Maramureş, peticul de basm din nordul României. Ce minunăţii poţi vedea aici VIDEO
0
În nordul ţării se afla regiunea în care tradiţia şi peisajele de poveste sunt la ele acasă. Maramureşul îl puteţi vizita şi printr-un traseul al bisericilor de lemn parte a patrimoniului UNESCO, dar şi punctual, cu maşina, la pas sau cu mocăniţa – sate, muzee, staţiuni.
Maramureşul este unul dintre locurile pe care trebuie să le vizitezi cel puţin o dată în viaţă: de la obiective turistice până la oameni, locul te invită să iei o pauză de la ritmul vieţii şi să priveşti lumea cu alţi ochi.
GALERIE FOTO CU OBIECTIVE TURISTICE DIN MARAMUREŞ
Şi sunt atâtea de văzut în Maramureş: Cimitirul vesel din Săpânţa, locul în care se râde de moarte; satul Breb vizitat de prinţul Charles, unde poţi vedea oameni trăind independent în adevăratul sens al cuvântului - dacă rămân fără electricitate, fără internet sau apă curentă sau dacă magazinele se închid, viaţa lor poate să curgă mai departe în aceleaşi condiţii; staţiunea turistică Ocna Şugatag; mănăstirea Bârsana, cu cea mai înaltă construcţie din lemn din Europa; cea mai înaltă cascadă din România şi multe-multe altele.
Săpânţa, muzeul colorat al morţii
Unic în lume, Cimitirul vesel de la Săpânţa, locul în care se râde de moarte este vizitat, an de an, de zeci de mii de turişti din toată lumea. Iniţiatorul epitafurilor vesele de pe crucile din cimitir este Stan Ioan Pătraş care, în 1935, a început să scrie versurile pline de umor pe crucea celor decedaţi, inspirate din viaţa acestora.
Opera sa este continuată azi de Dumitru Pop Tincu, ucenicul acestuia. Nimeni nu ştie cu exactitate de unde s-a inspirat autorul, însă există o teorie conform căreia la bază ar fi cultura dacilor, care socoteau moartea drept un eveniment vesel. Muzeu în aer liber şi, totodată, cimitirul satului, locul găzduieşte peste 850 de cruci colorate, unice în lume.
Cimitirul Vesel din Săpânţa Foto: Angela Sabău
În cinstea evreilor
Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1986, s-a născut şi a locuit până la vârsta de 15 ani în locuinţa părinţilor săi din Sighetu Marmaţiei, care în 2002 a fost transformată în casă memorială. Din păcate, toate bunurile ce au aparţinut familiei au dispărut, însă s-a încercat redarea atmosferei din casa de dinainte de mjlocul secolului trecut. Acum, acolo sunt găzduite imagini, fotografii, colecţia de cărţi ale publicistului, dar şi o colecţie de cărţi poştale şi multe alte mărturii ale vieţii evreilor din perioada interbelică.
Corespondenţa păstrată la Casa memorială Elie Wiesel Foto: Angela Sabău
Una dintre cele mai impresionante este colecţia de cărţi poştale ce a aparţinut familiei de evrei Hilman din Sighet, fiind corespondenţa lor cu fiul cel mare, care era dus într-un lagăr de muncă din Ungaria. Ei îi trimit cărţi poştale din ghetoul din Sighet spre acel lagăr, iar ultima este trimisă din trenul care îi ducea la Auschwitz. Se crede că a fost scrisă în tren, iar la singura oprire de la Kosice, în Slovacia, a fost dată unei persoane la întâmplare, care se afla în faţa vagonului, cu rugămintea de a fi pusă la poştă. Fiul a primit-o după patru zile. Din cartea poştală reiese că nu ştiau unde vor fi duşi.
Casa memorială face parte din Muzeul Culturii Evreieşti din Maramureş, alături de două case evreieşti, casa Drimer din Bârsana şi casa de păstor evreu din Poienile Izei au fost reconstruite în Muzeul Satului.
Mocăniţa, pe drumul istoriei
Mocăniţa, trenul cu ecartament îngust, este unul dintre ultimele din Europa. Traseul de aproape 60 de kilometri te plimbă prin pădure, printr-un peisaj de vis, pe Valea Vaserului. Iniţial, a fost construită pentru transportul lemnului, ocupaţie importantă a localnicilor, întrebuinţare care încă se mai păstrează, dar de mulţi ani, mocăniţa transportă şi turişti şi chiar s-au organizat revelioane în vagoanele trenului. Traseul porneşte din staţia Vişeul de Sus, gară care a fost dată în folosinţă în 1931.
Staţiile Mocăniţei sunt autentice opriri în timp. Spre exemplu, în apropierea Kilometrului 21, turiştii pot vizita galerii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar la Kilometrul 42, pot fi văzute urmele cimitirului militar din Primul Război Mondial, unde au fost îngropaţi 107 militari.
Mocăniţa din Maramureş Sursa foto: Mocanita Steam Train
100 de metri de apă
Cascada Cailor este cea mai înaltă cădere de apă din ţară, fiind situată la o altitudine de 1.300 de metri şi aduce anual zeci de mii de turişti, iubitori de natură. Accesul nu este dificil, pentru un pasionat de drumeţie fiind chiar foarte uşor.
Cascada este unică în ţară datorită înălţimii de la care apa se prăvăleşte, oferind o imagine absolut spectaculoasă. Cel mai bun moment de a vizita locul este primăvara, atunci când debitul apei creşte şi căderea apei devine spectaculoasă.
Se poate ajunge la cascadă pe două căi. Una este pe un traseu turistic, nu foarte dificil, ce poate fi parcurs într-o oră sau o oră şi jumătate, la un ritm mai lejer. O altă posibilitate este din staţiunea Borşa, urcarea unei porţiuni din traseu se face cu telescaunul, durează circa 15 minute, iar restul traseului, de încă 15 minute, pe jos.
Cascada Cailor, Maramureş Foto: Facebook/România minunată
Cascada este situată în Parcul Naţional Munţii Rodnei şi este formată într-o căldare glaciară extinsă a vârfurilor Pietrosul Rodnei şi Piatra Albă. Înainte de cascadă, apa rezultată din topirea zăpezii şi din ploi se adună într-un circ glaciar şi de acolo, de pe versantul abrupt al Rezervaţiei Piatra Rea, se prăvăleşte în jos, formând cascada în trei trepte cu căderi succesive de 40 de metri, apoi 20 de metri şi din nou 40 de metri.
Cascada Cailor nu face excepţie de la regula legendelor. Cea mai populară este cea legată de o păşune bogată, unde localnicii îşi păşteau animalele. Se spune că urşii atacau hergheliile de cai, iar aceştia, încolţiţi la marginea prăpastiei, au căzut în hău. Aşa că, acea cascadă s-a format din lacrimile păstorilor care au plâns după animalele pierdute.
„Lacul codrilor albastru“
Lacul Albastru din Baia Sprie este un alt obiectiv turistic unicat. Apa îşi schimbă culoarea în funcţie de anotimp, cea mai frumoasă culoare, acel turcoaz special, putând fi văzut primăvara. Lacul s-a format prin prăbuşirea unei galerii miniere numite „Domnişoara“, între anii 1919 – 1920. În locul respectiv s-a acumulat apă şi, din cauza infiltraţiilor de diferiţi compuşi solubili, sulfuroşi, cupru etc, culoarea este total aparte.
Traseul spre Lacul Albastru nu este foarte dificil, însă trebuie mers cu mare atenţie în zona unei porţiuni de drum foarte abrupte. Sunt 30 de minute de mers printre casele vechi minereşti. Drumul urcă aproape pieptiş pe străzile abrupte, după care se ajunge la liziera pădurii şi de acolo încă aproximativ 20 de minute, pe treptele amenajate prin pădure.
Odată ajuns acolo, pe Dealul Minei, turistul mai poate vedea „Crăpătura zorilor“. Este o fostă exploatare minieră pe verticală, unică cel puţin în judeţ. Locul merită văzut datorită formaţiunilor impresionante dezvăluite de exploatarea minieră din Evul Mediu. Cele două galerii miniere, săpate pe verticală, una peste alta, o exploatare minieră de aproximativ opt metri, cu pereţi verticali abrupţi, dau senzaţia că te afli într-un canion. Aici se mai poate vedea cum se săpau galeriile, una peste alta pentru scoaterea aurului, tipul acesta de excavaţie fiind unic, cel puţin în Maramureş.
Lacul Albastru din Baia Sprie, care îşi schimbă culoarea Sursa foto: Facebook/Lacul albastru
Breb, satul din poveşti
Satul Breb a devenit celebru după ce a fost legat de numele Prinţului Charles, însă şi-a păstrat faima datorită originalităţii şi privelişii de basm. Localitatea poate fi admirată de la înălţimea drumului ce leagă Cavnicul de Ocna Şugatag, oferind o privelişte de basm, cu case ce se înşiră pe dealurile dimprejur şi imaginea Crestei Cocoşului pe fundal.
Mai mult decât atât, aici, identitatea culturală este păstrată aşa cum a fost moştenită din străbuni, iar cei care s-au stabilit în sat încearcă să o ducă mai departe. Sunt zeci de case cumpărate de străini, care vor doar să se bucure de viaţa trăită departe de tehnologie. Pensiunile au apărut una după alta – unele sunt mari, cu aspect contemporan, altele oferă spaţiu de cazare în căsuţe mici, din lemn, restaurate. Alţi străini şi-au făcut câte o căsuţă, unde vin să-şi petreacă verile. Oamenii spun că le place linişta pe care o găsesc în satul fără drumuri asfaltate şi cu multe căsuţe din lemn.
Creasta Cocoşului, care se vede din sat, este o rezervaţie naturală declarată arie potejată. Gruparea de stânci vizibilă din sat pare a fi un rest de crater vulcanic care s-a păstrat intact, având aspectul unei creste de cocoş, de unde îi şi vine denumirea. Numeroşi amatori de drumeţii parcurg traseul până acolo, fiind unul destul de uşor.
Turism balnear
Staţiunea balneară Ocna Şugatag este căutată de turişti datorită proprietăţilor curative ale apei sărate în afecţiunile reumatismale, ginecologice sau dermatologice. Staţiunea se află la circa 20 de kilometri de Sighetu Marmaţiei şi la 53 de kilometri faţă de Baia Mare, la o altitudine de 490 de metri. Localitatea este atestată încă din 1355, însă lacurile cu apă sărată au apărut abia în secolul al XX-lea, când galeriile ocnei de sare s-au surpat.
Este o staţiune balneoclimaterică de interes local, cu funcţionare permanentă. Există indicii că apa extrem de sărată, cu o salinitate de 38%, ar avea efecte binefăcătoare împotriva temutului psoriazis. Persoane care au beneficiat de acest tratament spun că efectele apei sărate au durat chiar şi ani la rând. Pensiunile sunt pline şi vara, şi iarna, în special acolo unde există piscine interioare cu apă sărată încălzită.
Mănăstirea Bârsana
Mănăstirea Bârsana este una din cele mai vizitate din România. Istoria ei este una stufoasă şi veche. Iniţial, la 1711, a fost construită pe Valea Slătioarei, de un preot văduv. Dar fiul lui a mutat-o la 1735 pe actualul amplasament. La 1790 a fost desfiinţată, iar biserica a fost din nou mutată, pe Dealul Jbârului din localitate.
Sursa Facebook / Mănăstirea Bârsana
Mănăstirea Bârsana de azi nu trebuie confundată cu cea care a fost prima construită, la hotarul dintre şapte sate învecinate, la 1390. Aceasta a fost cea mai veche şi a existat până după 1700.
La Bârsana au existat două vetre monahale, la aproximativ opt-nouă kilometri una de alta. Una era situată în partea sud-estica a hotarului, în locul numit Valea Slatinei, iar alta în partea sud-vestică, pe dealul Humâna, la izvoarele văii, care astăzi se numeşte Valea Hotarului, iar în documentele secolului al XIV-lea e amintită cu numele Valea Mănăstirii.
Unii turişti, cărora le place să împărtăşească cu noi locurile pe care le vizitează, au făcut acest lucru şi după ce au vizitat Maramureşul. Este cazul lui Mihai, a cărui experienţă o puteţi vedea în materialul video pe care l-a publicat pe contul lui de Youtube.
Vă recomandăm să mai citiţi şi:
Care este pulsul normal la un adult sănătos. Când au femeile puls mai mare şi ce rol are obezitatea
Se încarcă comentariile...
