4 noiembrie 1715: Austriecii au pus piatra de temelie a Cetăţii Alba Iulia. Bisericile românilor au fost dărâmate, oraşul nu mai era capitală a Transilvaniei
0Fortăreaţa de la Alba Iulia trebuia să fie «place d’arme», adică fortificaţia principală a Transilvaniei, construită după «cele mai noi metode de fortificare». În viziunea austriecilor, Cetatea trebuia să fie un stâlp în sistemul lor de apărare împotriva turcilor care le ameninţau graniţele. Lucrările propriu-zise au început în urmă cu 300 de ani.
Între 1703- 1711 a avut loc Răscoala antihabsburgică din Ungaria şi Transilvania, condusă de Francisc Rakoczi II (răscoala curuţilor împotriva lobonţilor). Românii din Ardeal, săturaţi de atâtea stăpâniri străine, au simpatizat cu mişcarea curuţilor.
Cetatea Alba Iulia, fortificaţia principală a Transilvaniei
După înfrângerea curuţilor, austriecii victorioşi s-au năpustit asupra oraşului Alba Iulia, care şi-a pierdut statutul de capitală a Principatului Transilvaniei, pe care îl avusese timp de 17 decenii. Instituţiile şi conducerea Principatului au fost mutate la Sibiu, unde se aflau colonişti aduşi din Germania, precum şi interesele majore ale austriecilor. Pe terenul eliberat urma să se ridice, între 1715-1738, Cetatea pe care o vedem şi în zilele noastre
Alba Iulia într-o gravură din 1684
4 noiembrie 1715. A fost ziua în care la Alba Iulia şi-au dat întâlnire comandantul trupelor austriece din Transilvania, guvernatorul Transilvaniei, arhitectul care întocmise planul fortificaţiei, Giovanni Visconti Morando, peste 100 de preoţi români, dar şi alte notabilităţi ale vremii. Reuniunea avea un scop bine definit: punerea pietrei de temelie a Cetăţii, pe care o vedem şi astăzi. Lucrările au căzut în sarcina unei echipe conduse de arhitectul Visconti, cel mai important inginer militar genist al Imperiului Habsburgic din acea vreme. Tot el şi-a pus, trei ani mai târziu, iscălitura şi pe proiectul pentru noua fortificaţie.
Cetatea a fost ridicată peste alte două fortificaţii mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina şi Cetatea medievală Bălgrad (termen sub care a mai fost cunoscută Cetatea).
Planul Cetăţii Alba Carolina din 1714, întocmit de arhitectul Giovanni Visconti
„Pentru a elibera terenul ce urma să fie ocupat de noua fortificaţie, în suprafaţă de peste 140 hectare, s-a hotărât dărâmarea tuturor edificiilor vechiului oraş şi mutarea locuitorilor pe un amplasament situat la est de Cetate, actualul «oraş de jos», plătindu-se proprietarilor unele despăgubiri pentru terenurile şi casele abandonate“, susţine istoricul Gheorghe Anghel. Justificat de construirea Cetăţii şi a glacisului acesteia „a trebuit", potrivit istoricului citat, ca orice urmă de Biserică veche ortodoxă a românilor din oraş să dispară. Astfel, au fost distruse clădirile vechi ale fostei Mitropolii ortodoxe, precum şi cea construită, în 1597, cu sprijinul lui Mihai Viteazul. Despre ultima, istoricul Nicolae Iorga nota în lucrarea sa „Sate şi preoţi din Ardeal" că: „Între clădirile care trebuiau să cadă, precum căzuse trecutul pe care-l înfăţişau, fu mânăstirea lui Mihai Viteazul, care pomenea unirea trecătoare a românilor sub unul dintre ai lor".
Austriecii au cruţat doar Catedrala catolică din Cetate. Pentru a-şi întări stăpânirea în Transilvania, a fost reînfiinţată, în 1715, şi Episcopia Romano-Catolică din Alba Iulia, care fusese desfiinţată timp de 150 de ani, iar bunurile sale aparţinuseră Principilor Transilvaniei.
Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia-în centrul imaginii-într-un desen din 1836
Fortăreaţa proiectată de Visconti trebuia să fie «place d’arme», adică fortificaţia principală a Transilvaniei, construită după «cele mai noi metode de fortificare». Varianta aleasă a fost în formă de heptagon, adică o magistrală cu şapte bastioane (lucrare de fortificare în colţurile unei fortăreţe) mari ce poartă numele unor sfinţi, dar şi al împăratului autriac Carol al VI-lea şi al soţiei sale, Elisabeta. Zidurile Cetăţii au fost construite din piatră şi cărămidă, într-o tehnică perfectă, fară denivelări, uşor oblice pentru a provoca ricoşarea proiectilelor metalice.
Costuri de un milion de guldeni de aur
Materialele folosite au fost de provenienţă locală. Pe ambele maluri ale Ampoiului, în zona actualului cartier Lipoveni din Alba Iulia, au fost arse milioane de cărămizi, piatra brută a fost adusă din satul Şard, cea fasonată de la Ighiu, nisipul din râul Mureş, iar piatra pentru var de la Meteş. Munca brută a căzut în sarcina românilor. Istoricul Gheorghe Anghel scrie că la ridicarea fortificaţiei au participat peste 20.000 de iobagi (ţărani care depindeau cu tot ce aveau de stăpânul lor), aduşi din toată Transilvania. Românii erau obligaţi să muncească gratuit câte două săptămâni, prin rotaţie. Pentru transportul materialelor se estimează că se foloseau 3.000 de căruţe. Zidarii şi pietrarii au fost aduşi din Italia, iar sculptorii de la Viena.
Cea mai mare parte a lucrărilor la Cetatea bastionară au fost realizate între 1717 şi 1727, sub coordonarea inginerului militar Iosif de Quadri. Este vorba de ridicarea celor şapte bastioane, dar şi a zidurilor de legătură (curtine). Tot în această perioadă au fost finalizate porţile fortificaţiei, I, II-a şi a III-a. Celelalte trei porţi, a IV-a, a V-a şi a VI-a, au fost ridicate până în 1738. Este perioada în care interesul austriecilor pentru Cetatea din Alba Iulia a scăzut considerabil, pe fondul înfrângerilor suferite în faţa turcilor. Lucrările la Cetatea bastionară au fost reluate timid abia în 1747, iar la scurt timp au fost întrerupte.
Istoricul Gheorghe Anghel scrie că lucrările de ridicare a celei mai importante fortificaţii pe care o aveau austriecii în Transilvania au implicat costuri uriaşe. Cea mai vehiculată cifră este de un milion de guldeni de aur.
Decăderea oraşului Alba Iulia
Teritoriul destinat „oraşului nou“, actualul „oraş de jos“, deşi neted, nu era potrivit pentru construcţii, din cauza terenului mlăştinos. Este motivul principal, pentru care timp îndelungat, suprafeţe întinse de teren din interiorul noului oraş au rămas nefolosite. „La mutarea oraşului de sus, petrecută în 1713, cetăţenii şi populaţia aşa numitului «Oraş Nou» au păstrat numele străzilor din oraţul de sus şi, unde terenul a permis, au păstrat şi plasarea relativă a străzilor“, notează Ana-Maria Caloianu în „Istoria comunităţii evreieşti din Alba Iulia“.
Şi aspectul noului oraş lăsa de dorit. „La început nici piaţa, nici străzile oraşului nu erau pietruite, peste tot erau numai bălţi, iar după ploaie abia se mai putea umbla. Trotuare pietruite erau numai pe lângă case şi s-au făcut abia pe la 1852“, mai scrie Ana-Maria Caloianu în lucrarea amintită. Cartiere de meşteşugari s-au înfiripat, abia la sfârşitul anilor 1800 şi începutul anilor 1900.
Piaţa din „oraşul de jos“, la începutul anilor 1900
În Partoş şi Hăiuş locuiau cei care se îndeletniceau cu transportul sării pe râul Mureş, pe când în Lipoveni trăiau meşterii care au lucrat şi la ridicarea Cetăţii. De amenajarea parcului din centrul noului oraş se poate vorbi doar de la mijlocul anilor 1800. Mutarea oraşului pe terasa de luncă a Mureşului a făcut ca oraşul să fie lovit de inundaţii, în 1851, 1857, 1893.
Ca un efect al transformărilor petrecute, populaţia oraşului a scăzut tot mai mult. Asta, şi pentru că pătura înstărită, nobilimea, s-a mutat la Cluj. S-a adăugat şi mutarea capitalei Transilvaniei, din Alba Iulia, la Sibiu. Potrivit istoricului citat, dărâmarea clădirilor şi a bisericilor româneşti, părăsirea oraşului de către oameni înstăriţi, catolicizarea forţată a românilor, mutarea instituţiilor importante de la Alba Iulia la Sibiu, au dus la decăderea oraşului cu implicaţii majore în viaţa localnicilor din punct de vedere economic, social-cultural. Situaţia social-economică a oraşului Alba Iulia fost dezastroasă până la Unirea Transilvaniei cu România. Destinul economic al oraşului a fost trasat timp de peste două secole de la Viena. După venirea în Transilvania, austriecii au decis să schimbe rolul şi importanţa oraşului, care, în ciuda trecutului său bogat în evenimente istorice, nu a avut industrie până la 1918. Datele recensământului din 1910, considerat de istorici ca cel mai complex din acea vreme, arată că venitul pe cap de locuitor în Alba era de 3,9 coroane. Comparativ, în Braşov era de 31,5 coroane, iar în Sibiu de 15,7 coroane. (Articol scris de NICU NEAG)
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
