VIDEO 13-15 iunie 1990: 25 de poveşti după 25 de ani

„Weekend Adevărul“ recompune imaginea celei mai ruşinoase pagini din istoria României recente prin 25 de momente petrecute în urmă cu un sfert de secol.

În urmă cu fix 25 de ani, România traversa una dintre cele mai crunte perioade din istoria ei recentă: zeci de mii de mineri veneau în Capitală pentru a-i potoli cu bâta pe toţi cei care îndrăzneau să conteste puterea nou instalată. Bucureştiul era considerat epicentrul mişcării anti-Iliescu şi anti-FSN, după ce, vreme de 53 de zile, Piaţa Universităţii fusese ocupată de manifestanţi şi declarată zonă liberă de neocomunism.

Pe 13 iunie 1990, Piaţa a fost „măturată“ de forţele de ordine, iar spre seară, preşedintele Ion Iliescu a făcut apel la „oamenii de bine“ să vină şi să apere democraţia. A doua zi, pe 14 iunie, minerii din Valea Jiului, dar şi din alte bazine carbonifere, au ocupat Bucureştiul şi au schilodit sute de oameni nevinovaţi. Era finalul sângeros al primelor şase luni de libertate: Opoziţia fusese anihilată, mii de intelectuali – forţaţi să ceară azil politic peste hotare, investitorii – alungaţi, Occidentul – bulversat de ceea ce se întâmpla în România. După un sfert de secol, „Weekend Adevărul“ vă propune o incursiune în atmosfera acelei perioade, de la fenomenul „Piaţa Universităţii“ şi până la Mineriada din 13-15 iunie 1990.

1. MINERII LA EXAMEN

Minerii au venit la Bucureşti în plină sesiune de examene pentru studenţi. Pe 14 iunie 1990, Octavian Baltac, student la Geologie, avea examen la cursul de Petrografie. „Am plecat spre Universitate pe la 8 dimineaţa. Când am ajuns, am văzut că minerii intraseră în toate sălile de examen, ca să-i supravegheze pe studenţi. Profesorii i-au acceptat de frică, dar eu şi alţi câţiva colegi am refuzat să intrăm, în semn de protest“. Încântaţi cu postura de justiţiari în care conjuncturile istoriei îi aruncaseră, ortacii şi-au luat în serios rolul de supraveghetori la examenul de Petrografie. „Mi-au povestit colegii care au intrat la examen că minerii erau foarte atenţi ca studenţii să nu copieze. Se plimbau printre bănci ca nişte supraveghetori, cu cozi de topor în mână şi cu furtune de presiune. Nimeni n-a copiat la acel examen“.

În Facultatea de Istorie, aceeaşi poveste. Numai că, aici, minerii au dat nas în nas cu intransigentul profesor Andrei Pippidi. Ortacii intraseră şi la examenul său. „Andrei Pippidi le-a spus, tăios: «Afară!», şi ei s-au conformat ca nişte şcolari prinşi chiulind“, îşi aminteşte istoricul Zoe Petre.

2. VINA DE A FI ŢIGAN

S-a vorbit puţin în aceşti 25 de ani despre calvarul ţiganilor la Mineriada din 13-15 iunie 1990.  După ce au rezolvat problema „golanilor“ cu plete şi cu barbă, minerii au pătruns şi în cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, vandalizând casele ţiganilor. I-au bătut pe ţigani, apoi i-au arestat. Dintr-un total de aproximativ 1.300 de ostatici prinşi prin Bucureşti şi închişi în Unităţile Militare de la Măgurele sau Băneasa, peste 700 erau ţigani.

Unul dintre ei a fost Dumitru Feraru (foto). „Pe 14 iunie eram la Piaţa Unirii, cu cumnatul meu, Ilie Gae, şi cu unchiul Gheorghe Cazacu. Ne duceam spre staţia tramvaiului 21, să ne «arunce» la Bucur Obor, ca să cumpărăm un frigider. La Sfântu Gheorghe ne-au văzut nişte mineri. Băteau la nişte oameni acolo, dar trăgeau cu coada ochiului la noi. Fiindcă suntem bruneţi bine, ne-au încercuit. Unul zice: «Bă, ţiganilor, scoateţi alba-neagra!». Şi au început să ne controleze. La unchiul meu au găsit banii de frigider şi au zis că i-a făcut la bişniţă. L-au bătut cu furtunele în cap până l-au lăsat lat pe stradă. Eu şi cumnatul meu, Ilie Gae, am luat-o la fugă. Ne-au prins în faţa Magazinului Bucureşti şi ne-au bătut cu ciomegele în cap“.

Feraru şi cumnatul său s-au trezit în arestul şcolii de Poliţie de la Băneasa. După o noapte de arest, Feraru a fost dus la Spitalul 9. A stat 18 zile în spital. Făcuse o semipareză. Când s-a înzdrăvenit,  a căutat să-şi facă dreptate. Mulţi ani a mers pe la avocaţi căutând să dea pe cineva în judecată. În 2009, Laura Codruţa Kövesi, pe atunci procurorul general al României, i-a trimis lui Dumitru Feraru o scrisoare. I-a scris acolo că Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chiţac, Victor Atanasie Stănculescu, minerii, poliţiştii şi, în general, toţi oamenii Mineriadei ies de sub urmărire penală. Adică nu era nimeni vinovat că, din cauza pielii sale, lui Feraru i-au spart minerii capul. Anul acesta, Dosarul Mineriadei a fost redeschis.

3. COZMA, ÎN PAT CU DUŞMANUL

Miron Cozma a făcut aproape zece ani de puşcărie, dar nicio zi pentru Mineriada din 13-15 iunie 1990. Mai mult, Miron Cozma se declară astăzi nici mai mult nici mai puţin decât „golan al Pieţei Universităţii“. Totul a început în 2009, când Luceafărul Huilei îşi punea în piept un fel de insignă: „soţul unei golance din Piaţa Universităţii“. Golanca era avocata Monica Mihaela Ionescu. „S-au unit minerii cu Piaţa Universităţii. Aţi trăit să o vedeţi şi pe asta!“, declara Miron Cozma într-un interviu pentru „Adevărul“.

Monica Mihaela Ionescu spunea în urmă cu câţiva ani: „În ’90 eram studentă la Politehnică şi mergeam frecvent în Piaţa Universităţii. La 13 iunie m-am bătut cu miliţienii în Piaţă. În ’90 nu ştiam cine e Miron Cozma. Am aflat mai târziu şi mi-am dat seama că nu e vinovat pentru Mineriadă“. Femeia s-a despărţit între timp de Miron Cozma. Azi, fostul lider al minerilor din Valea Jiului e singur, stă toată ziua într-un birou prăfuit al Partidului Social Democrat al Muncitorilor şi se consideră un „Nelson Mandela de România“. În timpul liber e director de programe la televiziunea online Vătafu TV – „o televiziune închinată Bunului Dumnezeu“.

4. COPPA DEL MONDO

1990 a însemnat pentru români şi primul Campionat Mondial de fotbal transmis de Televiziunea Română, după două decenii în care fotbalul mare s-a văzut „pe bulgari“. Hagi şi ai lui erau prezenţi la „Italia Novanta“, iar România pulsa din faţa televizoarelor împodobite cu milieuri din macramé.

Scenariştii evenimentelor din 13-15 iunie 1990 nu au ignorat audienţele uriaşe ale partidelor de fotbal. Diversiunea atacării Televiziunii a debutat, în după-amiaza de 13 iunie, cu întreruperea transmisiunii directe de la meciul Uruguay – Spania, urmată de discursul prin care Ion Iliescu îi chema pe „oamenii de bine“ să apere democraţia aflată în pericol. Întreruperea partidei de fotbal a rămas adânc întipărită în memoria celor care au trăit pe viu evenimentele din 1990. S-a creat impresia că România e în pragul unei noi revoluţii. A fost semnalul care a declanşat descinderea minerilor de a doua zi, care avea să oripileze o lume întreagă prin violenţa ei.

De parcă „isprăvile“ minerilor n-ar fi fost de ajuns pentru ca Valea Jiului să fie cea mai blamată zonă a ţării la începutul anilor ’90, fiul unui ortac din Petrila a fost omul pe care soarta l-a blestemat să rateze penalty-ul decisiv în meciul pe care România l-a jucat cu Irlanda, în „optimile“ Mondialului, şi să trimită România acasă. Născut şi crescut în Valea Jiului, Daniel Timofte este şi acum urmărit de destinul său implacabil. Una dintre afacerile în care Timofte a pierdut aproape toţi banii agonisiţi ca fotbalist a fost un bar din Petroşani pe care fostul mijlocaş îl denumise, sugestiv, „Penalty“.

5. „NOROC BUN“ LA FURAT

La Mineriada din 13-15 iunie 1990, Bucureştiul a fost, probabil, cel mai rău loc în care te puteai afla. Oamenii erau fugăriţi, erau bătuţi şi tâlhăriţi în plină stradă. Mulţi bucureşteni au rămas fără cercei şi lănţişoare în acele zile. În multe cazuri, însă, tâlhăriile au fost organizate cu minuţiozitate. Minerii au fost dirijaţi la casele celor potrivnici puterii.

Elizabeth Raţiu (94 de ani), soţia lui Ion Raţiu, a fugit din casa în care locuia cu câteva minute înainte de sosirea minerilor. Două săptămâni mai târziu, când s-a întors, a găsit locuinţa devastată. „Televizorul, radioul, toate electrocasnicele dispăruseră, cu excepţia unui cuptor cu microunde despre care, în mod evident, minerii credeau că nu are valoare, pentru că nu văzuseră unul până atunci“, şi-a amintit Elizabeth Raţiu. În afară de electrocasnice, minerii au mai furat din casa lui Raţiu şi 20.000 de dolari americani. Multă vreme, prin Petroşani a circulat legenda că doi mineri, fraţi, şi-au deschis un butic cu banii lui Raţiu. Alţii s-au mulţumit cu simboluri: minerul Petre Aurel Mihai îşi aminteşte că un coleg de-al său, de la Mina Lonea, a venit din Bucureşti cu papionul lui Raţiu la gât.

Şi la casa lui Corneliu Coposu a fost rapt în toată regula. „Minerii au scos toate husele de pe pat, de pe perne, au deschis toate uşile, au furat tot ce s-a putut fura“, îşi aminteşte Flavia Coposu (90 de ani), sora „Seniorului“.

6. DROGURI

În 1990, cuvântul droguri, avea rezonanţe miste¬rioa¬se şi înfricoşătoare pentru români. Neştiind ce sunt drogurile, mulţi au luat de bune relatările din ziarele FSN-iste, care anunţau că în Piaţa Universităţii se consumă droguri într-o veselie. Ion Iliescu a susţinut teoria drogurilor şi încă mai crede că „ceva-ceva a fost acolo“. Astfel, minerii au venit la Bucureşti şi pentru a scăpa România de drogaţi.

Într-o secvenţă din documentarul lui Stere Gulea, „Piaţa Universităţii“, un miner spune: „Am găsit la PNŢ muniţie, maşină de scris automată, droguri“. În incursiunile lor prin Bucureşti, minerii au găsit multe „droguri“. Sorin Drăgan, unul dintre liderii Ligii Studenţilor, a povestit în „Adevărul“, că în casa lui, minerii au găsit o cutie cu Nesquik şi au strigat „droguri!“.

Într-un dulap din bucătăria familiei Coposu, minerii au găsit o punguţă cu bomboane colorate. Tot droguri. Azi, în Petroşani, în faţa meselor de şah din parcuri, minerii pensionari încă mai povestesc despre masivele capturi de droguri pe care le-au depistat în clădirea Universităţii Bucureşti.

7. MĂNUCU, OM CURAJOS

La 14 iunie 1990, Ioan Mănucu, inginer la Regionala CFR Craiova, a reuşit să întârzie, pentru două ore, venirea minerilor în Capitală. Ortacii ar fi trebuit să ajungă la ora 2.00 dimineaţa. Din ordinul lui Mănucu, instalaţia electrică a căii ferate între punctele Lainici – Valea Sadului a fost decuplată, iar trenurile care mergeau pe direcţia Petroşani – Craiova – Bucureşti au rămas fără curent.

„Am aflat de porcăria care se punea la cale, am venit la gară şi am spus: «Trenurile astea nu vor circula electric». Le-am scos tensiunea de la Valea Sadului, pentru că nu erau introduse în grafic. E simplu: «Dacă nu au patalama, nu circulă şi gata!»“, a povestit Mănucu într-un interviu pentru „Adevărul“. Dispoziţia lui nu s-a menţinut mult timp, pentru că vestea a ajuns cu rapiditate „la centru“, iar curentul electric a revenit în instalaţii. „Nu îmi arog mari merite, dar, fără mine, toate ororile minerilor s-ar fi făcut noaptea, pe întuneric. Ar fi ajuns în Bucureşti la 2.00 dimineaţa. Meritul meu e că am scos mineriada la lumină“, spune Ioan Mănucu.

Inginerul a plătit bravada de a lăsa trenurile minerilor fără curent electric. Pe 15 iunie 1990 a fost dat afară.

8. DILEMELE UNUI MINER-GOLAN

Carol Eros avea 22 de ani în 1990 şi lucra în mina Uricani. La 17 ani, cam în perioada în care a pus salopeta de miner pe el, a descoperit că undeva, dincolo de munţii în măruntaiele cărora se afunda în fiecare zi, existau Pink Floyd şi Metallica. A devenit rocker înrăit. Când, în primăvara lui 1990, a aflat ce se întâmplă în Piaţa Universităţii din Bucureşti, Carol Eros s-a urcat în tren şi a plecat. I-a plăcut ce a găsit acolo: erau oameni care gândeau la fel ca el şi erau cu zecile de mii. S-a îndrăgostit de spiritul Pieţei şi pleca la Bucureşti ori de câte ori avea o zi liberă.

„Am trăit acolo unele dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea“, spune Carol. Când a venit momentul plecării minerilor spre Bucureşti, Carol a fost pus în faţa unei situaţii cumplite: el, minerul, trebuia să meargă şi să-i pună la punct pe „golanii“ alături de care îşi strigase furia anticomunistă. „Colegii mei din mină credeau tot ce se scria în presă. Că în Piaţa Universităţii se consumă droguri. Eu fusesem acolo şi ştiam că nu este aşa, dar nu aveam cui să explic, pentru că ei o ţineau pe a lor“.

Când grupurile de ortaci se îndreptau spre gara din Petroşani, Carol pleca spre casă, singur ca un naufragiat care înota împotriva curentului. Şeful l-a ameninţat că va avea probleme. Câteva ore mai târziu, Carol şi-a schimbat hainele de miner cu pantalonii de blugi şi un tricou şi a plecat civil, spre Bucureşti. Scenele de groază pe care le-a văzut în Piaţa Universităţii l-au marcat: „Eu sunt ateu, dar atunci mi-am făcut cruce. Colegii mei dădeau cu bâtele în oameni bătrâni. Cred că erau şi foarte beţi. Noaptea s-au dus în discoteci. Făceau tot ce voiau. Se simţeau ca într-un oraş cucerit“, şi-a amintit minerul-golan.

9. DE CE ERAU MINERII AŞA?

Minerii erau oamenii fără carte multă: aveau, în medie, 4-6 clase. Erau uşor de manipulat. Petre Aurel Mihai, fost subinginer la Mina Lonea, completează: „Pe miner îl cumperi ieftin. Faci ce vrei cu el dacă îi dai o sticlă de bere. Aşa era şi în ’90. Alcoolul era singura bucurie“. La începutul anilor ’90 a fost o explozie de bodegi şi de baruri în Valea Jiului. Minerii ajunseseră să fie priviţi cu invidie după Revoluţie.

La 8 martie 1990, după o grevă de amploare, nivelul de trai al minerilor s-a schimbat. Programul de lucru a fost redus, salariile şi sporurile au fost majorate, iar concediul de odihnă a fost extins. Minerii aveau bani de concedii, iar magazinele erau mai bine aprovizionate decât în alte zone ale ţării. Aşa au devenit ortacii „oameni de nădejde“ ai puterii FSN-iste.

10. LINIŞTEA MORMÂNTALĂ DINAINTEA FURTUNII

Când se apropiau de Bucureşti, în dimineaţa de 14 iunie 1990, minerii au primit o veste terifiantă. Prin vagoane treceau bărbaţi necunoscuţi care îi anunţau că în Gara de Nord vor fi întâmpinaţi cu focuri de armă. Gândurile tuturor au fugit la evenimentele din iarna precedentă şi la teroriştii nevăzuţi. Se spunea că Securitatea se luptă din nou cu Armata. Minerii au primit ordinul să stingă lămpaşele şi să facă linişte.

Petre Braiţ, unul dintre liderii ortacilor îşi aminteşte: „S-a lăsat o linişte mormântală. O senzaţie de «mamă, în ce ne-am băgat?!». Şi aşa s-a intrat în Bucureşti: cu lămpile stinse. În gară era linişte şi sigur cineva ne-a aşteptat la capătul peronului. Eu n-am văzut exact, că eram prin ultimele vagoane. Ăia care erau în faţă au ştiut exact unde să meargă. Iluminatul stradal era stins pe drumul dintre Gara de Nord şi Piaţa Victoriei. Era ciudată liniştea asta. Noi am plecat cu ideea unui haos care se întâmplă la Bucureşti“.

Minerii au găsit Piaţa Victoriei pustie. Nu-i aştepta nimeni ca pe nişte salvatori, iar asta le-a sporit incertitudinea şi tensiunea. Când Ion Iliescu a ieşit în balcon şi le-a transmis să ocupe Piaţa Universităţii, cu toţii au luat-o ca pe o uşurare.

11. BOLNAVUL CARE A FOST BĂTUT DE TOATĂ LUMEA

Daniel Stănescu avea 21 de ani la Mineriada din iunie 1990 şi suferea de schizofrenie şi de hepatită cronică. În după-amiaza de 13 iunie, a trecut prin zona Televiziunii. A fost prins de forţele de ordine şi bătut, iar actele sale de identitate au ajuns să fie filmate alături de cuţite şi de încărcătoare pentru pistoale. Imaginile au fost difuzate la TVR şi o ţară întreagă a asociat figura lui Daniel cu cea a criminalilor care periclitează democraţia la Bucureşti. Rănit, Daniel Stănescu a fost transportat la Spitalul de Urgenţă, unde asistentele l-au cusut, l-au bandajat şi l-au trimis acasă.

A doua zi, pe 14 iunie, tânărul a mers la Televiziune să-şi ridice actele. A fost prins de mineri pe stradă, în zona Universităţii, bătut din nou, de astă dată cu bâtele în cap, predat Poliţiei şi trimis în arestul de la Măgurele. Avea să stea acolo, fără medicamentele necesare pentru a-i ţine în frâu bolile, timp de trei săptămâni. Ulterior a avut nevoie de 11 operaţii la cap şi nu s-a mai putut întoarce niciodată la o viaţă normală.

12. FRAŢII MUNTEANU. O FOTOGRAFIE TERIBILĂ

În dimineaţa de 14 iunie 1990, la îndemnul lui Ion Iliescu, minerii plecau din Piaţa Victoriei spre Piaţa Universităţii. Dirijaţi de ofiţeri din serviciile secrete, ortacii s-au dus direct la „cuiburile“ celor care deveniseră incomozi pentru Puterea de atunci. Marian Munteanu, liderul studenţilor, era considerat tartorul mişcărilor anti-FSN, motiv pentru care toată suflarea minerească era hotărâtă să-i vină de hac.

Pe Marian Munteanu l-au găsit în acea dimineaţă în clubul Universităţii Bucureşti. Era împreună cu câţiva studenţi şi cu fratele său Bogdan Munteanu. Acesta din urmă îşi aminteşte: „Minerii au spart uşile şi ferestrele, pătrunzând în clădire. Când au năvălit peste noi, urlau ca animalele. Marian s-a aşezat în genunchi şi ne-a îndemnat şi pe noi să facem la fel şi să ne rugăm. Pe Marian pur şi simplu l-au secerat cu bâtele şi cu topoarele. Am crezut că l-au omorât“.

Toţi studenţii care se aflau în Clubul Universităţii au fost bătuţi până la inconştienţă. Asupra lui Marian Munteanu au existat chiar tentative de omor: un miner a vrut să-l decapiteze cu o secure. Un altul i-a băgat un burghiu în gură şi a vrut să-i străpungă gâtul. Agresorii au fost, totuşi, îndepărtaţi de alţi mineri. La 15 iunie 1990, Marian şi Bogdan Munteanu se aflau împreună într-o rezervă a Spitalului de Urgenţă Floreasca.

Jurnalistul Sorin Avram îşi aminteşte că a trecut pe acolo la puţin timp după internarea celor doi: „Când am intrat, se ţineau de mână, peste intervalul dintre paturi. Fratele mai mic, bătut de nişte mineri mai puţin competenţi, a avut puterea să se ridice şi să-mi arate spatele: vânăt de sus până jos, nu avea niciun centimetru de piele de culoare normală. Pe acest frate îl chema Bogdan. Pe fratele mai mare, care nici nu putea să vorbească, îl chema Marian. Marian Munteanu“.

13. CUM S-AU DISTRAT MINERII LA BUCUREŞTI

Ajunşi la Bucureşti în dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, minerii au fost primiţi cu urale de o parte a bucureştenilor, iar autorităţile le-au asigurat toate condiţiile. După ce au terminat de bătut şi de devastat, ortacii s-au simţit bine: au mâncat la restaurant, au mers în discotecă îmbrăcaţi în salopete, au văzut filme şi fotbal la videoproiector.

Decedat anul trecut, Dorin Loiş, fost lider sindical al minerilor din Valea Jiului, povestea pentru „Adevărul“: „În faţă la Intercontinental veneau maşini cu apă minerală, salam, pâine, ţigări. La un moment dat, a venit cineva şi a zis că fiecare miner are câte o ciorbă şi câte un fel doi la restaurantul «Pescarul», de peste drum. A fost buluc, se stătea la coadă. Apoi am aflat că în spate era o terasă unde se dădea şi o prăjitură“. Minerii au fost cazaţi la Sala Polivalentă, la Romexpo şi prin unităţi militare. „La Sala Polivalentă ne-au pus meciuri pe videopro-iector şi ne-au dat mâncare la discreţie. Să vezi cum băgau minerii! A fost dezmăţ!“, îşi amintea Loiş.

14. DRAGOSTE ÎN VREMEA „GOLANIADEI“

Printre cei care au participat la fenomenul Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 s-a numărat şi regizorul Nae Caranfil. Cineastul, care avea 29 de ani, a ţinut şi câteva discursuri din balconul Pieţei, unul dintre ele cu o poveste specială: „Mie mi se aprinseseră călcâiele după o fată, o studentă cu care mă întâlneam frecvent în Piaţă, mă rog. După câteva seri cu reţeta Piaţă+Pepsi+La revedere – pentru că ea locuia în cămin, iar eu cu părinţii – , în momentul în care speranţele mele prinseseră aripi, mi-a explicat că s-a revăzut cu un «ex» şi că au decis să mai dea o şansă relaţiei lor. Lucru care m-a enervat «oareşcât» şi m-a făcut să mă gândesc la o modalitate în care aş putea să o surprind şi să o arunc în confuzie sufletească.

Mi-a venit ideea să fac un discurs care în aparenţă să fie adresat zecilor de mii de oameni şi care de fapt să fie destinat unei singure persoane. Discursul l-am ţinut în data de 18 mai, deci cu două zile înainte de alegeri, şi a sunat cam aşa: «Noi stăm aici pe o bătălie deja pierdută, pentru că dumneavoastră, manifestanţii, staţi aici şi faceţi curte unei femei, România, care are deja capul întors peste umăr spre fostul ei amant, comunismul». În 20 mai 1990 am pierdut ambele redute: şi România, şi studenta“.

15. ŞOCUL OCCIDENTULUI

În momentul în care minerii au descins în Capitală, schilodind oameni nevinovaţi şi devastând sediile partidelor istorice, majoritatea liderilor Opoziţiei erau plecaţi din ţară. Emil Constantinescu, Stelian Tănase, Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu, Zoe Petre, Doina Cornea şi Ion Raţiu se aflau peste hotare în ziua de 14 iunie 1990. Îşi amintesc că străinii erau şocaţi de imaginile care veneau din România.

„Eram într-o vizită în Canada şi la televiziunea lor a început să apară, din oră în oră, aceeaşi imagine: în faţa Teatrului Naţional erau culcaţi mineri şi, prin faţă, trecea o femeie tânără, însărcinată într-o lună foarte înain¬tată. Mai avea un copil de mână. Întorcea capul spre mineri şi le spunea ceva, iar ca răspuns doi mineri au alergat spre ea, au smuls-o de lângă copil, au doborât-o şi au început să o lovească în burtă cu picioarele. Ziariştii canadieni mă întrebau: «Aţi văzut acea scenă din clip? Cum vă explicaţi că românii au putut să se poarte astfel?»“, rememorează Ana Blandiana.

Stelian Tănase se afla în Suedia: „Era un şoc, se uitau la noi ca la nişte barbari, ca la nişte oameni incapabili să trăiască democratic“.

16. MINERII AU URINAT PE LUCRĂRILE PROFESORILOR

Pe 14 iunie 1990, hoardele de mineri venite din Valea Jiului au pătruns şi în clădirea Universităţii din Bucureşti, din balconul căreia fusese animată „Golaniada“ anti-Iliescu. Emil Constantinescu, pe atunci prorectorul Universităţii, îşi aminteşte: „Eram şeful laboratorului de raze X pentru studii mineralogice. Reuşisem, chiar în vremea lui Ceauşescu, să cumpărăm cu o sută de mii de dolari un aparat de raze X din Germania. Ce am găsit? L-au distrus cu topoarele, au lăsat o rangă înfiptă şi ceva pe care era scris „Aşa ai să mori şi tu!“. Şi microscoapele le-au distrus cu topoarele, iar Poliţia era tot timpul lângă ei. Biroul l-am găsit dat peste cap. Aveam în pregătire şapte lucrări care ar fi trebuit să plece în străinătate. Le-au rupt şi au urinat pe ele“.

Octavian Baltac, student la Geologie în 1990, are o poveste identică: „Pe 14 iunie, dimineaţa, ne-au vandalizat toată colecţia de fosile din Facultatea de Geografie. Academicianul Teodor Neagu plângea ca un copil, acele fosile aveau o valoare inestimabilă. Iar a doua zi s-a scris în presă că studenţii au aruncat cu fosile în muncitorii de la IMGB“.

17. CIOCNIREA GENERAŢIILOR

Mişcarea anti-Iliescu şi anti-FSN din prima parte a anului 1990 a fost susţinută în principal de tineri. Orgoliile politice erau atât de mari încât se ajungea la conflicte între membrii aceleiaşi familii. Regizorul Nae Caranfil avea, în 1990, 29 de ani şi locuia cu părinţii: „În casă eram două tabere politice: eu cu sora mea în tabăra partidelor istorice şi părinţii mei în cea a Frontului. Am pus în sufragerie o pancartă cu «Zonă liberă de neocomunism» şi îi aplaudam ironic pe părinţi când treceau pe acolo“.

18. REGRETELE ZIARIŞTILOR

Mineriada din iunie 1990 a însemnat o pată neagră şi în istoria presei din România, o parte a acesteia salutând venirea minerilor în Capitală. Mioara Popinceanu, profesoară de engleză în Bucureşti, a fost bătută de mineri în ziua de 14 iunie, iar a doua zi a fost prezentată în ziarul „Adevărul“ drept o „drogată isterică“. Articolul era semnat de Mircea Buna şi Lelia Munteanu.

În 2010, „Adevărul“ s-a delimitat de politica editorială pe care o avea în 1990, iar Lelia Munteanu, în prezent editorialist la „Gândul“, a recunoscut că a greşit: „Relatările de atunci? Un meşteşug de propagandă primitivă. Unii le făceau (probabil) la ordin, alţii din prostie. Mă număr printre cei din urmă, dar prostia şi confuzia nu sunt niciodată circumstanţe atenuante“.

Cristian Tudor Popescu, şi el reporter la „Adevărul“ în 1990, spune că atitudinea de atunci a ziarului l-a urmărit mereu: „Nu exista emisiune care să nu înceapă cu «dom’ Popescu, dar cu plantatul lalelelor în Piaţa Universităţii cum a fost?». Cu stoicism am repetat de fiecare dată că nu am nicio legătură, dar îmi asum faptul că lucram la ziar în acel moment. A fost unul dintre cele mai odioase momente ale presei româneşti. Iar numerele acelea din «Adevărul» sunt o ruşine. Dacă voi vreţi să mă acuzaţi pentru faptul că am rămas la «Adevărul» atunci, eu nu mă pot apăra“.

19. FORŢA DE MANIPULARE A TELEVIZIUNII

Televiziunea Română a jucat un rol important în instigarea minerilor după ce, în ziua de 13 iunie, a difuzat mai multe mesaje care au creat, în restul ţării, impresia că Bucureştiul este la un pas de anarhie. Între altele, Răzvan Theodorescu, pe atunci directorul Televiziunii, anunţa: „Posedăm o casetă în care apare domnul Liviu Petrina, secretarul general al PNŢCD, în timp ce umblă cu maşina în jurul Televiziunii distribuind benzină pentru cocktailuri Molotov“.

Nimeni nu a văzut vreodată caseta respectivă, iar Liviu Petrina susţine că, după ce l-a ameninţat pe Răzvan Theodorescu că-l dă în judecată, acesta ar fi recunoscut că acea presupusă casetă nu a existat niciodată. Mulţi oameni au rămas însă convinşi că Petrina chiar a confecţionat cocktailuri Molotov. „Verişoara mea din satul natal, când am vizitat-o în vara lui 1990 şi i-am explicat cum a fost, m-a întrebat: «Păi cum, Liviuţă, televiziunea are voie să mintă?». Pentru oamenii de la sat, televiziunea era ceva sfânt. Tot ce se zicea acolo luau de bun!“, spune Liviu Petrina.

20. PIAŢA, INFILTRATĂ DE SECURIŞTI

Fenomenul Piaţa Universităţii, care a precedat evenimentele din 13-15 iunie 1990, a fost supravegheat în permanenţă de serviciile secrete, reorganizate după Revoluţie pe structurile fostei Securităţi.

Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, povesteşte: „Unul din vecinii mei de bloc era şoferul unui colonel de Securitate. Într-o zi, când ne-am întâlnit la maşină, mi-a zis: «Domnule profesor, v-am văzut în Piaţă». I-am răspuns: «Mă îndoiesc că Televiziunea Română mă dă pe mine». Şi el zice: «Nu, v-am văzut pe un material filmat, al şefului. În fiecare dimineaţă îl duc pe colonel la Intercontinental, acolo are o cameră unde se schimbă, îşi pune nişte blugi rupţi şi coboară în Piaţă. Şi de acolo filmează tot ce se întâmpl㻓.

21. EXODUL CREIERELOR

Evenimentele din iunie 1990 au avut urmări ireversibile pentru România. Bătuţi şi ameninţaţi, mii de intelectuali s-au speriat şi au plecat din ţară pentru totdeauna.

Mioara Popinceanu, profesoară bătută de mineri în iunie 1990, îşi aminteşte: „Era o panică generală. Mii de oameni au solicitat viză ca să plece din ţară. În iulie 1990 am primit viză să plec în Olanda şi pot să vă spun că am plecat de frică. La fel ca şi alte zeci de persoane pe care le cunoşteam! Era clar că acţiunea minerilor fusese una premeditată şi că ţi se putea întâmpla orice. După ce am fost bătută de mineri, primeam tot timpul telefoane în care nişte voci de bărbaţi mă ameninţau în toate felurile. Nu am mai rezistat şi am hotărât să emigrez. Atunci au plecat foarte mulţi oameni din ţară, toţi intelectuali“.

22. MISTIFICAREA ADEVĂRULUI

Numărul celor decedaţi în timpul evenimentelor din 13-15 iunie n-a fost niciodată clarificat. Oficial sunt şase morţi, dintre care patru ucişi de împuşcături trase în noaptea de 13-14 iunie în zona Ministerului de Interne. Neoficial, numărul morţilor este mult mai mare şi ar fi fost muşamalizat prin aruncarea cadavrelor în gropi comune săpate în cimitirul Străuleşti.

Doctorul Nae Constantinescu, medic de gardă la Spitalul Colţea în timpul Mineriadei, povesteşte despre cum se încerca ascunderea adevărului: „Pe 14 iunie au venit cei de la «Medecins Sans Frontieres» şi mi-au adus un om împuşcat în gât. N-am putut decât să-i constat moartea şi, fiindcă aveam de operat, l-am trimis la morgă. După câteva zile am fost chemat la Poliţie. Şi atunci au început: «Domnule, ştiţi că ăla pe care l-am adus la dumneavoastră de fapt n-a fost omorât, a fost o răfuială izolată, undeva în Giurgiu. A fost o răzbunare, a fost trântit, împuşcat acolo, la Giurgiu, şi adus aici». «Bă, zic, tu-ţi baţi joc de mine? Ăla era mort de mai puţin de 20 de minute. Încă era cald. Cum a venit de la Giurgiu, l-au pus pe calorifer?», i-am spus atunci, de l-am răcorit! Ticăloşi de ultimă speţă“.

23. CU BÂTELE ÎN CASA SCÂNTEII

În afara actelor de violenţă pe care le-au comis pe străzile Capitalei, minerii au devastat sediile partidelor de Opoziţie, redacţiile ziarelor care susţineau aceste formaţiuni şi chiar locuinţele celor care contestau puterea FSN-istă şi pe Ion Iliescu. Sediile PNL şi PNŢ au fost distruse cu bâtele, casa lui Ion Raţiu a fost spartă şi jefuită, la domiciliul lui Cristian Paţurcă a fost scos WC-ul din ţâţâni.

Minerii au mers şi la redacţia ziarului „România liberă“ pentru a opri apariţia publicaţiei. „La «România liberă» au făcut greşeala că s-au dus dimineaţă, pe la 8. Ei nu ştiau că presa începe treaba în jurul prânzului. N-au găsit-o decât pe secretara mea, pe care au dat-o cu capul de pereţi. După ce au devastat redacţia, minerii i-au chemat şi pe tipografi şi le-au zis că-i linşează dacă vor mai tipări „România liberă“. Vreo trei-patru zile ziarul nu a mai apărut“, îşi aminteşte Petre Mihai Băcanu, pe atunci redactor-şef la „România liberă“. 

Cristian Tudor Popescu, care lucra la „Adevărul“, ziar fidel puterii de atunci, povesteşte cum s-a trăit descinderea ortacilor la Casa Scânteii: „A fost horror! Secretarul general de redacţie era Anghel Paraschiv, zis «Colonelul», făcut ziarist din cazangiu, pentru care Partidul Comunist însemnase totul. Să-l fi văzut când se îndreptau minerii spre «România liberă» cum ne chema la fereastră, cu ochii umezi: «Veniţi să vedeţi un exemplu de solidaritate muncitorească!». Băi, nu mai era propagandă, era viaţa lui, era sincer. Vedea şi el ceva pe sufletul lui: nişte muncitori cu bâte care fac ordine“.

24. CINE I-A DIRIJAT PE MINERI

Capacitatea minerilor de a găsi cu uşurinţă adrese exacte într-un oraş necunoscut a atras speculaţii despre dirijarea ortacilor de către ofiţeri ai serviciilor secrete aflaţi sub acoperire. Către sediul „României libere“ aceştia au fost conduşi de Nicolae Cămărăşescu, inginer minier şi fost ofiţer de Securitate.

„Adevărul“ l-a găsit pe Cămărăşescu în 2010, într-un sat rupt de lume din Oltenia, trăind în condiţii mizere. A recunoscut că, după 1990, a fost infiltrat printre mineri şi că în 13-15 iunie  a fost implicat în organizarea Mineriadei: „În perioada ianuarie ’90 şi până în mai ’90, când am trecut în rezervă, direcţia noastră de contrainformaţii economice de la Securitate fusese preluată de un colonel de la Armată. Şi ăsta zice: «Locotenentul-major Cămărăşescu îi cunoaşte pe ăştia din Valea Jiului». Şi m-au luat şi m-au băgat pe «ţeavă», printre mineri, pe acolo, pentru că aveau nevoie de informaţii“.

25. CE CRED TINERII DE AZI DESPRE MINERIADĂ

Mineriada din 13-15 iunie 1990 e un moment important în istoria României recente, însă foarte puţini tineri ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat în urmă cu 25 de ani. „Am mers la Memorialul de la Sighet la un moment dat şi acolo, printre alţi vizitatori, venise şi o clasă a 12-a de liceu. I-am întrebat: Cine ştie ce înseamnă o Mineriadă? S-a făcut linişte. O fată a ridicat mâna şi a spus: «Cred că Mineriada este lupta minerilor pentru o viaţă mai bună». Altul a spus că Mineriada este o metodă de luptă prin care minerii se baricadează în pământ până li se dau salariile.

Era deci un lucru extrem de grav, nu doar un lapsus oarecare. S-a produs, în mod evident, un hiatus în conştiinţa noastră, nu numai o ruptură între generaţii. Ce învaţă aceşti copii la orele de educaţie civică? Cum pot ei să înţeleagă lumea în care trăiesc, dacă nu ştiu din ce provine, care sunt reziduurile care o împiedică să înainteze?“, se întreabă, retoric, Ana Blandiana.