Bordelurile Bacăului de altădată. Unde se făcea prostituţie legală şi cât costa un abonament pentru amor
0
Micul târg al Bacăului avea, la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20, sute de prostituate, care lucrau legal, pe lângă altele, care nu erau luate în evidenţă şi de la care clienţii se ploconeau cu boli venerice. Un abonament la casele de toleranţă costa 50 de lei iar amatorul de „amor“ avea parte de 10 „numere“. O noapte era „socotită“ ca două numere, afirma „antreprenoarea“ unui bordel din Bacău.
Odată cu industrializarea Bacăului şi creşterea numărului populaţiei şi fenomenul prostituţiei a luat amploare. La un oraş care nu depăşea 30 de mii de locuitori existau câteva sute de fete care-şi vindeau trupul. „Bacău, urbea în care nu se întâmpla nimic deosebit, sau în care toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Şi totuşi Bacăul avea viaţă În deceniul al treilea al veacului trecut, orăşenii participau la activităţi culturale, ba chiar la serbări şi întreceri sportive. Garnizoana locală, nu se plictisea de loc. Ofiţerii abia aşteptau să participe la marele bal al frumuseţii. Aveau de ce! Băcăuancele erau cele mai frumoase Dar bieţii soldaţi? În 1931, erau înregistrate cu condicuţă, aproape 100 de prostituate la care se adăuga o sumedenie de slujnicuţe. Unde găseai bordelurile? La „Găunoaia” pe strada „Fundătura Mare”, „Pisica Neagră” pe Neagoe Vodă, „La Dumitraşcu”pe „Busuioc”, iar „Ca la mama acasă”, pe Alexandru cel Bun. Mai existau stabilimente în zona „Gării” vreo 5, iar altele 6 în jurul „Pieţii”. Erau tot felul de fete, dar cea mai scumpă şi căutată era franţuzoaica „Rose”. Ba chiar şi fete de preot „lucrau” mai mult sau mai puţin la vedere. Obişnuiţii „casei” adică cei ce frecventau mai des aveau abonament... cu facilităţile oferite de proprietari“, scrie istoricul Eugen Şendrea, în cartea „Istoria Necunoscută a Bacăului, Vol 3, apărută la Editura Vicovia.
Cele mai multe case de toleranţă erau „ţinute“ de evreice. O partidă de sex costa 5 lei, iar un abonament, minim 50 de lei. Cele mai multe bordeluri erau în zona străzii Vasile Alecsandri, a actualei I. Sturza dar şi la casele de pe Neagoe Vodă. „Pe strada „Vasile Alecsandri”, 26, deci mai „la centru” în 1898 se practica clandestin de către Lenuţa Balea de 48 de ani, prostituţia rivaliza cu casele de toleranţă legale ale Leei Darvin, Minei Rosenkrantz, Leei Prumberg, Maria Jelt, din „Plevnei”, sau a Lisei Grimberg şi Rebecăi Laver din Neagoe Vodă. Din condicuţă aflăm şi numele unor „meseriaşe ale timpului”. Lenuţa Bolici, 15 ani, Victoria Bezim, Mara Caraivan, ambele de 17 ani, şi vârstnica Rodica Dumitraşcu 21 ani. Se mai întâmplă şi necazuri. Soldaţii Gheorghe Creţu şi Vasile Munteanu s-au îmbolnăvit de blenoragie. Riscul meseriei!“, potrivit lucrării lui Eugen Şendrea.
Fetele care se îmbolnăveau erau internate la Spitalul „Pavel şi Ana Cristea”. Jurnalista Simona Acatincăi, într-un articol publicat acum aproape două decenii, documentat din arhive şi presa interbelică, scoate la iveală particularităţile mai multor case de toleranţă. Răspândirea bolilor venerice era atent monitorizată de autorităţi.„În urma unui control al Poliţiei se constata că la două din casele de toleranţă ale vremii, a Minei Rosenkrantz, respectiv a Leei Darvin, medicul oraşului nu mai făcuse vizitele săptămînale de o lună şi astfel „nu se asigură populaţiei sănătatea necesară”. Mina Rosenkrantz, patroana celei mai solicitate case de prostituţie, dar şi cu cele mai multe reclamaţii, trebuia să-şi mute „stabilimentul” din strada Traian în str. Rachova. I se aprobă mutarea, dar în urma reclamaţiilor făcute de locuitorii din apropierea casei sale, este nevoită să solicite primarului mutarea în str. Neagoe Vodă, în casele Ecaterinei St. Comănescu văduvă din Bucureşti. Reclamanţii cereau mutarea stabilimentului Minei Rosenkrantz deoarece „în sus pe stradă se află casa preotului, strică liniştea sunt văduve, care au chiriaşi ce ameninţă cu părăsirea gazdelor lor”. Deşi era de preferat ca toate prostituatele vremii să fie înscrise la o casă de toleranţă, pentru că astfel îi venea mai uşor medicului urbei să le examineze, totuşi se permitea şi profesarea în particular, dar cu o condiţie: să fie înscrise în registrul de femei prostituate şi să-şi achite taxa de 24 lei către Primărie, plus 6 lei pentru a primi „condicuţa de sănătate”, care certifica starea sănătăţii lor. Un exemplu în acest sens este o cerere a două prostituate, Lina Bergman şi Rosa Bercovici, care solicitau primarului să le aprobe practicarea prostituţiei în particular. O parte dintre prostituate de la casa Minei Rosenkrantz solicitau să fie şterse din registru, motivând că nu vor mai profesa această meserie. Dar ele, de fapt, erau trimise de patroană în alte locuri „cu aceleaşi angajamente”, în urma acestei sesizări, şeful poliţiei cerea primarului ca persoanele în cauză să fie reînscrise. Există date certe la Arhivele Naţionale care relevă foarte clar că tot ceea ce se întâmplă în oraş era normal, că primarul lua toate măsurile şi că prostituţia era privită ca o meserie, drept pentru care orice încercare de a o înlătura era zadarnică. Şi se pare că este în continuare“, se arată în articolul semnat de Simona Acatincăi, citat şi în Istoria Necunoscută a Bacăului.
Se încarcă comentariile...
