Bucatele tradiţionale, ritualice din Ţara Lăpuşului. „Când ai masa plină, e dar de la Dumnezeu“
0
Ţăranului român i-a plăcut întotdeauna să mănânce pe săturate, considerând foamea o mare nenorocire. Dar de sărbători, bucatele capătă o însemnătate aparte şi un gust pe măsură.
Sărbătorile în satul tradiţional maramureşean încă se mai păstreză acea patină a timpului, iar oamenii pot trăi într-o armonie surprinzătoare, împletind modernul cu trecutul. Iar gastronomia, mai ales la zile mari, este cu adevărat specială. Dacă în Postul Mare, credincioşii nu consumă alimente ce provin de la animale, adică „de dulce“, de sărbători, masa este îmbelşugată.
Dar ţăranului român îi plăcea să mănânce bine tot anul, nu doar de sărbători. Etnologul Corina Isabella Csiszár spune că foametea era considerată o mare nenorocire: „Împotriva ei se ruga ţăranul, să fie ferit de ea. Când ai masa plină, e dar de la Dumnezeu“.
Carne, doar duminica
„Mesele ţărăneşti sunt numeroase şi sunt de mai multe feluri: mâncarea dimineţî, gustarea mică, gustarea mare, ujâna şi cina. Rar mâncau maramureşenii carne în timpul săptămânii. Sâmbăta se tăia câte un pui pentru toată familia“, mai spune etnologul. În satul Dămăcuşeni din Ţara Lăpuşului, singurul sat locuit de etnici maghiari, puiul se gătea după o reţetă orginală. „Fiecare tăia sâmbăta seara un pui sau o găină. Şi duminica dimineaţa se făcea un paprikás, care se cheamă rojdás leves, în care se pune boia multă, făină albă şi făină de mălai. Se mănâncă alături de tocană de mălai. La prânz, duminica, se pregătea o supă de găină cu házi laska (n.r. – tăiţei de casă) şi pui fript la felul doi“, mai spune Corina Isabella Csiszár.
Bucatele tradiţionale sunt întinse pe masă de sărbători Foto: Angela Sabău
În Ţara Lăpuşului, în satele de pe Valea Suciului, mălaiul era un aliment de bază din toate timpurile. Maria Filip din Suciu de Jos încă găteşte bucatele de Paşte după vechile reţete. Deşi mai petrece doar weekendurile la ţară, gastronomia tradiţională a rămas pasiunea ei.
„Mălaiul care se pregăteşte cu drojdie, apă, sare, poate cartofi, se lasă la dospit – cel dulce nu se lasă. Apoi, se coace minimum două ore la foc de lemne, dar se poate adapta. Se poate pune în el slănină, brânză, cârnaţi, şi toate se coc împreună, deodată. Aşa se face de când mă ştiu eu“, explică ea. Cel mai apreciat era mălaiul cu cârnaţi, dar era un produs mai rar. „Nu era întotdeauna. Dar când punea slănină în mălai şi un pic de brânză, era gata mâncarea. Nu-i mai trebuia nimic. Eventual, o coadă de ceapă verde din grădină. Şi acum se mai prepară astfel mălaiul, dar a mai fost adaptat vremurilor. Acum avem cârnaţi destui şi nu-i mănâncă nimeni“, mai povesteşte ea.
Miel şi mălai cu zahăr
De Paşte, mâncarea tradiţională în Suciu de Jos înseamnă miel. Ciorbă sau pregătit la cuptor, mielul era alimentul specific, pe lângă copturile pregătite în casă.
„De Paşti, la noi, în Suciu de Jos, se face zeama de miel. Nici măcar în Suciu de Sus sau în satele din vecini nu se face. Se pune carne de miel la fiert cu cartofi, puţin morcov, sare, dar fără alte condimente, să se simtă gustul de miel. La final, se adaugă lapte dulce, o lingură de untură topită cu puţină boia, se amestecă şi se pune în oală. E o zeamă simplă“. Maria Filip
Tot din miel se mai făcea tocăniţă sau pulpă de miel la cuptor. „La noi, miel umplut nu s-a făcut, până de curând. Se făceau drob, tocăniţă de miel şi zeamă – eventual, miel la cuptor. Cam atât era mâncare tradiţional de Paşti“, precizează Maria Filip.
Maria Filip a învăţat de la mama ei să gătască bucatele tradiţionale Foto: arhiva personală
Dacă vorbim despre dulciuri, mălaiul este din nou elementul central. Mălaiul dulce, făcut cu ouă, lapte prins, făină de mălai şi zahăr, era prăjitura preferată în copilărie. „Părea că e pişcotă, dar de fapt era mălai cu zahăr. La femeile bătrâne, acelea erau prăjiturile şi încă se mai fac. Mălaiul dulce se face fără drojdie, dar cu bicarbonat. Este mai subţire decât cel sărat“, mai explică ea.
Pasca sărată este, de asemenea, unul din produsele originale la Suciu de Jos din Maramureş. „Nu se face în multe zone păscuţă cu brânză sărată, ci se face cu brânză dulce. La noi se face cu brânză sărată şi multe ouă. Se mai fac pupi simpli”, spune Maria Filip. Pupii, de fapt, sunt nişte colaci precum cei care se dau de Crăciun colindătorilor.
Copturile ritualice, frământate de mâinile prinosiţei
Copturile, produsele de panificaţie gătite în casă, sunt răspândite în toată zona, cu denumiri diferite – prinosul, pupii, staulul cu miei, crestata, colacul preotului. Adesea, sunt corelate cu sărbători de peste an, precum Măcinicii, Floriile, Paştele sau Crăciunul, şi au o simbolistică importantă. De Florii, în Ţara Lăpuşului se ţineau odinioară Moşii de Florii. În curtea bisericii se afla o masă de piatră, lungă, iar de Florii, creştinii se aşezau de o parte şi de alta şi dădeau peste masă bucate rudelor sau celor mai săraci din comunitate. „S-au ţinut cu mulţi ani în urmă, dar eu nu am prins. Mama îmi spunea că se ţineau chiar în curte la bunica mea, care stătea lângă biserică. Ea zice că sunt cel puţin 50 de ani de când nu s-au mai ţinut Moşii la noi“, mai spune Maria Filip. De altfel, sunt puţine locuri din Maramureş unde se mai păstrează acest obicei.
Copturile ritualice sunt pe masa de Paşte Foto: arhiva personală
Conf. dr. Delia Anamaria Răchişan spune că doar femeile iniţiate puteau prepara copturile ritualice:
„Prinosul trebuia să fie preparat de o femeie văduvă, «iertată», respectată în comunitatea tradiţională, datorită probităţii. Femeia care prepară prinosul se numeşte prinosiţă. Prinosul este rotund, de dimensiunile unui colac“. De asemenea, prinosul este ornat cu simboluri fitomorfe sau dendromorfe – frunze de stejar sau arborele vieţii –, geometrice sau alte simboluri tradiţionale.
Prinosul este preparat după prescripţii ritualice străvechi.
„Este împletit din trei bucăţi de aluat care se răsucesc, li se dă forma rotundă, iar capetele li se lipesc. Apoi, este împrejmuit de un inel din aluat, numit brâul prinosului, brâiel sau coardă. Prinosul nu se dă pomană. O parte se mănâncă în comun la masă, iar parţial, se dă la animale pentru sănătatea şi sporul lor“. Delia Anamaria Răchişan
Cultul soarelui în copturi
Pupii sunt copturi mici, rotunde, care pot fi ornate cu simboluri vegetale. „În Ţara Lăpuşului, la diverse ceremonii rituale, se preparau şi pupii cu două coarne sau pupii cu un orificiu la mijloc, în care se punea un ou roşu“.
Crestata este o coptură mică şi alungită care are capete crestate, simbolinzând fierul plugului. „În satele învecinate – Cupşeni, Costeni, Groşii Ţibleşului – întâlnim alte denumiri regionale. La Cupşeni este îndătinată o formă alcătuită din doi astfel de colaci puşi unul peste altul şi care se numeşte cocâstrată, probabil de la coc crestat. La Costeni poartă numele de florie, iar la Groşii Ţibleşului de floriucă. Sub aspectul simbolisticii, aceste forme de colaci ceremoniali sunt reminiscenţe indubitabile de cult solar“, explică Delia Răchişan în cursurile ei.
Pupăza apare în diferte regiuni ale ţării, în momentele importante din viaţa omului – naştere, nuntă, înmormântare sau sărbători. „Pupăza moaşei este o coptură ce redă un simbol antropomorf – de obicei, i se face cap, ochi, mâini, picioare – sau un simbol avimorf – adesea, un porumbel. Este, de fapt, un colac ritual prin intemediul căruia părinţii răscumpără nou-născutul adus de moaşă din preexistenţă în lumea albă, adică în lumea cu dor“, mai explică profesoara. În anumite zone etnografice, pupăza este echivalentul colacului. În Ţara Lăpuşului, colacul ritual este o reminiscenţă a cultului solar, mai explică conf. dr Anamaria Răchişan.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
