Războinicul care a salvat Europa de la islamizare. De ce a confiscat bunurile Bisericii pentru a împiedica cea mai mare invazie arabă
0
O parte a specialiştilor europeni în istoria Evului Mediu cred că în anul 732 d. Hr. s-a consumat un moment de cotitură în istoria Europei. Mai precis, un războinic bastard din neamul francilor, un geniu militar, a reuşit să stăvilească o invazie despre care se spune că ar fi dus la islamizarea bătrânului continent.
În secolul al VII-lea, o nouă forţă se ridicase în Peninsula Arabică. Mahomed, un arab născut în centrul sfânt de la Mecca, a dat naştere unei noi religii, Islamul. Dincolo de aspectele dogmatice, noua religie a reuşit să coaguleze toate triburile din Peninsula Arabică şi să le transforme într-o maşinărie de război, condusă de emiri.
Armatele arabe au măturat Orientul Apropiat, Africa de Nord şi în primele decenii ale secolului al VIII-lea au cucerit Spania, stăpânită de neamul germanic al vizigoţilor. Trupele înarmate uşor, dar rapide şi mai ales foarte determinate ale arabilor, au spulberat aproape orice adversar.
Odată cucerită Spania, emirii din Cordoba se pregăteau în anul 730 d HR să lanseze un atac pe scară largă asupra întregii Europe creştine. Prima ţintă era Franţa de astăzi, stăpânită la acea vreme de triburile francilor, un neam germanic care ocupase Gallia romană şi pe care o transformaseră în posesiune permanentă mai ales după căderea Imperiului Roman. Era un moment de cotitură în istoria bătrânului continent. Aşa cum s-a pronunţat o serie de istorici precum Leopold von Ranke sau Edward Gibbon, victoria arabilor împotriva Francilor şi asigurarea unui cap de pod, dincolo de trecătorile Pirineilor, o barieră naturală ar fi transformat Europa în continent musulman. În acest moment, un războinic bastard şi-a jucat rolul crucial în istorie.
Un uragan declanşat asupra Europei
La începutul secolului al VIII-lea d HR, Galia stăpânită de franci se afla în mijlocul unui război civil. Ultimii regi franci din celebra dinastie a Merovingienilor cedaseră de mult treburile administrative şi militare în mâna unor prim-miniştri deosebit de capabili din neamul Pepinizilor. Se numeau majordomi şi propriu-zis ei erau stăpânii regatului franc. După moartea lui Dagobert I, la mijlocul secolului al VII-lea, majordomii din neamul Pepinizilor au preluat conducerea efectivă a regatului. Dagobert al III-lea sau Chilperic al II-lea, monarhii merovingieni, erau simple obiecte de decor. Regatul franc a fost unificat şi controlat de puternicul majordom Pepin de Herstal. După moartea sa, la începutul secolului al VIII-lea, fiii majordomului, dar şi ducii scăpaţi de sub autoritatea sa, au aruncat regatul franc în război civil.
Din sudul Europei, pândea însă o primejdie cumplită: emirul Cordobei, cel care controla proaspăt cucerita Spanie maură, aflase de întrega debandandă care domnea în regatul franc. Aşa că în 721 d HR. a strâns o armată uriaşă cu mauri din Maroc, Yemen şi Siria pentru a cuceri Aquitania, cel mai mare ducat din sud-vestul Galiei, aflat până la moartea lui Pepin de Hersal sub controlul regatului franc, dar în timpul războiului civil îşi afirmase independenţa sub conducerea ducelui Eudes al Aquitaniei. Arabii au trecut Pirineii şi au început să devasteze sud-vestul Franţei. Au ajuns la porţile oraşului Toulouse şi au început să-l asedieze.
Chiar în momentul în care oraşul se pregătea să capituleze, Eudes ajungea cu armata sa şi reuşeşte în bătălia de la Toulouse să salveze oraşul şi să stăvilească temporar înaintarea musulmană. A fost însă o victorie neîndestulătoare. Arabii aveau suficiente forţe să distrugă armata vlăguită a ducelui de Aquitania. În 732 d Hr, emirul din Cordoba Abdul Rahman Al Ghafiqi a venit cu o nouă forţă, inclusiv cu celebra cavalerie Umayadă, rapidă şi ucigătoare. Eudes al Aquitaniei a suferit înfrângeri zdrobitoare de această dată şi a apelat la un războinic care a început să se afirme tot mai mult în lumea francă.
Bastardul care a confiscat averile Bisericii pentru a salva Europa
Se numea Carol şi era fiul celebrului Pepin de Herstal, majordomul regatului Franc. Nu era însă un copil legitim. Era conceput cu Alpaida, concubina sa. Carol a crescut ca un copil nelegitim, fără drept la moştenirea tatălui său, însă i-a fost respectat statutul de progenitură a marelui majordom. Şi-a dedicat viaţa cariereri armelor şi a fost un personaj deosebit de curajos, războinic bun, comandant talentat şi cu minte foarte ascuţită. După moartea tatălui său, a fost închis de unul dintre urmaşii legitimi ai lui Pepin de Hestal. A reuşit să scape şi a fost recunoscut ca stăpân de nobilii din Austrasia. Carol şi-a zdrobit toţi adversarii, a înfrânt inclusiv puterea lui Chipleric al II lea, regele-marionetă din neamul merovingienilor, în bătălia de la Cologne. După numeroase lupte interne, în care bastardul lui Pepin de Herstal şi-a arătat pe deplin valoarea şi puterea, regele Chilperic al II-lea îl recunoaşte ca majordom legitim şi implicit conducător de facto al regatului franc.
Victoria sa politică a venit la ţanc. Mai precis, chiar în momentul în care arabii se pregăteau să devasteze regatul franc şi mai apoi să se împrăştie în Europa. Carol va ridica armata şi se va pregăti să-i înfrunte pe câmpul de luptă. Pregătirile sale au fost asidue. În timpul acestor pregătiri, Carol şi-a arătat geniul. În epoca sa, armatele france, ca de altfel orice armată barbară, lupta doar în sezonul dintre finalizarea plantărilor şi începutul recoltării, adică o perioadă insuficientă pentru antrenamente şi campanii îndelungate. Totodată armata francă era formată din contingentele de oameni liberi şi cele ale seniorilor feudali. Carol Martel avea nevoie de o armată bine antrenată pentru a face faţă forţelor rapide şi foarte bine determinate ale arabilor. Tocmai de aceea a luat decizia de a confisca terenurile Bisericii, tocmai pentru a le oferi solde, războinicilor săi, pentru a-şi întreţine familiile dar şi pentru a-şi dota corespunzător armata în faţa pericolului arab.
Această decizie i-a adus aproape excomunicarea. În acel moment însă Carol şi-a atins obiectivul. Plătindu-şi soldaţii a putut beneficia de prezenţa lor în oaste pe tot parcursul anului. I-a putut antrena şi mai apoi arunca în război oricând avea nevoie. În anul 732 D Hr, Eudes ducele de Aquitania a lansat un apel disperat la Carol majordomul, după ce a fost zdrobit de armatele arabe. Musulmanii din Cordoba, Maroc,Yemen şi Siria luau cu asalt Galia francă. Venise momentul ca armata lui Carol, bine echipată şi antrenată cu fondurile confiscate de la Biserică, să intre în acţiune.
Un nou Termopile, la porţile Europei
Copilul din flori, ajuns prin forţa sa războinică dar mai ales prin inteligenţă, cel mai puternic om din cel mai puternic regat al vestului Europei, se pregătea să facă faţă unei invazii cumplite, din sud. Emirul de Cordoba Abdul Rahman Al Ghafiqi venea după unele surse arabe cu o armată de peste 80.000 de soldaţi, iar după alţii cu o forţă de aproximativ 50.000 de războinici. Erau luptători experimentaţi şi o forţă armată care se baza pe o cavalerie uşoară dar ucigătoare. Erau trupe din Africa de Nord, Arabia şi Siria. De cealaltă parte Carol aducea o forţă de numai 15.000 de războinici franci, spun unele surse. Şi oamenii majordomului erau în mare parte veterani care luptaseră alături de acesta în războiul civil. Erau soldaţi puternici obişnuiţi să lupte în rânduri strânse, adevărate ziduri de scuturi, cu arme grele şi devastatoare, precum săbiile grele cu două tăişuri şi renumitele francisca, topoarele de război ale francilor. Nu se ştie nici astăzi cu exactitate locul unde a avut loc bătălia. Cert este însă că s-a petrecut undeva în zona oraşului Tours. Deşi avea mult mai puţin oameni, Carol a luat imediat măsuri şi a reuşit să-şi surprindă adversarul.
Practic l-a obligat să lupte acolo unde-i convenea lui Carol cel mai mult. Adică între două dealuri, ceea ce făcea ca armata maură să nu se desfăşoare cu lejeritate şi mai mult decât atât, anula şi din efectele devastatoare ale şarjei de cavalerie arabă. Şi-a ordonat oamenii în linie de bătaie strânsă, un zid de scuturi compact, pe câteva rânduri. Se spune că însuşi Carol a intrat în linia de bătaie alături de oşteni, şi-i încuraja în permanenţă. De altfel armata arabă efectuase raiduri succesive în zonă, dar emirul s-a arătat uimit că în faţa sa venise o armată bine organizată. Totodată deşi Abdul Rahman Al Ghafiqi era un comandant militar experimentat şi talentat şi-a dat seama că adversarul său, Carol, i-o luase înaintea. I-a impus atât locul cât şi condiţiile de luptă.
Aşa cum erau obişnuiţi, arabii au lansat valuri ucigătoare cu şarje de cavalerie. Totodată războinicii franci erau hărţuiţi de arcaşii călare mauri. Şarjele arabilor s-au dovedit total ineficiente. Armata lui Carol era formată din cei mai buni războinici ai Europei de Vest. Zidul de scuturi nu s-a clintit. “Bărbaţii din nord stăteau nemişcati acolo, ca un zid. Nici nu crâcneau, deveniseră un fel de curea de gheaţă prin care nu se putea pătrunde de niciun fel şi unde arabii sfârşeau sub sabia creştină”, preciza cronicarul Isidorus Pacensis. Într-un singur moment, cavaleria arabă, ajutată şi de arcaşii călare au reuşit să străpungă linia francilor. Atunci a intervenit Carol în persoană alături de garda sa. Arabii care au pătruns, au fost ciopârţiţi de puternicul majordom şi războinicii săi.
Tocmai de aceea mai târziu va fi numit ”Martel” adică ”Ciocanul”. În acele clipe a ieşit măcel de ambele părţi, dar zidul franc a rezistat. Destabilizaţi, obosiţi şi mai ales demoralizaţi, arabii au aflat că o forţă a francilor le-a atacat tabăra din ariengardă. Speriaţi că pot pierde prăzile de război şi fără şanse în faţa zidului de scuturi franc, arabii au bătut în retragere. În acele momente, războinicii înarmaţi cu topoare au rupt zidul de scuturi şi au tăbărât asupra maurilor, măcelărindu-i cumplit. Arabii au reuşit să fugă din faţa lui Carol Martel şi a oamenilor săi. Nu au mai invadat niciodată, la asemenea scară regatul franc. A fost o victorie decisivă, spun istoricii. La sfârşitul bătăliei se spune că peste 30.000 de arabi zăceau morţi pe câmpul de luptă. Tocmai de aceea arabii au numit locul bătăliei, ”palatul martirilor”. Carol Martel a continuat campania împotriva arabilor care cuceriseră în urma campaniei din 721 d HR teritorii din sud-vestul Franţei.
Mai precis la Arles şi Narbonne, acolo unde a zădărnicit o nouă tentativă de invazie maură. Mai mult decât atât reuşeşte să zdrobească definitiv armata maură în bătălia de la râul Berre, în apropiere de Narrbone în anul 737 d Hr. Carol Martel a murit la 53 de ani şi a fost înmormântat în catedrala de la Saint-Denis. A fost considerat salvatorul Europei. Edward Gibbon, un reputat istoric britanic spunea că dacă Carol nu ar fi învins la Tours şi mai apoi nu i-ar fi izgonit pe arabi din Franţa, la Oxford s-ar fi predat şi astăzi interpretările Coranului. La rândul său Matthew Bennet scria în lucrarea sa ”Fighting Techniques of the Medieval World”, că ”Despre puţine bătălii se vorbeşte şi după 1000 de ani. Dar bătălia de la Poitiers(n.r. Tours) este o excepţie. Carol Martel a stopat un raid musulman care dacă ar fi fost lăsat să continue, ar fi putut cuceri Galia”.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
