe fiecare cu necazul lui: Mădălin este sub control judiciar, Camelia iar s-a certat cu bărbatul, Alexandru face dializă, Nicolae e și astăzi mort de beat. Sunt ei zmei în „Țigănie“, dar acasă la Iolanda se fac mielușei.

Replică pentru fiecare în parte

Iată cum decurge o zi de muncă pentru Iolanda:

- Banii pentru frate-meu, Iolanda!

- Să vină frate-tu, titularul!

- Dar e mort de beat acasă, Iolanda! Nu poți să-mi dai mie cu buletinul lui?

- Să vină când se trezește!

În timp ce numără bancnote, telefonul îi sună continuu. Zeci de apeluri într-un sfert de oră. Sunt oamenii din Gârcini, rămași acasă, întreabă de bani.

- Dă-mi, Iolandă, banii pentru nevastă-mea! Dă-mi-i mie, ea nu poate să vină, trei zile la rând ea tăt lucrează.

- Să vină după trei zile!

- Daʼ te rog eu frumos, Iolandă, foarte te rog frumos!

Apoi vine Gabi, surdo-mutul cartierului, întreabă prin semne dacă au sosit banii pentru handicap și pe strada lui. Poștărița îi răspunde, tot prin semne, că vin vineri. Ne spune, cu duioșie: „El este prietenul meu, țin la el”.

Se umple curtea Iolandei de întrebări: „Pe Pajiștei când dai banii?”, „Când vine handicapul pe Cetinei?”, „Pe Rodnei când dai socialul?”. Iolanda nu lasă nicio întrebare fără răspuns. Nimeni nu pleacă nelămurit. Nu contează că sunt cercetați penal sau că au făcut pușcărie, pentru ea sunt toți la fel de importanți.

„Dar cum faceți de reușiți să comunicați atât de bine cu ei?”, întrebăm.

„Păi, dacă eu îi văd oameni ca toți oamenii…”, răspunde Iolanda.

„Azi a fost relax, am avut bani puțini, 27.000 de lei. Dar să vedeți cum e când am de trei ori mai mult și trebuie să dau totul într-o oră și jumătate. Uite-așa zboară buletinele!”, spune poștărița.

Corespondența e de la tribunale și parchete

După ce pleacă și ultimul om din curte, Iolanda se odihnește. Bea o cafea, fumează o țigară, scoate papucii, încalță ghetele. Se pregătește de kilometri întregi prin noroaie. S-a pus frig și vine ploaia. În 5 minute trebuie să plece spre „Țigănie”, să împartă corespondența. Ce e mai greu acum începe.

Este ceva obișnuit să vezi pe ulițe tineri beți și pe jumătate despuiați, care flutură cuțite-n mână și caută sămânță de scandal. Poți să-i zici <cartierul tinerilor>. Media de vârstă este 22 de ani, 60% dintre mame sunt minore. Bunicii sunt rarități, puțini trăiesc peste 60 de ani. Mor de foame, de boală, de mizerie. Dintre copiii care merg la școală, nici jumătate nu reușesc să termine cele 10 clase obligatorii. Majoritatea familiilor trăiesc din furturi, cerșit, alocații, ajutoare sociale și pensii de handicap. Ceva programe sociale există, dar niciunul nu a reușit să schimbe nimic.

Cea mai grea misiune este împărțirea corespondenței. Cea mai mare parte din aceasta vine de la tribunale sau parchete, „scrisori de dragoste”, cum le numește Iolanda. Cu „scrisorile de dragoste” în brațe, Iolanda bate la prima ușă. O citație. “Of, dar cine mă dă iarăși în judecată?”, întreabă destinatara. Iolanda tace mâlc ca și cum n-ar ști nimic. Dar știe tot. Apoi, după ce pleacă: „Cum cine-o dă în judecată? Bărbatu-său, normal, că a mai dat-o. Aici, în Țigănie, citațiile sunt la ordinea zilei”.

Pe strada Gârcinului o caută pe Lupoaica. Trebuie să-i lase o înștiințare de dosar penal. Are fata la pușcărie că a furat un card și l-a golit de bani. Bate la poarta de tablă, dar nu răspunde nimeni. O latră câinii, apoi se ițește un cap de cal. „Poștaaa! Nah, ce să fac eu acum că Lupoaica nu-i acasă și n-am unde-i lăsa înștiințarea! Legea spune că la căsuța poștală, dar ea n-are căsuță poștală. Dacă i-o las în gard o plouă și i-o mănâncă și calul!”, explică factorița.

Lui Ică de pe Amurgului îi bate în poartă cu 7 citații. I le dă pe rând. Zice că toate sunt pentru băieții lui care se află acum „la armată”. Adică la pușcărie. „Dar nu sunt adevărate, toate sunt false”, spune omul.

Nivelul de trai, ca-n țările sărace ale Africii

Când intră pe strada Pajiștei, zice c-a ajuns la capătul lumii. Este patria câinilor, ar sfâșia-o dacă ar merge pe jos. Aici poate intra doar cu mașina. Dărăpănăturile de case par a se prăbuși la primul vânt, iar din garduri au mai rămas doar stâlpii. Îi ies în față grupuri de copii desculți, cu fețe triste și soioase. Așteaptă să le dea jucării sau ceva de mâncare.

De cei patru copii ai lui Marcel îi este tare milă. „Și câinii trăiesc mai bine decât ei”, zice Iolanda. Îi cheamă Noe, Georgiana, Emanuel si Esmeralda. Ar vrea să-i ajute să iasă din sărăcie, dar nu știe cum. Mama a murit de obezitate morbidă și acum Marcel îi crește singur. Și el este bolnav, când merge prin casă mai mult se târăște decât umblă. Georgiana are 8 ani și ar vrea să se facă „vedetă”. Are un ochi maro si altul verde. Îi este rușine să spună că nu merge la școală, minte că știe să scrie si să citească.

De dimineață, tata a trimis-o cu bilet în poarta poștăriței: „Iolanda, te rog, eu, Marcel: dă-i la fetiță alocația și handicapul, copia de pe buletin este la tine, că i-am lăsat-o lui Petre luna trecută. Mulțumesc!”. Iolanda nu i-a dat copilului alocația în mână, în schimb a venit ea să îi aducă banii, personal.

Casa lui Marcel este o colibă de pământ cârpită cu bucăți de tablă. Înăuntru e frig ca-n beci, pereții sunt plini de mucegai, gardul i l-au furat.

Copiii umblă desculți; ei sunt mulți și încălțări puține. Când vine frigul cel mare, tatăl își trimite pruncii cu ghiozdane și sacoșe la Iolanda, să ceară lemne. Se întorc copiii cocoșați de greutate. Ghiozdanele în care ar trebui să stea cărți și caiete sunt burdușite cu bușteni. Și tot este bine, că-n ziua aia vor avea ceva căldură.

Fără curajul Iolandei, Gârciniul ar fi asaltat demult instituțiile din Săcele. Fără pensii și alocații livrate la timp, fiecăruia în parte, rromii din cartier ar fi ieșit demult în stradă să-și ceară drepturile. Sau, cel puțin, așa se zice acolo, local: prin simplul fapt că-și face treaba, factorița Poștei Române reușește să țină pe loc o problemă socială locală ce poate exploda oricând. Și, acolo unde alți curieri nu livrează de frica “țiganilor răi”, Iolanda nu doar că livrează. Ci ascultă, răspunde, informează, pune umărul și ajută. 

Braşov


Ultimele știri
Cele mai citite