Prima întâlnire cu un bolnav de COVID-19. Relatarea unei asistente de la spitalul din Alba Iulia: ”A sosit şi ziua de care mă temeam”

Asistenta de la spitalul din Alba Iulia îngrijeşte primul bolnav internat aici

Asistenta şefă a Secţiei de Boli Infecţioase de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Alba Iulia povesteşte cum a decurs prima interacţiune cu un bolnav de COVID-19.

Pacentul este o femeie de 36 de ani internată miercuri, 18 martie, după ce a fost confirmată cu coronavirus. Femeia domiciliază în judeţul Alba, venise recent din Italia şi se afla în carantină.

Marcela Vîlcan a postat pe contul său de Facebook povestea emoţionantă a primului contact cu pacienta internată la spital. Anterior, în secţia respectivă au mai fost internaţi 16 pacienţi, dar toţi au ieşit negativ la testul pentru COVID-19. Asistenta susţine că ”a sosit şi ziua de care mă temeam, ziua care speram să nu vină vreodată, ziua de... 18.03.2020”.

Povestea relatată de Marcela Vîlcan:

După 3 săptămâni de când a început iadul numit COVID-19, după 16 pacienţi internaţi cu suspiciune de infecţie cu coronavirus, iată că este adus la noi primul caz confirmat cu COVID-19. Femeie, tânără. O voi numi Doamna G (pacientul nr. 1, sună atât de urât!). Speriată şi suspicioasa totodată. Încerc să o liniştesc, să o calmez, să o încurajez, de sub costumul care nu lasă să se vadă nimic... nici umanitatea, nici empatia, nici compasiunea şi nici teama mea deopotrivă. Îi măsor funcţiile vitale care erau în parametrii normali (Doamne miluieşte!). Mă gândesc în sinea mea: "Eu am pulsul de două ori mai mare decât al doamnei!" - inima stătea să îmi sară din piept însă... nu putea ieşi... o ţinea acolo costumul salvator...

Îi spun că urmează să îi recoltez probele biologice, moment în care mă întreabă suspicioasă: "De ce trebuie să îmi recoltaţi? Ce analize faceţi?" Îi răspund că sunt doar nişte analize uzuale prin care medicul va cunoaşte starea ei de sănătate la momentul internării. Aşa cere protocolul. Se linişteşte şi îşi dă acordul pentru a efectua procedura.

În tot acest timp vorbesc cu ea şi în cele din urmă îi câştig încrederea. Încheie cerându-şi scuze că EU sunt nevoită să trec prin toate acestea din cauza ei. O liniştesc din nou spunându-i că asta este profesia noastră, gândindu-mă totodată "Oare ce este în sufletul ei? Uite că ea se gândeşte la mine! Doamne, dă să fie toţi cei care urmează, la fel ca această doamnă, cu bun simţ şi înţelegători!". Rămân încă cu ea să îi explic toate regulile pe care este obligată să le respecte pe perioada şederii la noi. Pare că înţelege ceea ce are de făcut, adică DOAR să stea în acel salon care îi va fi casă pentru următoarele multe zile... Credeţi că este uşor DOAR să stai şi să aştepţi să treacă zilele până va veni acea zi perfidă cu numărul 12, apoi următoarea, cu numărul predestinat parcă, 13? Apoi încă... oare câte încă până primeşti rezultatele... Oare cum vor fi acestea? (Pentru a nu cunoaşte aceste răspunsuri, STAŢI ÎN CASĂ! Dacă nu pentru voi, faceţi acest efort pentru cei dragi vouă...)

Credeţi oare că este uşor, DOAR să stai? DOAR să aştepţi? (NU vreţi să ştiţi...) Îi spun că la finalul turei, când voi pleca spre casă, o voi saluta din dreptul ferestrei (2 metri, bineînţeles!) pentru a mă cunoaşte pe mine, omul de sub costumul care nu lasă să emane nimic.... Şi părăsesc salonul mulţumindu-i lui Dumnezeu că mi-am făcut treaba cât am putut de bine.

Acum urmează stresul: dezbrăcarea costumului! Păşesc în camera de decontaminare, mă plasez în faţa oglinzii, cu picioarele într-un sac mare, galben. Procedez la decontaminarea costumului şi în timpul de aşteptare repet la nesfârşit "Tatăl nostru". Mă gândesc că am timp... Trebuie să procedez corect.... Sănătatea mea şi a celor din jurul meu, stă în puterea mea acum.... Şi mi-a ieşit BINE!

Mă spăl: apă, săpun aşa cum am învăţat, adică CORECT (de 22 de ani unghiile mele sunt tăiate scurt, fără oja - credeţi-mă, sunt la fel de frumoasă!). De 3 ori. Până dincolo de coate. Mă întreb: "Exagerez?" Îmi răspund tot eu: "NU!" Îmi spăl şi faţa: apă şi săpun. O dată şi încă o dată. Trec la dezinfecţia mâinilor prin frecare. Îmi iese, doar nu port bijuterii! Îmi tapotez şi faţa cu dezinfectant (la fel ca bărbaţii, după bărbierit). Mă întreb din nou: "Exagerez?". Îmi răspund iarăşi singură: "NU!"

Toată pielea mă strânge, dar ce contează? Siguranţa mea! Siguranţa colegilor mei! Siguranţa familiei mele(sunt mama Mirunei, soţia lui Nicu, fiica lui Mircea şi a Georgetei, sora lui Iulius şi a lui Ilie şi lista poate continua!) Doamne, îţi mulţumesc! Sunt convinsă că am procedat corect şi nu m-am infectat.

Mâine o voi lua de la capăt. La ieşirea din tură, mă opresc pe rampă, în dreptul ferestrei ei (sunt peste 3 metri), o salut (gest făcut cu mâna) , zâmbindu-i. Îmi zâmbeşte la rândul ei şi îmi mulţumeşte...

Poate acum înţelegeţi de ce VOI STAŢI ÎN CASĂ iar NOI SUNTEM ÎN SPITAL